Colegiul National de Arte Regina Maria Constanta

Lucrare pentru certificarea competentelor profesionale

Indrumator, profesor Naca Maria

Candidat, Bulz Ioana Maria,

Elev in clasa a XII-a D

Constanta 2020

1
Flautul: Istorie si Contemporaneitate

2
 Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I: Sistematica instrumentelor de suflat
CAPITOLUL II: Istoria flautului oblic sau transversal
CAPITOLUL III: Flautul Drept
CAPITOLUL IV: Constructie
CAPITOLUL V: Producerea Sunetului
CAPITOLUL VI: Rolul si utilizarea flautului in orchestra
CAPITOLUL VII: Flautul in muzica instrumentala de camera
CAPITOLUL VIII: Flautul conotatie si revelatie in peisajul muzical
contemporan
CAPITOLUL IX: Personalitati ale interpretarii si pedagogiei flautului clasic
CAPITOLUL X: Lucrari muzicale recomandate ce pun in valoare flautul
Concluzii
Bibliografie

3
 Introducere
“A canta este cu adevarat un alt fel de a respira”
- Rainer Maria Rilke

Lucrarea de fata reprezinta un demers in scopul de a imbunatati cultura de

specialitate a elevilor din liceele de profil dar si in imbogatirea relatiilor interumane
intrucat muzica, aceasta arta a sunetelor, fiind si cea mai elevata lucrare a spiritului asa
cum o numesc unii autori este limbajul universal pe care toate popoarele lumii il vorbesc
indiferent de cultura, religie,etnicitate. Tocmai din acest motiv am abordat o tema
generoasa din perspectiva muzicianului care aprofundeaza genul muzicii instrumentale in
cercetarea sa, urmarind rolul pe care il are acest instrument in contextul procesului
instructiv- educativ al pedagogiei scolare si de specialitate cat si rolul acestuia in peisajul
cameral si orchestral.
Referindu-ne la aceasta dimensiune spirituala a omului care este muzica ne putem
intreba adeseori precum profesorul doctor in pedagogie Ion Gagim daca muzica apartine
omului sau omul apartine muzicii? Conform opiniei sale se pare ca omul si muzica sunt
un “Tot de nedespartit, fara început si fara sfîrsit. Sau – doua enigme, care nasc, prin
întîlnirea lor, enigma enigmelor! Muzica o creeaza omul ca, dupa aceea, el
însusi sa ramîna mic si neputincios în fata ei. De ce se întîmpla asa? Care-i cauza? Oare
omul creeaza muzica? Sau ea izvoraste, fara ca sa-l întrebe, din adîncurile interioare ale
omului, acestuia neramînîndu-i decît doar s-o primeasca fara putere de împotrivire si
s-o înregistreze? “
Iata cum comuniunea instrumentist-instrument capata si o adanca conotatie
filosofica.
Deasemeni muzica vindeca si cel mai important organ pe care il vindeca e
sufletul. Dealtfel e aplicata pe larg în medicina metoda meloterapiei. S-a dovedit faptul ca
dintre toate schimbarile fiziologice pe care le produce muzica în om, cea mai mare
influenta o are asupra respiratiei (pe lînga circuitul sanguin, secretia glandelor,
schimbarea tonusului muscular s.a.). Iar respiratia e sursa vietii. Suflu, suflet, suflare,
tonus vital, pe de o parte, si sunet, ton, intonatie, pe de alta parte (intonare= intrare în ton,
adica în tonusul-energia sunetului; se stie ca muzica are un efect tonizator asupra
organismului). Este evidenta relatia organica (dar si psihica) dintre suflare si intonatie,
dintre ton si respiratie: tonul muzical e vibratie ca si suflul-suflet. În timpul
sunarii si receptarii muzicii acestea trec din una în alta, se autoarmonizeaza reciproc.
Nu in ultimul rand in aceasta lucrare referitor la cultivarea acestui gust estetic –
muzica, as dori sa mentionez si importanta dascalului de profil. Dascalul primilor ani de
studiu al instrumentelor de suflat este acela care la fiecare lectie observa si trebuie sa
rezolve aspectele ce apartin particularitatilor psiho-fizice ale copiilor de varsta scolara
cuprinsa intre 11-17 ani. El este cel mai in masura sa cunoasca, sa defineasca si sa
rezolve dificultatile existente in cadrul procesului de predare instrumentala si odata cu
acesta, necesarul de material didactic in vederea formarii tuturor deprinderilor de tehnica,
sonoritate, interpretare, pentru asigurarea unei performante sigure in studiul
instrumentului, in cazul nostru al flautului.
Elevii au permanenta nevoie de orientari si indrumari in formarea deprinderilor
instrumentale ca pozitie instrumentala, de control a emisiei, sonoritatii, articulatiei,

4
respiratiei etc. Este nevoie de o diversitate mare de exercitii, game, studii, piese, pana la
sonate, concerte care sa urmareasca prin continutul lor formarea acestor deprinderi.
Deasemeni repertoriul trebuie sa fie unul accesibil, cantabil, inteligibil cu o
valoare estetica deosebita pentru a le usura elevilor, efortul in vederea studiului
individual instrumental si pentru a le capta atentia, sensibilitatea, creativitatea,
imaginatia.
Tocmai din considerentele mentionate mai sus referitoare la dascalul primilor ani
de studiu doresc sa multumesc cu aceasta ocazie si sa ofer aceasta lucrare ca un omagiu
suprem adus profesorului meu indrumator Naca Maria din cadrul Colegiului National de
Arte Regina Maria din Constanta, intrucat mi-a fost mereu aproape si m-a invatat si
determinat sa tind spre desavarsirea artistica si pedagogica.

