Johannes Brahms

Duca Diana
Clasa a X-a F
 1. Viata

Brahms s-a născut în Hamburg. Tatăl său, care i-a dar primele lecţii de muzică, era un
dublu basist. Brahms se remarca la pian şi ajuta la suplementarea venitului relativ scăzut
al familiei prin interpretări în restaurante şi teatre, precum şi prin oferirea de lecţii de
pian. Deşi povestirea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să interpreteze pianul în
baruri şi bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman[1], sugerează că acest
fapt este probabil incorect. Pentru o perioadă el a învăţat şi violoncelul, deşi progresul său
a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.

Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut
drept pianist (deşi mai târziu avea să interpreteze ambele premiere ale lucrărilor sale
Piano Concerto No. 1 în 1859 şi Piano Concerto No. 2 în 1881).

A început să şi compună, însă eforturile sale n-au primit atenţia cuvenită până în 1853,
când a mers într-un tur de concerte alături de Eduard Reményi. În acest tur, a făcut
cunoştinţă cu Joseph Joachim, Franz Liszt şi mai târziu a fost introdus marelui
compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simţit, însă, ofensat de eşecul lui
Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de
la Weimar, unde Liszt era muzicianul curţii, iar Brahms a adormit într-una dintre operele
recent compuse ale acestuia. Mulţi dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi,
fiind un curtezan şelfuit, se aştepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obişnuite
a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebritaţi, însă acesta a afişat simple
complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârşească, deşi
nu era clar dacă Liszt se simţise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre
cei mai apropiaţi prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat
un rol important în alertarea publicului despre compoziţiile tânărului. Lui Brahms i-a fost
prezentată şi soţia lui Schumann, compozitoarea şi pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă,
alături de care a purtat o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms
nu s-a căsătorit niciodată.
Mormântul lui Brahms în Zentralfriedhof (Cimitirul central), Viena.

În 1862 se stabileşte permanent în Viena şi începe să se concentreze total asupra

compunerii. Cu lucrări precum Recviemul german, Brahms îşi stabileşte până la final o
reputaţie puternică şi devine recunoscut încă din timpul vieţii sale drept unul dintre marii
compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârşit încrederea necesară pentru a termina
prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei
simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).

Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât şi din plăcere. Vizita
deseori Italia în timpul primăverii şi de obicei se stabilea într-o aşezare rurală plăcură în
care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timp afară, unde
simţea că putea gândi mai limpede.

În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunţe la compus. S-a dovedit mai
târziu, însă, că nu şi-a putut respecta decizia şi în anii premergători morţii sale a scris un
număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120
(1894) şi cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).

În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer (sursele
sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas). Condiţia sa se înrăutăţeşte treptat
şi la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Zentralfriedhof din Viena.
 2. Opera

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii,
două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară şi
violoncel şi ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul
dintre acestea este notabil în a nu fi un recviem tradiţional, liturgic (Missa pro defunctis),
dar o aşezare de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea,
Brahms a fost un compozitor prolific în forma temei şi variaţiei, compunând
remarcabilele Variaţii şi Fugă a unei Teme după Handel, Variaţii Paganini şi Variaţii a
unei Teme după Joseph Haydn, alături de seturi mai puţin cunoscute de alte variaţii.

De asemenea, Brahms a compus şi o mare cantitate de lucrări pentru trupe mici. Multele
lucrări de muzică de cameră formează o parte din miezul acestui repertoriu, aidoma
muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari
compozitori de lieduri, aparţinându-i un număr de aproape 200. A compus şi un set de
preludii corale pentru orgă cu puţin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o
parte importantă din repertoriul standard al orgii.

Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem
ton caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverşunat al muzicii
absolute - muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui
poem ton.

3. Personalitatea lui Brahms

Precum Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii şi mergea adesea la plimbare prin
pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulţilor
Brahms le părea deseori brusc şi sarcastic, iar uneori aliena alte persoane în afara celor cu
care se simţea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris, "Brahms a câştigat, pe bună
dreptate, reputaţia de a fi un morăcănos, deşi puţini ar putea fi la fel de adorabili precum
el [2]". Avea şi obiceiuri previzibile care erau redate de către presa vieneză, precum vizita
sa zilnică la taverna Ariciul Roşu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul
său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând
şi un arici roşu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali,
iar în reciproc, el oferea loialitate şi generozitate egală. A fost prieten de-o viaţă cu
Johann Strauss al II-lea deşi se diferenţiau foarte tare în compoziţie. Brahms chiar s-a
zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui
Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut
pe care Brahms i l-a pătut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunţat la orice ce
dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. O anectodă datând din vremea
când Brahms a făcut cunoştinţă cu Strauss este că fără ruşine, ultimul dintre ei a notat
cuvintele 'vai, no de Brahms!' pe autograful faimosului vals.

Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau la scară largă, Brahms era chiar
reuşit financiar. Prefera un stil de viaţă modest, însă, trăind într-un simplu apartament de
trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale şi
sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.

Brahms era un perfecţionist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia pe

care noi o numim Prima este prima simfonie a sa, din moment ce Brahms adesea
distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor
care a contribuit la perfecţionismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunţase cu
mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o
prevestire de care Brahms era determinat să se împlinească. Aceasta abia adăuga
încrederea de sine a compozitorului şi este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii.
Însă, Clara Schumann a notat de înainte că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs
care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mişcarea finală
drept „prea briliantă“, ea fiind inspirată de întuneric şi de mişcarea furtunoasă cu care se
deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă şi a fost un
fan pe viaţă a acelei celebre lucrări în D major, una dintre rarele combinaţii
compoziţionale foloste de Brahms.

Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de tare, s-ar
simţi satisfăcut fără dubii ştiind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari "B" ai
compozitorilor germani — Bach, Beethoven şi Brahms.