OAMENI (monolog scenic)

O fată intră pe scenă şi începe să alerge dintr-un colţ în altul gesticulând agitată din mâini.

Îi auzi? Da. Îi auzi? Ei! Ei sunt aici gata să ne rănească. Copile, să te fereşti de ei.

Dar ce tot vorbesc eu aici?! E imposibil să faci asta. Sunt peste tot. Ei cu zâmbetele lor
prosteşti şi cu hainele alea strident colorate.

Face o pauză şi îşi pune mâinile în şold, iar cu un ton revoltat continuă.

Ei ne promit luna, şi stelele, cele mai mari galaxii şi întreg infinitul (spune numărând pe
degete) doar să plece mai apoi. Ei care ne taie aripile, apoi ne împing de pe stângă strigând:
„ Zboară!”.

Cu o voce tristă continuă.

Dar în loc să ne luăm zborul ..cădem. Şi cădem, şi cădem. O să tot cădem până când o să ne
izbim puternic de sol, dar parcă şi atunci o să continuăm să tot cădem. Şi să cădem, să tot
cădem.

Face o scurtă pauză în care se plimbă pe marginea scenei.

Şi ei pleacă primii, apoi se întorc înapoi. Câinii! Se întorc cerşind iubire, mâgâiere, vorbe
bune şi îmbrăţişări calde.

Şi ne mint! (spune gesticulând brusc din mâini şi revoltată)

Ne mint că o să rămână lângă noi toată viaţa. Dar ştii ce nu înţeleg eu? Nu ai de unde, aşa că
hai să îţi spun.

REPORT THIS AD
La mine viaţa o să dureze atâta timp cât o să existe şi arta, iar arta e infinită şi nu are termen,
dar la ei cât durează „ toată viaţa”? Normal că nu ai de unde să ştii, era o întrebare ironică, dar
durează 2 minute, cam aşa. Două minute, iar după cad într-o groapă sau se închid în dulap.

Ei sunt monştri şi sunt răi. A, Doamne! Vrei să îţi spun cine sunt ei, nu? Ei sunt oamenii.

Dar ştii ce e trist? (spune cu o voce tristă lăsându-şi capul în jos) Că atunci când mă uit în
oglindă văd un monstru. Bine, fie, văd un om. Un om rău printre atâţia oameni răi. Mă uit în
oglindă şi îmi caut aripile..aripile mele. Dar nu le mai am. Nu le mai găsesc. Nu mai există.
Nu o să mai existe. Mie nu mi-a zis nimeni: „Zboară!”. M-am trezit direct izbită de pământ.
Dar cu toată forţa mea de omuleţ m-am ridicat, şi am învăţat să merg perfect, şi am învăţat să
trăiesc, şi să scriu, şi să fiu actriţă.

Eternitate efemeră.

(Buzele celor doi protagoniști se despart. Fata îi zâmbește lui, dar el rămâne rece,
privind în gol, parcă prin ea. Pozele lipite pe marile panouri din spate se dezlipesc și cad
pe întreaga scena, iar oglinda mare din spatele lui este înlocuită cu una spartă.)

Mă întreb: dacă am cunoaște sfârșitul am profita mai mult de prezent? Am iubi mai mult și
mai intens? Am râde mai mult și mai adevărat? Am plânge, dar de fericire? Am alerga după
visurile noastre până le-am îndeplini, apoi ne-am face altele?

Sau, din contră, nu am face nimic pentru că știm că la final nimic din toate aceste „mofturi” ce
ne umanizează nu ar mai conta?

(Fata se îndepărtează de băiat și se așează pe jos, lângă o grămadă de poze.)

Eu de multe ori mi-am imaginat sfârșitul fiind un mare…nimic. Pe bune, un mare nimic! Vid.
Negru. Nul.

Că mori și de acolo…nu mai exiști.

Dacă acum aș afla că peste două zile nu aș mai…exista. M-aș opri din orice. Aș lua trenul, sau
mașina, sau autocarul, și aș merge la ai mei. Nu mi-ar păsa că sunt separați.