5
 CAPITOLUL I: Sistematica instrumentelor de suflat
˶Ascultand muzica descopera-ti capul, caci stai la masa cu zeii˝
- Grigore Vieru

In opinia lui Viorel Cretu in lucrarea sa ˶ Elemente de Teoria Instrumentelor si

Orchestratie˝ instrumentele muzicale ale orchestrei simfonice se pot împărţi astfel:
- după natura vibraţiei
- cordofone,
- aerofone,
- membranofone,
- electrofone etc.
- după modalităţile de emisie sonoră şi/sau atac
- instrumente de suflat,
- cu corzi şi arcuş,
- cu corzi unde sunetul este produs prin ciupirea corzilor,
- de percuţie,
- instrumente cu claviatură sau fără claviatură etc.
- după posibilitatea sau lipsa posibilităţii de a fi acordate etc.
Deşi toate aceste clasificări pot fi deosebit de interesante dintr-o perspectivă
metodologică, personal îmbrăţişez perspectiva clasică – respectiv ordinea din pagina cu
portative – la care s-a ajuns printr-o practică susţinută, deoarece Teoria instrumentelor, la
fel ca şi multe alte discipline muzicale, are rolul de a sistematiza datele practicii
muzicale.
Astfel, instrumentele muzicale ale orchestrei simfonice se împart în patru grupe:
- grupul instrumentelor de suflat din lemn,
- grupul instrumentelor de suflat din alamă,
- grupul instrumentelor de percuţie,
- grupul instrumentelor cu coarde şi arcuş.
Din perspectiva lui Valeriu Barbulescu intr-o clasificare traditionala,
instrumentele de suflat sunt:
a) - cu deschizatura: [(laterala 1. cu orificii digitale; 2. cu clape); (terminala; 1.
fara orificii digitale; 2. cu orificii digitale)];
b) – cu ancie – [(simpla – 1.cu orificii digitale; 2. cu clape), (dubla – 1. cu orificii
digitale, 2. cu clape); metalica];
c) – cu mustiuc – 1. naturale; 2. cu culisa; 3. cu clape (valve); 4. cu piston;
d) – cu rezervor de aer (cu ancie; cu pistoane).
O alta clasificare,cea a lui Wilhelm Demian admite instrumentele de suflat dupa
acelasi element vibrator scriind ca sunt: labiale, cu ancie simpla, cu ancie dubla, cu
ambusura si aerofone polifonice.
Fiecare familie instrumentala (familia flautului, a clarinetului etc.) cuprinde mai
multe instrumente definite prin elemente comune ca:
a) – elementul vibrator (exemplu: ancie simpla, dubla, mustiuc etc.);
b) – material constructiv din care este faurit instrumentul, de unde si sintagma
instrumente de suflat din lemn, de suflat din alama, in timp ce altele contin o combinatie

6
a acestor elemente, de unde si sintagma instrumente muzicale hibride – precum
saxofonul;
c) – modalitatea,felul fortei implicata pentru intrarea in vibratie, actiunea adica
frecarea (corzilor de catre arcus), percutarea (membranelor instrumentelor de percutie),
suflarea (unei coloane de aer in tubul instrumentelor de suflat), ciupire (la chitara sau
harpa).
In acest mod constituindu-se marea familie a instrumentelor de suflat din lemn si
juxtapunandu-se prioritatilor timbrale, dimensiunii registrului sonor ocupat pe scara
generala muzicala, existand in muzica numita culta:
- familia flautului, in componenta cu:
- flautul mare in Do – instrument non-transpozabil;
- piculina sau flautul mic in Do – instrument semi-transpozitoriu (citind in
real se aude intotdeauna cu o octava mai sus fata de ce este notat
grafic);
- flautul alto – ce transpune pe Sol (citeste do si se aude sol cu o
cvarta perfecta mai jos);
- flautul bas in Fa (do devine fa cu o cvinta mai jos), toate aceste
instrumente avand principiu de obtinere a vibratiei despicarea
coloanei
de aer de catre o fanta specifica;
- oboiul este un instrument non-transpozitoriu, avand in familia sa alte doua
instrumente:
- cornul englez ce citeste cu o cvinta mai jos (do devine fa descendent)
fiind un instrument mai mare, mai lung, cu sunet (pastoral) mai
grav
decat oboiul;
- oboiul d`amore transpune in A citind sonor cu o terta mica mai jos.
Ancia dubla a acestor instrumente vibreaza infinitezimal prin suflu in gura
instrumentistului inchizand – deschizand coloana de aer, instrumentistul urmand a lungii
sau scurta coloana de aer din tubul instrumentului prin manevrarea cu degetele a
orificiilor sale;
- familia clarinetului include:
- in partiturile clasice, romantice, inclusiv moderne (adica cele scrise in
tonalitate sau moduri propriu-zise):
- clarinetul in A, partiturile intonate cu diezi,
- clarinetul in B, partiturile intonate cu bemoli,
- clarinetul in Es – piccolo,
-clarinetul bas in B
- grupul ˶corul˝ saxofoanelor format din saxofoanele:
- Sopran – Es,
- Alto – B,
- Tenor – Es,
- Bas – B
- in muzica romaneasca populara avem un instrument nou cu ancie
simpla - taragotul in B.

7
 Prin urmare, toate instrumentele de lemn cu ancie simpla sunt instrumente
transpozitorii, si, cu exceptia clarinetului piccolo (Es)traspunand descendent: ancia este
elementul material vibrator, urmand aceleasi principii de inchidere – deschidere a
coloanei de aer.
- familia fagotului cuprinde:
- fagotul propriu-zis,
- contrafagotul – instrument semitranspozitoriu – intoneaza mai jos cu o
octava fata de ceea ce este scris.

8
 CAPITOLUL II: Istoria flautului oblic sau transversal
˶De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica˝
- Emil Cioran

Vehiculand diverse denumiri, a fost si este prezent pe toate continentele. Reputati

muzicologi si muzicieni cu domeniu de preocupare in organologie din Europa au aderat
la ideea ambiguitatii locului unde instrumentul ar fi aparut pentru prima oara: ar putea fi
Grecia sau Etruria (Asia Minora) sau indepartata China. O atestare figurativa dainuie pe
un mormant etrusc datand din sec. II i.e.n. descoperit aproape de Perugia in urma caruia
italianul E. Albinoni concluzioneaza ca flautul transversal este de origine foarte
indepartata si provine fara nici un dubiu din Asia. Flautul la care canta executantul este
acordat in re; supozitie confirmata mai tarziu.
Obscuritatea informationala dainuie o buna parte din istorie. Stiri demne de luat in
seama apar in Evul Mediu. Incepand din sec. XII flautul oblic a fost adoptat alaturi de
tambur in mediul militar din Germania si Elvetia, pentru a sustine ritmul cadentat al
militarilor in mers. Evolutia flautului oblic european incepe in Franta sec. XVII odata cu
inlocuirea tubului cilindric cu tubul conic. Primul specialist care a lasat un document scris
cu detalii a fost J. Hotteterre zis Romanul (1680 – 1760), celebru virtuoz al flautului oblic
in ˶Principes de flute traversiere ou flute d’Allenagne et du hatbois˝, Paris 1707. Desi
instrumentul se prezenta intr-o forma structurala simpla, a fost acceptat in orchestra. J.B.
Lully il foloseste pentru prima data in partitura orchestrei in partitura Triumful dragostei
– 1681.
In sec. XVIII, flautul oblic prezenta doar o singura clapa aplicata de J. Quantz
(1697 – 1773). Dificultatile de digitatie ridicau numeroase probleme interpretilor.
Modalitatea de eliminare a acestora a fost propusa si declansata de un muzician anonim
care intelege ca pentru a obtine digitatia mai comoda este necesar sa se intercaleze si alte
clape intre cele 6 orificii digitale.
La inceputul sec. XIX flautul oblic paseste cu o zestre de 7 clape, punandu-se
bazele flautului clasic. In anul 1808 Fr. Nolan introduce o clapa aditionala deschisa.
Flautul clasic se construia din lemn de merisor, abanos, grenadill. Primul model
complet din metal il introduce Miller in 1810. Desigur unele muzee pastreaza si tipuri
realizate din fildes sau portelan, insa acestea la vremea lor nu s-au bucurat de aprecieri in
randul profesionistilor.
Francezul Laurent bazat pe o idee anterioara apartinand italianului Florio,
completeaza registrul grav cu un fragment de tub detasabil, numit ˶picior de do˝ pe care
au fost aplicate inca doua clape. De acum, flautul se stabilizeaza la un acordaj pe do,
avand prima octava complet cromatica.
Fara indoiala ca cele mai mari progrese s-au obtinut intre 1828 – 1847 cand
virtuozul flautist si ingeniosul inventator Th. Bohm (1794 – 1881) din Munchen
sintetizeaza cercetarile sale si elaboreaza impreuna cu acusticianul K. Schafhault inovatii
tehnice bazate pe noi principii acustice pentru construirea instrumentelor de suflat
deosebite de cele existente. La flaut inlocuieste tubul conic cu unul cilindric, iar orificiile