M-aș duce, înainte de toți, la tatăl meu și i-aș spune că indiferent de câte lucruri a făcut și
indiferent de cât de mult m-a renegat…eu nu am încetat să îl iubesc. I-aș spune: „Nici în
ultimele mele 48 de ore de trăit printre scârbe de oameni nu încetez să te iubesc. Nu încetez să
am nevoie de tine și nici să te admir. Așa bun sau rău cum ești.”. Probabil i-aș spune și că m-
am îngrășat, că am un „job” stabil, o inimă care bate în același timp cu a mea, că am vizitat
toată țara, dar tot mai bine e acasă – el neștiind de fapt unde e acasă. Și aș râde cu el cum o
făceam când eram mică. La final i-aș spune: „Te iubesc, bătrâne!”, apoi aș pleca…din nou.

REPORT THIS AD
(Fata ia o poză din gramada de lângă ea și o pune în fața sa.)

Apoi mi-aș vizita bunicile. Le-aș pupa obrajii și le-aș mulțumi pentru că m-au crescut. Bunicii
din partea mamei i-aș mulțumi pentru că m-a învățat să fac tocană. Bunicii din partea tatălui i-
aș mulțumi pentru că m-a învățat să fac ciorbă. Nu aș uita să le spun că le iubesc, nu inainte
de a le spune că nu ne mai vedem, iar ziua în care o să fiu mireasă o să le rămână doar un vis
frumos.
(Mai ia două poze și le pune lângă cealaltă.)

Mi-aș suna fratele în drum spre prietena mea din copilărie și probabil nu ne-am spune nimic –
ca acum, de altfel. Înainte de a-i închide i-aș mărturisi ceva ce nu i-am spus niciodată, i-aș
mărturisi că îl iubesc. I-aș spune: „Fraiere, te iubesc! Chiar dacă tu crezi că nu. O fac din tot
sufletul.” (Pune o altă poză alături de celelalte.)

„Fată, nu am mai vorbit de mult, știu. Ne-am îndepărtat și…aia e. Nu am venit să îmi cer
scuze, nu sunt genul. Am venit să îți spun că mâine mor.”, i-aș spune și aș pleca fără să-i dau
dreptul la răspuns prietenei mele.

(Privește preț de câteva clipe poza, zâmbește scurt, apoi o pune unde îi e locul.)

Aș merge să îmi fac un tatuaj, iar seara aș bătea umilă la ușa iubitei mele mame.

„Te iubesc, mamă!”, iar ea ar zice să tac că o emoționez. Dimineața…dimineața aș pleca de la

ea, dar nu i-aș spune că o să mor. La naiba, e mamă și se îngrijorează!

(Ține poza mamei sale în palme și trece la următoare.)

Aș pleca unde inima mea se simte acasă. Știi, acel loc în care liniștea și căldură predomină.
Unde visele scrise pe foi sau desenate pe pereți iau viață, unde fanteziile se îndeplinesc în
fiecare seară, unde fiecare zâmbet înseamnă ceva, unde fiecare „te iubesc” te face să o iei de
la capăt. Acel loc unde…ai și simți totul.

REPORT THIS AD
Aș zâmbi urcând scările spre apartament și aș rânji pe bune când ochii mei ar face contact cu
galaxiile alea pe care le iubesc atât de mult.

„În câteva ore mor.”, i-aș mărturisi, iar el sigur mi-ar oferi un zâmbet.

Ne-am așeza în pat și aș sta în bratele lui până când ceasul ar arăta ora 12 noaptea. Aș muri.

(Fata se ridică de pe jos și se îndreaptă spre băiat. Acesta o strânge în brațe tăcut.)

Care e concluzia? Nu știu.

(Își ridică privirea spre băiat.)

Inainte de a muri, iubitule, ți-as mărturisi că te iubesc, dar nu aș mai încerca să iti arăt asta.

„Ți-am promis că nu o să te las. M-am ținut de promisiune. Ți-am dăruit o eternitate efemeră
și sunt pregătită să îți dăruiesc și veșnicia de dincolo.”
„Tu nu crezi în ceea ce e dincolo.”

„Nu am crezut nici în viață. ”

Iar aerul mi-ar părăsi plămânii și eu…nu aș mai exista. Exact ca la 9 luni înainte să mă nasc.