9
sunt stabilite nu dupa asezarea naturala a degetelor, ci, dupa legi acustice bine calculate.
Un mecanism special format din clape deschise si inchise cu inele mobile, montate pe axe
(tije de otel) a permis actionarea fiecarei clape direct sau prin intermediul altora.
Suplimentat de un sistem complex de cuplaje, aceasta permitea ca unele orificii, plasate
la distante mai mari sa fie inchise sau deschise de clape aditionale, fara a deplasa degetele
de la pozitia lor naturala – caracteristici esentiale care au pus bazele tipului de flaut
modern, sistem Bohm. Perfectionari ulterioare au fost realizate de Cappeller, L. Dorus,
Moyse si de firma engleza Boosey & Co din Londra.
Istoria flautului retine faptul ca pozitia furca se bazeaza pe principiul potrivit
caruia acoperirea unei gauri ce precede imediat gaura deschisa cea mai apropiata de de
ambusura, coboara sunetul cu un semiton, coborare cu atat mai putin pronuntata cu cat
gaura ce se inchide este mai departata de gaura deschisa. Numai ca, sunetul
corespunzator lui re # nu se putea realiza insa pe baza acestor procedee, astfel ca, inca din
jurul anului 1660 se introduce o clapa speciala in acest scop. Douazeci de ani mai tarziu,
celebrul Hotteterre a modificat tubul instrumentului, din tub cilindric in conic, iar
flautistul J. Quantz (1697 – 1774) ii adauga 6 clape fapt ce a avut un efect considerabil
asupra omogenitatii timbrului, justetei sunetelor. Acest flaut cu 8 clape cunoscut sub
denumirea de flaut Ziegler este flautul clasic din prima jumatate a sec. Al XIX-lea.
Cu toate perfectionarile aduse flautul avea inca multe incoveniente. Gaurile
plasate in functie de departarea naturala a degetelor, deci de dimensiuni diferite, faceau sa
apara sunete false. Pentru acelasi lucru degetele de pe gauri se ridicau in timp ce clapele
erau apasate, fapt ce complica executia. In plus, la trecerea de la o treapta la alta, degetele
trebuiau sa gliseze. Theobald Bohm a reusit sa inlature deficientele semnalate faurind un
flaut aproape perfect.
El a construit tubul perfect cilindric prevazut cu 13 gauri, toate cu acelasi
diametru, mai putin cea pentru do2# care este mai mica, spre a servi si la obtinerea unor
octave. Distantele dintre ele au fost stabilite potrivit legilor acusticii pentru a permite
gama cromatica temperata. Bohm a pastrat gaurile pentru triluri existente la tipurile
vechi, cu ajutorul lor realizandu-se sunetele acute. Pentru ca degetele sa poata astupa
deschiderile mai mari decat ele, nu in concordanta cu configuratia lor naturala, a introdus
la gaurile libere inele, evitand astfel glisarile. Pentru a putea acoperi 13 gauri cu 9 degete
a construit un sistem de axe mobile si cuplaje permitand actionarea simultana a mai
multor clape, mecanism ce-i poarta numele. Gaurile acoperite cu pernite si fiind deschise
in pozitia de repaus a clapelor, inlatura miscarea contrara a degetelor pe clape in raport cu
cea pe gauri, in vederea realizarii aceluiasi scop.
In anul 1840 Buffet va revizui principiul lui Bohm introducand in locul inelelor
platouri pline la toate gaurile. Evolutia instrumentului se incheie la inceputul sec. Al
XIX-lea odata cu confectionarea tubului din metal. Flautul, ca solist si acompaniator al
vocii, in 1672 isi face intrarea in orchestra prin baletul lui J. B. Lully intitulat ˶Triumful
dragostei˝.
J.S.Bach l-a utilizat in multe lucrari in acompaniament instrumental (sonate),
alaturi de oboi in concerte tip concerto grosso, iar G. Fr. Handel si Christoph Willibald
Gluck in muzica de opera. Instrumentul se impune definitiv in muzica simfonica cu
orchestra printului Karl Theodor de la Scoala muzicala de la Mannheim.
In epoca wagneriana, flautul cunoaste o perioada de dizgratie marcata prin lipsa
lucrarilor concertante, prin factura ritmico – melodica a pasajelor dstinate flautului in

10
lucrarile pentru orchestra. Compozitorii impresionisti, vor imbogati resursele sale tehnice
si mai ales cele expresive. In practica contemporana se utilizeaza numai flautul
transversal sistem Bohm, acordat in do.

CAPITOLUL III: Flautul Drept

˶Muzica e singura arta care confera un sens cuvantului <absolut>.
E absolutul trait˝
- Emil Cioran

Flautul drept este o ancestrala grupa tipologica a organologiei (studiul

instrumentelor populare) si totodata al instrumentatiei muzicale datorata logicii si
accesarii sale constructive: despicarea coloanei de aer intr-un mustiuc adaptat unui tub
cilindric, introducand ambusura (mustiucul) prevazut cu un spatiu, canal de forma
trapezoidala. Prin acest canal se directioneaza coloana de aer spre o deschizatura laterala
taiata longitudinal pe peretele tubului, loc unde aerul e sectionat: o parte intra in tub, iar
restul se pierde afara.
Tubul se construieste din diferite esente de lemn, cunoscute fiind la noi lemnul de
artar, palisandru (Dalbergia melanoxilon), os, fildes, argint, piatra etc. Partea frontala
prezinta un numar variabil de orificii digitale, lipsite de clape, iar partea dorsala un singur
orificiu. Simplitatea constructiei sale a permis o larga raspandire pe toate continentele, in
mod deosebit si evolutiv in Europa sec. XV-XVII fiind sinonima cu a fluierului.
Iata cateva exemple de forme ancestrale ale flautului in diferite zone geografice:
- anata – flaut drept fara clape cu 6 orificii digitale din Bolivia si
Brazilia,
- baushi – flaut drept fara clape cu tub din bambus, prevazut cu 6 orificii
digitale,
- bida – flaut drept, fara clape, alcatuit din tuburi ingemanate, lungi de 25
si 30 cm, prevazut cu 8 orificii digitale, apartinator grupului etnic
Li din China,
- bilaconjel – flaut drept cu 7 orificii digitale,
- bugari – flaut drept cu 6 orificii ambele din India.
In Europa, vechii greci au inventat naiul, plagiaus-ul, flute de Pan (zeul) sau
Syrinx-ul – fistula pani in sintagma latina dar si fistula vulgaris pentru plebei. A evoluat
pana in secolele al XVI-lea, al XVII-lea drept fistula angelica – flaut drept fara clape.
Renasterea si barocul cunoscand 14 feluri de flaute. O floyrela desemna generic
instrumente de suflat din grupa flautului drept cu tubul deschis la ambele capete prevazut
cu 6-7 orificii digitale sau nu, echivalentul instrumentului nostru romanesc numit tilinca.
La noi fluierul e termen generic intalnit in organologia muzicala din Romania ce
desemneaza instrumente de suflat din lemn din grupa aceluiasi flaut drept, lipsit de clape.
Privitor la originea lui straveche, folcloristul Tiberiu Alexandru afirma ca vechimea este
dovedita prin marele numar de membri al familiei sale,raspandit in diferite zone ale
tarii… deosebindu-se prin constructia sonora, forma tubului, modul cum sunt tinute in
timpul executiei, materialul din care este confectionat si dupa marime. Componenta
aceluiasi grup de instrumente: caval, fluier cu dop, fluier dobrogean, fluier gemanat,
fluier moldovenesc, tilinca. Fluier cu dop – fluier cu plisc e alt termen introdus in

11
organologia muzicala caracteristica folclorului romanesc reprezentand o varianta a
flautului drept, lipsit complet de clape, prevazut cu 7 orificii digitale.
Caval – varianta de flaut drept fara clape. Tubul cilindric prezinta de la 3 la 5
orificii digitale plasate dupa o regula precisa. Al 5-lea orificiu trebuie plasat la jumatatea
distantei tubului. Scara sa muzicala diatonica destul de mica il impiedica sa emita orice
melodie. Aria de raspandire in Romania: Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei. In
Dobrogea exista modelul cu 8 orificii digitale numit caval bulgaresc.
Fluier cu apa – imitatie de pasari, pseudo – instrument de suflat format dintr-un
tub cilindric inchis la ambele capete. Perpendincular pe tub se afla o teava pe unde se
sufla si un mic orificiu pe unde iese aerul. Interiorul cilindrului se umple partial cu apa.
Sufland in tub, aerul patrunde la apa din cilindru; agitand-o produce sunete ce imita
cantatul pasarilor. Se construiesc modele variate, unele avand chiar forma de pasare de
lut sau alt material. Instrument folosit in muzica descriptiva, notatia muzicala se face pe o
singura linie orizontala. In orchestra simfonica fluierul de apa este folosit de membri
componenti ai partidei de percutie. Numai ocarina, ca pseudo – instrument a ramas
neinclusa in timbrurile muzicii culte secolului contemporan noua.
De diferite dimensiuni si acordaje instrumentele numite flaut drept s-au construit
intr-o grupa compusa din sopranino, alto, tenor, bas si contrabas. Modelele de registru
grav au primit cu timpul o clapa aditionala, metalica. Aceste modele au fost puse la punct
inainte de anul 1660 si nu au evoluat in secolele urmatoare. Remarcam pe unii dintre cei
mai inzestrati constructori: J. Hotterre, T. Stansby, Bressan etc.
Flautul drept (echivalent cu Blockflote, Dolzflote, flauto de punta, flauto diritto,
flauto dolce, flet dziiobkovy, fluier cu plisc, fluier cu dop flute a bec, flute allemande,
recorder. Schnabelflote, tibia vulgaris) urmeaza un proces de declin ca importanta in
practica muzicala in favoarea flautului oblic din ce in ce mai apreciat de compozitori si
interpreti. Intalnit la toate popoarele sub diferite denumiri (determinate de rolul pe care il
avea) instrumentul este raspandit si pe teritoriul Romaniei din vremuri stravechi cu
numele de fluier. El se constituie intr-o familie importanta in practica muzicala
caracteristica folclorului romanesc fiind legate de marea stiinta a studiului instrumentelor
populare: organologie.
Flautul drept sau cu dop – cunoaste astazi o raspandire rapida, odata cu punerea in
valoare a culturii muzicale preclasice. Construit din lemn sau material plastic are la
capatul superior un dispozitiv pentru suflat, un dop ce acopera deschiderea tubului. Usor
tesit, el lasa in partea superioara o deschizatura dreptunghiulara ce comunica cu tubul. Pe
partea din fata a tubului se afla o taietura dreptunghiulara sau patrata numita fereastra
avand latura de jos foarte subtire si ingrosata treptat.
Pe tubul sonor se gasesc 6-9 gauri acoperite cu degetele libere, 7 in fata (3 pentru
mana dreapta si 4 pentru mana stanga si una in spate avand rol de octava cudegetul mare
al mainii stangi.
Despre flautul dolce sau Blockflote sursele de informare spun ca este azi construit
din lemn sau material plastic. Cavitatea rezonanta este unica, cu extremitatea superioara
usor mai larga decat cealalta – inferioara – ceea ce duce la predominanta armonicelor
impare in structura sunetului sau. In partea superioara prezinta un orificiu numit
ambusura (in latina labium), prevazut cu un canal trapezoidal. Coloana de aer este
directionata spre o deschizatura – sant longitudinal care se gaseste in peretele tubului in
partea din fata si are forma de canelura. O parte din aer intra in tub, iar restul se pierde in

12
afara lui in tipul acesta de mustiuc – principiul fiind acelasi, anume despicarea coloanei
de aer motiv suficient pentru includerea instrumentelor de acest tip in grupa muzicala a
flautelor. Instrumentul prezinta pe partea frontala un numar variabil de orificii digitale
(sapte, dintre care cele mai indepartate doua de ambusura pot fi gauri duble) si unul
singur pe partea din spate. Acestea reprezinta tipul de flaut al civilizatiei muzicale a
vestului european, fluierele din alte zone cunoscand 5 gauri, altele nu, cazul
instrumentului numit tilinca.
Flageoletul – creat in anul 1581 de catre Juvigny era un mic flaut din os cu dop,
avand 15-20 de cm, instrument foarte acut notat in cheia devioara cu o octava si o cvinta
mai jos decat este notat. Flageoletul a fost utilizat de catre W.A.Mozart in opera ˶Rapirea
din Serai˝ si de catre W. Gluck in opera ˶Pelerini la Mecca˝. Flageolet (Flotschen,
caramillo, flajol, svirel, zufalo) este astfel un vechi instrument de suflat din lemn, tip de
flaut drept. Tubul cilindric (L = 15-40 cm) prezinta 6 orificii digitale distribuite 4 pe fata
si 2 pe spate. Baza tubului se termina cu o mica umflatura cu orificiu, pe care degetul mic
il acopera, casa se obtina ultimul sunet din registrul grav. Model raspandit in Franta sec.
XVII, iar tipul englez prezinta cele 6 orificii strapunse pe fata tubului. In sec. XIX,
flageoletul a primit numeroase evolutii, perfectionari devenind un veritabil flaut mic.
Englezul Brainbridge acreat un flageolet cu doua tuburi ingemanate, lungi de 40,5 cm
(Londra, 1815). Flageoletul deriva din flautul vertical, lipsit de clape, raspandit in
Europa, Asia, Australia si America Centrala.
Flautul drept, dulce se imparte in:
- flaut dulce sopranino - construit in Fa, de la Fa2 la Sol4;
- flaut dulce sopran - construit in Do, de la Do2 la Re4, cunoscut si sub
numele de diskant sau deskant. Are un ambitus de 2 octave si
jumatate, sunetele din octava a treia putand fi luate numai de
suflatori experimentati;
- flaut dulce alto - construit in Fa, de la Fa1 la Do3;
- flaut dulce tenor - construit in Do, de la Do1 la Sol3;
- flaut dulce bas etc. - construit in Fa, de la Fa la Sol2.
Din dorinta de a reactualiza atmosfera proprie celor doua epoci stilistice a
Renasterii si Barocului, astazi se manifesta o atractie intemeiata catre acest model,
modelul flautului drept – Concertul brandemburgic nr. 4 de J.S.Bach. Fabrici specializate
in instrumente muzicale concep copii identice dupa modelul vechi, inzestrandu-l cu un
acordaj superior.