(Se ghemuieşte în brațele băiatului.)

Care e concluzia? Nu știu, dar mă întreb: dacă am cunoaște sfârșitul am profita mai mult de
prezent?

Băiatul meu frumos.

(Ce urmează nu este nimic altceva decât un monolog spus cu lumina stinsă. Actrița
imperfectă nu doreşte să fie văzută de oamenii perfecți ce au urmărit cu mare interes
sceneta ce rula de câteva ore deja.

Urmează un moment dedicat lui…ultimul, deşi ea spera să nu…)

Sunt eu, aceeaşi impefectă ce-ți scrie şi recită din alte vieți.

Mai ştii când te-am întrebat de ce faci parte din viața mea? Tu mi-ai răspuns sincer că nu ştii.
Apoi, in seara în care am vorbit despre droguri şi Dumnezeu – ce paradox! – mi-ai mărturisit
că ai simțit că deja ne cunoaştem şi asta te-a făcut să treci dincolo de diferențe şi
imperfecțiuni…Eu am ajuns la concluzia că aşa e – că deşi corpurile noastre nu se cunoşteau,
sufletele-şi ştiau pe din afară croiala unul celuilalt.

Şi ştii ce e amuzant, dubiosule? Nu, normal că nu ştii. E amuzant că nu ne cunoaştem cu

exactitate celelalte vieți în care ne-am iubit, însă ştim cu siguranță că ele există.

Tot atunci când am vorbit de Dumnezeu, eu ți-am zis că prefer să cred în Univers – şi în tine
şi poate puțin în mine. Am şi o teorie care spune că într-o anumită viață noi am fost două
stele, care, deşi făceau parte din galaxii diferite, îşi întâlneau uneori razele. Iar dacă noi am
venit de undeva din Univers, împreună, o să ne întoarcem în acest mare Univers..tot
împreună.

(Apoi urmează o linişte mormântală de câteva minute, apoi actrița continuă…)

E ciudat, şi greşit, şi dureros, şi de necrezut. M-ai ridicat până la cer în câteva minute, doar să
mă izbeşti puternic de pământ în câteva secunde.
Am stat în umbra ta, ascunsă de lume în oglinda pe care mereu o îngrijai cu cea mai mare
atenție. M-ai învățat să te iubesc – chiar de-am fost captivă în acea lume atât de perfectă şi
departe, de fapt, de ceea ce înseamnă lume – frumos şi sincer…şi ciudat, şi greşit, şi dureros,
şi de necrezut. Până când…într-o zi, doar într-o blestemată de zi, ai spart acea oglindă în care
m-am ascuns, ai luat un ciob şi mi l-ai înfipt adânc, ciudat, greşit, dureros, şi de necrezut în
inimă. Mi-ai zis să rezist că o să te întorci cu bandaje, cândva, să opreşti sângerarea rănii şi să
opreşti durerea ce-mi face corpul să tremure – restul mi-au zis să te aştept mult şi bine. Deşi
rana e adâncă şi nu o să treacă prea curând eu o să fiu acea proastă, dintre toate pe care le-ai
avut, care o să-ți aştepte îngrijirea.

De ce? Pentru că e prea ciudat, greşit, dureros şi de necrezut.

(Din întuneric se aude un chicotit.)

Cred că te distrezi, tipule! Ai făcut tu ce ai făcut şi mi-ai zâmbit față, doar că să mă înjughi pe
la spate.

Ah, cu Universul vorbesc, îl invinuiesc, îl cert, cu toate că de prea puține ori mă ascultă.

În fine, oricum…

Cândva i-am dedicat nişte cuvinte cuiva şi am zis aşa:„Nu o să te plâng ca pe morți, deoarece
tu eşti mai viu ca niciodată ïn inima mea.”. Ție – nu ție Universule, ci lui – îți spun aceeaşi
replică doar că o să mai adaug ceva, o să mai schimb, o să transform; nu o să te plâng ca pe
morți, eşti prea viu în inimioara mea rănită, însă o să te plâng ca pe cei vii, până când simt
că nu mai am lacrimi şi ochii nu-mi mai ard. O să mă retrag în scrieri şi cărți, în momente
alături de cei dragi şi vorbe a căror destin este să mă vindece, să mă ajute.

Mi-ai fost scăpare şi salvare, prieten şi…, ai fost haos şi Cosmos, început, dar nu sfârşit, ai
fost totul şi încă-mi eşti. E mult prea recent, ciudat, greşit, dureros şi de necrezut ca să încep
să te reneg – de fapt nu să te reneg, deoarece nu o să pot să te reneg vreodată, e mult prea…
de toate ca să vorbesc despre tine la trecut.

Îmi eşti muză, dubiosule, şi te-am închis în monologuri şi scene de teatru, cărți şi poezi, vorbe
şi fapte, minte şi da. Te-am închis de frica Universului care, deşi-mi este credință, ştiam că o
să mi te ia, dar am refuzat să cred că mi-ar pune o asemenea piedică…după toate celelalte pe
care mi le-a pus…
E timpul să te eliberez din această lume bolnavă a cuvintelor, însă te eliberez în speranța că te
vei întoarece, în speranța că o să scriem finalul poveştii.

Chiar dacă simt că nu acesta este finalul nostru…în fine, nu mai continui.

Au, mă doare…

Mi-ai rupt sufletul, însă nu te învinuiesc, nu te regret, nu mă victimizez.

Au, mă doare…

Şi te iubesc. Mă doare, dar te iubesc. Şi aş striga, pur şi simplu, la tine să rămai în viața mea,
căci am nevoie, însă ar fi un gest prea egoist. Poate că ce ne e dat acum…e cea mai bună
variantă a relaței noastre.

Au, mă doare…

Din durere se naşte arta, iar eu o să fiu cândva cea mai ciudată, greşită, dureroasă şi de
necrezut capodoperă, băiatul meu frumos.

„Sunt bătrân, uit.”.

(Un bărbat în vârstă, îmbrăcat în alb, stă în mijlocul scenei așezat pe un scaun. Acesta ține
în mâini o fotografie veche ce înfățișează un cuplu tânăr și fericit.)

Când eram mai mic, mama, proaspăt trecută printr-un divorț, mi-a mărturisit că dragostea
adevărată nu există. Mi-a zis să n-am încredere în domnișoarele ce-mi marturisesc iubire
uitându-mi-se în portofel, nici în „prințesele” ce se uită la ce marcă are caleaşca mea și cu atât
mai puțin în fetele cu sprâncene urâte.

(Începe să râdă, parcă auzind încă vocea blândă și protectoare a mamei sale, iar ochii
minții parcă o conturează pe frumoasa și eleganta sa mamă.)

M-am amuzat în sinea mea o viață întreagă ori de câte ori o fată cu sprâncene mai dubioase
îmi trimitea câte un mesaj pe site-urile ăstea de socializare.
Am ascultat sfaturile mamei și m-am ținut departe de cele trei tipuri de femei pe care viața nu
doar o dată mi le-a scos în cale.

(Bărbatul se oprește pentru câteva secunde și privește confuz în jurul său. După aceste
câteva secunde, privirea-i alunecă asupra pozei pe care o ținea strâns în mână.)

Scuze, unde am rămas? Sunt bătrân, uit.

(Își masează ușor tâmpla, ajutat de degetul arătător și cel mijlociu)

A, da, cred că vă spuneam despre ea. Sau despre poză? Oricum nu conteaza, poza și cu ea
sunt una și aceeași. De ce mă priviți cu fețele acestea de oameni confuzi? Mă rog, ciudaților.
Pe ea am cunoscut-o în primul an de master de la Facultatea de Actorie, iar ea era în al doilea
an la liceu. Știam că e tânără, știam că poate o să se plictisească de mine și nici treaba cu
distanța dintre noi nu era tocmai ușoară.