13
 CAPITOLUL IV: Constructie
˶Finalul muzicii launtrice e o topire intr-un andante cosmic˝
- Emil Cioran

Actualmente, flautul ca instrument in sensul strict al termenului se prezinta ca un

tub cilindric din lemn sau metal, nichel, aur, argint, demontabil in trei parti. Lateral sunt
facute 13 orificii care se inchid sau deschid cu clape actionate de un sistem de parghii
aplicat pe corpul instrumentului. In primul segment neprevazut cu clape si orificii gasim
o deschidere laterala intarita de un suport denumita ambusura prin care executantul
introduce coloana de aer, proiectand-o in peretele opus, sprijinind flautul pe buza
inferioara. Puterea de a sufla a executantului determina intensitatea sunetului, iar in
anumite conditii si inaltimea lui, care poate fi corectata si prin pozitia buzelor.
De actualitate sunt flautele sistem Bohm ce cuprind flautul sopran in Do; flautul
piccolo in Do; flautul contra alto in Sol; flautul bas in Do, ultimele doua pentru
interpretarea anumitelor partituri muzicale. Flautul modern se compune din trei parti
detasabile: cap, parte centrala si picior. Extremitatea superioara o formeaza capul-corp
parabolic-purtator al unei deschizaturi rectangulare numita ambusura, pe unde se
introduce aerul; drept pentru care instrumentul se tine in pozitia oblica (transversala),
paralel cu buzele instrumentistului. Conturul ambusurii il formeaza o placa de metal sau
plastic, fixata pe tub. Apropiind buzele de ambusura, flautistul directioneaza coloana de
aer piezis spre peretele opus din interior.
Corpul propriu-zis al flautului se formeaza prin ansamblarea partii centrale si a
piciorului. Pe el se afla amplasat un mecanism cu clape metalice prevazute cu pernute,
platouri sau inele mobile, toate manevrate printr-un sistem de parghii ce inchid sau
deschid orificiile plasate sub clape. Distantele dintre orificii sunt riguros calculate, astfel
ca sa poata obtine o suprafata sonora cromatic temperata cat mai exacta. Acordajul
flautului se face manevrand partea superioara, capul.
Flautul profesional de orchestra poseda urmatoarele caracteristici: corpul este
obtinut din mai multe combinatii de (ne)metalice in aliaj: aur de 14 k sau 9 k, argint
masiv, maillechort nichelat: piciorul prevazut cu clapele de do₃, si₂ si sib₂. Placa
ambusura se construieste dupa doua modele, sistem Albert Cooper in Franta si sistem
conic in trei variante: Y – conic, F – conic si G – conic in Japonia. Finlandezul Matti
Kohonen a realizat un flaut construit din fibra de carbon acoperit cu un strat fin depoxy
plastic. Instrumentul cantareste 200gr. Comparativ cu modelul descris mai sus de 400gr.
Notatia muzicala se face pe un portativ in cheia de violina, intinderea = si² – do⁶.
Optima sonoritate se afla intre sol₃ – mi₅.
In orchestra simfonica partida de flaut se compune din: flautist (solist), flautist 2,
flautist 3, cel ce foloseste flautul mic si flautist 4 – cel ce foloseste flautul alto sau flautul
bas.
Firme constructoare: Amstrong, Buffet-Crampon, Jupiter, Orsi, Pearle, Selmer,
Yamaha etc.
Flautul contemporan se prezinta sub forma unui tub cilindric inchis la un capat,
confectionat din maillechort argintat, lung de 67 de cm si demontabil in 3 parti. Partea

14
superioara unde tubul este inchis – numit dop – prezinta un orificiu – labium inconjurat
de o placa spre a usura contactul cu buzele instrumentistului, prin care se introduce aerul
in tub. Pe celelalte doua parti componente ale instrumentului se gasesc 16 gauri acoperite
cu platouri pline: 5 pentru sunetele si1 b, la1, fa1#, fa1, mi1 (2-6) actionate direct de
degete, cate o gaura pentru sunetele do2#, do2, si1, sol1, mi1 b1, re1 do1#, sol1#. In
pozitia de repaus platourile corespunzatoare gaurilor de tril si gaurii de mi1 b sunt
inchise, celelalte fiind deschise; unele instrumente mai au una sau doua clape in grav
pentru sunetele si si si b.
Producerea sunetelor la instrumentele de suflat se bazeaza pe tehnica buzelor, a
limbii si a respiratiei, pe tehnica degetelor, dar depinde de inaltimea sunetelor – frecventa
acestora, dimensiunile orificiului de suflare in instrument, viteza curentului de aer
introdus in tub.