Mai ia o pauză de câteva secunde, apoi continuă:

Scuze, unde am rămas? Sunt bătrân, uit. Hmm, eu cred că vă ziceam despre ea. Ea, când am
văzut-o prima oară, nu era nimic din ceea ce avusesem până atunci. Era diferită. Fizic și cred
că și psihic. Nu avea ea silueta ideală, era tunsă scurt, avea o nebunie pe care, din păcate, se
chinuia să o ascundă, avea sprâncene frumoase. A fost, și o să zic un clișeu, mai mult decât
atracție fizică, a fost…o conexiune ciudată.
Nu știam de ce vreau să fiu cu ea, obișnuia să mă întrebe asta, dar voiam să fiu.

Oftează și își îndreaptă, din nou, privirea spre poza din mâna sa. De data această pauza a
fost mult mai lungă.

Cred că vă ziceam că am fost împreună la mare, nu? Da, sigur asta făceam. Da, am fost la
mare cu ea, iar atunci când ochii ei au făcut contact cu valurile supărate ale marii…i s-au
inundat de lacrimi. Poate atunci nu am înțeles de ce plângea. Era apă, la naiba. De ce te-ar
face apa să plângi?

(Chicoteşte ușor.)

Era așa o copilă uneori, mă uimea, iar uneori mă enerva la culme. Am luat-o, de iubită zic,
când era în lumea ei, fiindcă realitatea a dezamăgit-o prea mult cândva. Mă enervam când
trebuia să-i dau sfaturi pe care părinții ei, separați la rândul lor, trebuiau să i le dea.
După o perioadă de timp, cu mult după ce ne-am întors de la mare, mi-a mărturisit că a plâns
fiindcă nu a crezut vreodată că o să vadă marea și prezența mea acolo îi sporea starea
aceea…nu prea pot să o descriu. În aceeași seară mi-a mărturisit că îi e frică să nu mă piardă,
am rugat-o să nu mă lase vreodată, mi-a jurat că nu o să facă asta.

Se ridică de pe scaun, lasă cu grijă poza pe acesta, și face câțiva pași pe scenă.

Și exact asta a și făcut. Nu m-a lăsat. A rămas lângă mine indiferent de toanele pe care le-am
avut, indiferent de faptul că i-am cerut să plece, indiferent de probleme. Nu a contat pentru ea
când am fost la pământ, cum nu a contat nici când am fost pe „culmile succesului”.
Îmi aduc aminte că mama, după ce i-am zis despre ea, mi-a zis un fel de poveste despre regine
și regi, și regate…un fel de metaforă. Stați să îmi aduc aminte…

(După o scurtă pauză, își reia dintr-o dată ideea.)

Acum îmi aduc aminte fiecare cuvânt, iubita mea mamă zicea așa: „Tu, tu nu trebuie să îți
găsești o oarecare. Prin urmare, nu ți-ai găsit o oarecare, ci o zeiță, și dacă nu-i o zeiță, pun
pariu că măcar regină e. Știi, poate crezi că vorbesc prostii, dar o să îți aduci aminte de
cuvintele mele, o să vezi. O regină mereu o să te împingă de la spate. Mereu o să îți conducă
regatul și mereu o să-ți șteargă fruntea când o să fii obosit de atâtea lupte – lupte interioare
sau exterioare. Înțelegi ce zic? O regină o să fie mereu acolo, gata să pășească înaintea ta în
fața ghilotinei, doar pentru a ști că tu îți poți conduce regatul spre ceva mai bun, pe când o
oarecare o să te trimită pe tine în fața ghilotinei sau, cel mai probabil, o să plece cu mult
înainte de executare. Nu mai râde, sunt bătrână și eu…îmi pierd coerența în vorbire…”.

Își verifică ceasul de la mână, apoi zâmbește.

Imediat o să tragă cortina, iar teatrul o să se închidă pentru mulți ani de acum încolo.
Unde am rămas? A da, la naiba cu bătrânețea asta. Regina asta urbană era uneori o adevărată
tigroaică. Mușca până la os pentru cei pe care îi iubea și apăra cu mândrie ceea ce ea
considera ca merită. Și nu a plecat. Am mai zis asta? Cred că da.
Nu a plecat, iar acum că ne permitem totul, mă urmărește de pe unul dintre scunele din public,
mândră de realizările mele. Nu regret că mi-am pus încrederea în mâinile ei, nu regret absolut
nimic.
Și, să nu uităm, încă are sprâncene la fel de frumoase..iar eu, eu…Scuze, ce ziceam? Sunt
bătrân, uit.

Bărbatul primește apluzele celor 20 de persoane din public și se îndreaptă spre culise. Avea
să fie ultimul monolog spus pe scena acelui teatru, dar nu avea să fie ultima oară când
împărtășea lumii povestea lor.

Notă/ intreaga acțiune se petrece într-un viitor destul de îndepărtat aș zice eu.

din alte vieţi

Cortinele scenei se trag, lăsând la iveală o fată cu trăsături fine, îmbrăcată în roşu, pe cap
purtând o beretă neagră. Îşi drege glasul, apoi începe:

Îmi e drag să vorbesc cu şi despre oameni. Să vorbesc despre ei în sensul bun, cu drag şi
admiraţie. Sunt om şi eu şi, cred că, pot să rezonez cu ceilalţi oameni. Acum am sentimente şi
îi înţeleg şi pe restul.

Face câţiva paşi pe scenă, gesticulând în acelaşi timp, lin cu mâna prin aer.

Cu cea mai mare admiraţie şi cel mai mare drag vorbesc acum despre el. Nu, nu despre
succes, nici despre fratele meu şi cu atât mai puţin despre tata. Despre el. El..el pe care-l ştiu
din alte vremuri, alte timpuri..din alte sute sau chiar mii de vieţi.

Se opreşte pentru câteva minute, priveşte spre scenă căutând pe cineva cu privirea, apoi îşi
revine şi continuă:

Prima oară ( spune arătând degetul arătător) l-am cunoscut când nici măcar oameni nu eram,
ci, îngeri fiind, el păzea nemurirea , iar eu scriam poveşti în Cartea Vieţii pentru lumea ce-
avea să se formeze ani mai târziu. Iar într-o seară, întuneric fiind în locul fără de-ntuneric, el
mi-a jurat iubire veşnică la lumina unei stele nemuritoare. A fost atât de frumos! Dar eu, o
Eva a îngerilor fiind, am păcătuit şi m-am răzvrătit asupra a tot ce-nseamnă bunătate..mai
puţin asupra lui. Însă nu am fost trimisă pe pământ alături de iubitul meu, ci înmânată lui
Lucifer şi pusă să conduc iadul stând în dreapta lui. El, îngerul meu, plin de bunătate a rămas
unde-i e locul..în lumină. Nu ne mai puteam vedea chipurile, nu că aş fi vrut să-l vadă pe al
meu. Un chip brăzdat de ură şi răutate. Nu ne mai puteam îmbrăţişa, însă simbolul iubirii
noastre, micuţa-marea noastră stea, ne ducea seara în locuri diferite privind, însă, spre acelaşi
punct strălucitor.

Trage adânc aer în piept, iar după o pauză scurtă continuă:

Într-o viaţă împărţită-n două am învăţat ce alţii nu învaţă nici măcar în zece: iubirea şi
ura..faţă de alţii, căci pe noi un singur sentiment ne-a legat din nefiinţă şi până acum: iubirea.

Priveşte spre public.

Apoi am fost primii oameni a căror iubire din altă viaţă s-a regăsit în acel prezent, care, de
fapt, e un trecut îndepărtat. Sau poate nu e chiar aşa, însă eu asta vreau să cred! Am
învăţat împreună să supravieţuim şi să luptăm: unul pentru celălalt, unul contra celuilalt, unul
alături de celălalt. (face o scurtă pauză privind confuză spre public) De fapt nu am fost chiar
primii oameni de pe această planetă, dar am fost primii noi. Adevăraţi şi sinceri. Primii cu o
iubire ce data de..mult.

Într-o altă viaţă eu am fost prinţesă, iar el un loial cavaler. Şi ne-am îndrăgostit şi atunci,
neştiind că am mai fost îndrăgostiţi şi înainte de încă…de multe ori. Şi am privit adesea marea
stând în braţele sale puternice ascunzându-ne în unul dintre turnurile castelului. Şi într-una
dintre zilele ce-mi erau numărate..el şi-a dat viaţa pentru mine. ( îşi lasă privirea în jos) Şi
poate de aici vine loialitatea pe care o avem unul faţă de celălalt.. Şi poate din acest motiv,
atunci când e cu mine şi cu braţele sale mă-nconjoară, iar cu buzele-i mă sărută, simt
că lumea îmi aparţine.