15
 CAPITOLUL V: Producerea Sunetului
˶La noi omul cat e viu
Canta si pentru pustiu
Numai cand e mort nu canta,
Dar si-atuncea sta si-asculta...˝
Din folclor

Pozitia sa este dreapta, ca la clarinet sau oboi. Coloana de aer introdusa in tub prin
deschiderea dopului este despicata de latura de jos a ferestrei si pusa in vibratie, vibratii
amplificate de tubul sonor. Digitatia furca si jumatate de gaura emit sunetele intermediare
iar cele din octava a doua, cu grifura cunoscuta plus gaura de octava.
In zilele noastre se mai fabrica 5 tipuri: flautino, sopran, alto, tenor si bas. Notarea
se face in cheia de vioara cu o octava mai jos decat suna, fiind deci instrument semi –
transpozitoriu.
Posibilitatile tehnice sunt mai reduse decat ale flautului transversal, avand o
sonoritate mai placuta, calda, moale, nevibrata, contribuind la o literatura bogata in
domeniul muzicii de camera. E faurit dintr-un tub conic sau cilindric, construit din
diferite materiale, prevazut cu o ambusura (orificiu facut lateral pe unde se introduce
aerul) si un numar variabil de orificii digitale. Despre originea lui vorbesc documente
chineze, unele picturi murale sau basoreliefuri egiptene si indiene.

16
 CAPITOLUL VI: Rolul si utilizarea flautului in
orchestra
˶Depinde ce auzi in muzica, depinde. Caci toti asculta...˝
- Ion Gagim

Resursele expresive ale flautului sunt in general limitate. El este un instrument de

culoare, gingas, tandru, sclipitor. Poate exprima melodii calme, linistite (Johannes
Bramhs – Simfonia 4, Editura Peters, pag. 139), inocenta copilariei descrisa in Richard
Strauss cu Moarte si transfigurare, Editura Eulenburg, pag. 8, sau melodii melancolice
visatoare precum in Edward Grieg cu Concert pentru pian si orchestra in la minor,
Editura Peters, pag. 82. Cu un sunet aerian, eteric este adecvat zugravirii lumii de basm la
Felix Mendelsohn Bartholdy in Scherzo din Visul unei nopti de vara, veselia si
exuberanta compozitorului George Enescu – Rapsodia I.E.S.P.L.A., Bucuresti pag. 28.
Imagini sonore cu caracter onomatopeic gen cantecul privighetorii gasim la L.van
Beethoven – Simfonia 6, Editura Peters, pag. 76, suieratul vantului sau susurul izvorului,
a cascadei in Bedrich Smetana – poemul simfonic Valtava, Editura Peters, pag. 1, razele
lunii cusclipirea stelelor in roua diminetii la Maurice Ravel – cu Daphnis si Chloe – Suita
a doua, Editura Durand, pag. 1. Capacitatea de a crea imagini orientale cu figuratii si
ghirlande sonore gasim la Rimski-Korsakov in Seherezada, Editura Boosey si Hawkes,
pag. 101.
In registrul acut exprima o durere sfasietoare, in grav o tristete duioasa mergand
pana la dezolare resemnata ca in L. Van Beethoven – Simfonia a III-a Editura Peters, pag.
72, Claude Debussy – Iberia, Editura Durand, pag. 68. Profitand de timbrul sau rece
Dimitri Sostakovici il utilizeaza in Simfonia a V-a Editura Muzghiz, pag. 9 intr-o tema cu
caracter filozofic.
Flautul suna bine incepand cua doua octava, astfel incat compozitorii l-au utilizat
ca instrument octavizant, avand in registrul acut acelasi rol pe care il au contrabasii in
registrul grav. In unele cazuri cele 2-4 flaute utilizate in orchestra devin instrumente de
armonie, detinand sunetele superioare ale acordului (pozitia melodica).
Flautul considerat sopranul instrumentelor aerofone s-a impus ca instrument
concertist in lucrari scrise de J. Quantz, Antonio Vivaldi, G.B. Pergolesi, Thomaso
Albinoni, J.S. Bach, Domenico Cimarosa, W.A. Mozart, Christophe Willibald Gluck,
A.M.E. Gretry, J. Ibert, B. Martinu, Anatol Vieru, Liviu Glodeanu.
In muzica de camera reprezinta melodia si armonia in sonate pentru flaut si pian
(sau harpa), in lucrari pentru voce siformatii instrumentale. In unele cantate, J.S. Bach
utilizeaza flautul in si bemol, instrument transpozitoriu la o secunda mare inferioara.
Flautul mic – piccolo aparut la sfarsitul sec. XVIII-lea reduce la scara flautul mare
masurand 37 de cm, grifura fiind aceiasi. Notarea flautului mic se face in cheia de vioara
cu o octava mai jos decat suna in realitate, flautul mic fiind instrument semi-
transpozitoriu. Intinderea este de doua octave si o septima.
Ultimele trei sunete distoneaza. Timbrul este metalic, ascutit, diferentiat pe cele
trei registre identice ca intindere scrisa cucele ale flautului.
Sunetele registrului grav sunt slabe, cu un timbru nazal, flautul mare ii corespunde
in registrul mediu, cu cel grav de la flautul mic, avand o sonoritate clara si placuta.
Registrul mediu este mai lejer, luminos, nu are forta mare, dar, nu este lipsit de