Se îndreaptă cu paşi lenţi spre scenă, se aşază pe marginea acesteia, apoi continuă:

În altă viaţă, alta din cele multe în care ne-am iubit, el era un mare scriitor, iar eu sfânta lui
muză, pe care adesea o alinta cu poezii şi versuri. I-am iubit versurile cum le iubesc şi acum.
L-am respectat cum îl respect şi acum.

Ceea ce îmi amintesc acum că, tot într-una dintre vieţile noastre efemere, eram pe un norişor.
Da, eram pe un norişor! ( spune pe un ton amuzat, chicotind uşor) Iar Dumnezeu mi-a zis să
îmi aleg mămica. Şi am ales o femeie cu o frumuseţea aparte, iar cu o tristeţe ascunsă bine sub
un zâmbet perfect şi larg. „ Ea o să fie mămica mea!”, am spus, iar apoi privirea mi s-a mutat
asupra unui băieţel frumos. „ El o să fie…el ce o să fie?”, am întrebat atunci un înger. „ El o
să fie ce ţi-a fost şi-n celelalte vieţi.”, mi-a răspuns acesta. L-am întrebat cum, ce, unde. L-am
întrebat cine e, ce o să-mi fie. Şi câte şi mai câte întrebări la care îngerul îmi răspundea
simplu: „ O să vezi! ”.

Se ridică de pe marginea scenei şi se îndreaptă spre mijlocul acesteia.

Şi uite aşa, după câţiva ani l-am cunoscut pe cel a cărui suflet îl cunosc din…din celelalte mii
de vieţi. Mi-a devenit muză-n scrieri şi un motiv să lupt; să lupt pentru noi, pentru
mine..pentru ceea ce îmi doresc. Îmi e punct de sprijin, îmi e viaţă, aşa cum îmi e şi moarte.
Îmi e erou! Îmi e Cosmos, şi stea, şi-un întreg Univers. E pur şi simplu el aşa cum e simplu şi
pur. O simplitate şi o puritate de care mă îndrăgostesc zi de zi.

Zâmbeşte şi se aşează pe jos.

El e Universul meu din carne şi oase, e apus şi răsărit. E, printre multe altele, totul. Ne e dat să
ne iubim şi-n viaţa asta, şi poate şi-n viaţa de după, şi-n cealaltă…şi tot aşa.

Sunt o muritoare şi-n această viaţă, dar…iubindu-l pe el îmi trăiesc nemurirea.

Luminile se sting, cortina se trage, iar actriţa rămâne nemişcată câteva minute gândindu-se
la…la el.

O fată intră pe scenă, se duce spre marginea acesteia şi se adresează

publicului:

cosmos şi haos (monolog scenic)

Mereu mi-am dorit să fiu o scriitoare sau

cel puţin o povestitoare. Acum e
momentul.
Şi o să încep aşa… Spune şi apoi se îndreaptă spre scaunul
din mijlocul scenei. Se aşează pe acesta, face o scurtă pauză apoi începe:

Ai privit vreodată în ochii unei persoane

şi ai simţit că întreg universul se află în
acei irişi, în acele micuţe galaxii?
 Ai simţit vreodată că toate planetele
tale se învârt în jurul Soarelui, în jurul
acelui „el” sau acelei „ea”?
Eu am simţit! Acel moment special în care
mi-am dat voie să-i privesc galaxiile pline
de viaţă ce scânteiau puternic pe faţa-i
obosită, a fost semnificativ. A însemnat
sfârşitul întunericului, începutul luminii. O
nouă „eu”. De data asta puţin mai bună ca
cea din trecut şi gata să fie mult mai bună
decât cea din prezent, să-şi depăşească
limitele..doar să fie perfectă în viitor. Un
viitor..necunoscut.
Face o scurtă pauză şi trage adânc aer în piept, apoi îşi continuă discursul
gesticulând lejer din mâini.

Ne-am cunoscut hoinărind prin Univers.

Pieduţi, necunoscuţi, neştiutori. Eu?(Spune
arătând spre sine) Eu căutam o stea care să-mi

ofere din lumina şi caldura sa proprie, acel

magic Luceafăr. El? El..el. Nu ştiu, nu l-am
întrebat niciodată şi aş fi ipocrită şi egoistă
să spun că mă cauta pe mine..şi poate aş
minţi.
noi..noi..ce e între noi doar s-a întâmplat.
Pur şi simplu s-a întâmplat. El mi-a
devenit Luceafăr şi calm, eu i-am devenit
linişte şi Cosmos. El m-a făcut linişte, mi-a
oferit linişte, când, de fapt, în realitate sunt
haos şi gălăgie. Spune punându-şi mâinile pe cap, mişcându-l
uşor.

A călătorit de la el ( spune arătând spre tavanul sălii de

spectacol ca şi cum acolo s-ar afla cerul), din Cosmosul său

strălucitor, de pe cerul său ce e dincolo de

cer, până pe micuţa mea planetă-n două
culori: alb şi negru. A venit să-mi…admire.
Nu (spune dând negativ din cap), e prea mult spus „să-
mi admire”( spune gesticulând ghilimelele în aer). A venit
să-mi vadă strălucirea incompletă, să-mi
judece existenţa, să-mi cunoască traiul (
spune numărând pe degete). Credeam că o să fugă, că

o să mă lase să zac, din nou, în bălţi de

sânge şi întuneric abisal, dar nu a fost
aşa. A rămas îmbrăţişându-mă (îşi înconjoară
trupul cu mâinile sale, mimând o îmbrăţişare) şi oferindu-mi

din totul lui cât mai mult: căldură, lumină,

culoare, linişte, iubire. El, Luceafărul meu,
a rămas când avea toate drepturile şi
motivele să plece. Şi nu-i văd ochii zilnic,
nu-i ating buzele când vreau şi nici în
braţe nu-l cuprind când simt nevoia, căci
cerul lui e undeva departe, deasupra
planetei mele. În locul lui, de acolo de
deasupra, de acolo de departe, mă
veghează zi de zi, scânteind puternic de
fiecare data când în miez de noapte-i
şoptesc un „te iubesc” asigurându-l că da,
eu îl iubesc. Chiar iubesc!
Eu sunt haos, iar el, el nu e doar un
simplu Luceafăr, am greşit, e o denumire
care nu i se potriveşte, el e mult mai
mult, el e întreg Cosmosul. Reformulez,
m-am pierdut. ( spune dând din cap într-o parte şi în alta şi
gesticulând din mâini) Eu sunt haos, iar

el, Cosmosul meu, ştie asta. Şi ştie că mi-

e frică de viaţă, de oameni şi sentimente,
de natură şi să zbor, dar asta nu l-a
împiedicat să mă prindă de mână şi să mă
poarte prin locuri doar de el ştiute. Şi
acolo, şi acolo, şi dincolo şi peste tot în
această lume şi dincolo de ea. Acolo,
printre îngeri şi nori, stele şi planete.
Termină de vorbit, apoi se ridică de pe scun făcând câţiva paşi pe scenă.
El..el reprezintă acel „organizat” care în
mod normal nu ar merge lângă „haos”.
El…de fapt, reformulez, în braţele lui am
renăscut după ani întregi petrecuţi lângă
moarte.
Şi revenind, cine suntem noi? Contrarii,
opuse, extreme. Suflete, vise,
idealuri (numără pe degete). Stele..
Numele stelei noastre e „noi” scris cu litere
mici. E o stea micuţă, cu o lumină
puternică şi chiar dacă stelele mor, a
noastră o să fie mereu veşnică. Ca noi..ca
iubirea ce ne-a legat, ca drumul infinit pe
care am hotărât să păşim împreună.
„De acum şi pentru totdeauna”, nu e doar
un clişeu spus de toată lumea, nu e doar o
frază, e un jurământ!
Fata se opreşte brusc, face o mică plecăciune în faţa publicului şi pleacă de
pe scenă.