17
frumusete. Maurice Ravel a profitat de sonoritatile lui folosindu-le la inceputul
Concertului in Sol major pentru pian si orchestra. Registrul acut este scanteietor,
stralucitor, luminos in ff, cel supra-acut fiind metalic si strident.
Posibilitatile tehnico-expresive sunt asemanatoare flautului mare. Are agilitate
mare datorita consumului mic de aer si dimensiunii reduse. In orchestra se utilizeaza un
singur instrument, rareori doua. Cand alterneaza flautul mic cu flautul 2 se noteaza
˶flauto 2 in flauto piccolo˝.
Instrument de culoare, flautul mic dubleaza flautul mare la octava superioara. In
˶Simfonia fantastica˝, compozitorul Hector Berlioz ii incredinteaza o melodie cu caracter
sarcastic, iar Ion Dumitrescu o melodie lirica de dor in ˶Preludiu simfonic˝. In fanfare se
intalnesc flaute mici acordate in re bemol, instrumente transpozitorii la nona mica
superioara.
Flautul alto este un flaut grav aparut in anul 1750. In anul 1854 Theobald Bohm ii
da forma actuala identica cu a flautului mare, tubul fiind ceva mai lung si mai gros.
Sunetele registrului grav au un caracter fluid, o sonoritate misterioasa continuand
in grav timbrul flautului. Registrul acut este puternic, dar, cu untimbru mai sters.
Posibilitatile tehnice sunt identice cu ale flautului mare. Flautul alto este expresiv
si mai putin agil, fiind utilizat rareori in melodiile expresive cu o tesatura de mezzo –
soprana, exemplu ˶Sarbatoarea primaverii˝ de Igor Stravinski. Alteori continua in grav,
intinderea flautului mare sau cafundament armonic al unor acorduri incredintate flautelor,
exemplu din Maurice Ravel cu ˶Daphnis si Chloe˝.
Flautul d-amore utilizat intre anii 1750-1820 era racordat in La si transpune la
terta mica inferioara.
Flautul Bas – este un instrument grav construit inanul 1910 de catre primul
flautist al operei Scala din Milano, Abelardo Albisi si perfectionat de firma Rudall and
Carte din Londra intre anii 1930-1940. Pentru ca tubul sa nu fie foarte lung i s-a facut o
bucla intre labium si prima gaura, fiind instrument transpozitoriu la octava ce se noteaza
in cheia de vioara cu o octava mai sus si are intinderea scrisa.
Registrele grav si mediu pana la sunetul fa2 diez au o sonoritate moale, catifelata,
intunecata si misterioasa. Ultima octava are o sonoritate gatuita. Posibilitatile tehnico-
expresive sunt identice cu ale flautului mare avand agilitate mai mica. Flautul bas nu
cunoaste o intrebuintare mare, apare in lucrarile unor compozitori, italienii Pietro
Mascagni si Giacomo Puccini. Denimit si Albisifono, acest tip de flaut bas acordat in do
e cu o octava mai jos decat flautul oblic din orchestra, inventat de italianul A. Albisini in
1910.

18
 CAPITOLUL VII: Flautul in muzica instrumentala de
camera
˶Muzica si omul – intalnirea eternitatii cu clipa˝
- Ion Gagim

Interesul deosebit al compozitorilor pentru genurile instrumentale de camera in

cea de-a doua jumatate a sec. XX s-a amplificat in mod deosebit la confluenta secolelor
XX-XXI. Acest fapt se datoreaza unor imprejurari diverse, dintre care mentionam
urmatoarele:
Muzica de camera pentru componente instrumentale nu prea mari in care fiecare
instrument este solist, ofera posibilitatea de a experimenta si a canta noi procedee tehnice,
stilistice si sonore.
In muzica instrumentala de camera exista posibilitatea de a realiza sarcini artistice
specifice, ce nu sunt pe potriva genurilor monumentale, scrise pentru formatii mari de
interpreti.
In muzica instrumentala de camera contemporana sunt prezente preponderent
opusuri pentru ansambluri de diverse facturi timbrale, orientate spre initiativa
interpretilor de virtuozitate. In componenta unor astfel de ansambluri, de regula, este
inclus si flautul.
Evolutia tehnica a constructiei instrumentelor de suflat in general, inclusiv flautul,
a oferit posibilitati pentru utilizarea unor procedee de interpretare absolut noi,
recunoscute inainte.
In virtutea tuturor argumentelor expuse mai sus, in creatia componistica din
diverse scoli componistice din Europa de Est si de Vest, SUA, au aparut numeroase
lucrari camerale pentru flaut.
Astfel, pe parcursul sec. XX si inceputul sec. XXI pentru flaut solo si ansambluri
ce include flautul au scris:
- in Germania: P. Hindemith, K. Stockhausen;
- in Franta: P. Boulez, A. Jolivet, J. Ibert, O. Messiaen, D. Milhaud, F. Poulenc;
- in Italia: L. Berio, B. Maderna, G. Scelsi;
- in Elvetia: H. Holliger;
- in Marea Britanie: B. Britten, B. Ferneyhough;
- in SUA: L. Bernstein, A. Copland, L. Liebermann;
- in Japonia: T. Takemitsu, K. Fukusima;
- in Romania: D. Voiculescu, D. Rotaru, S. Toduta, G. Firca, C. Taranu;
- in Rusia: S. Gubaidulina, E. Denisov.
Interesul sporit pentru creatiile instrumentale de camera s-a manifestat si-n
creatia componistica contemporana din Republica Moldova, unde flautul are deasemenea
un rol important. Cele mai mult de o suta de opusuri ale compozitorilor moldoveni de
diferite generatii vin sa intareasca acest fapt. Printre acesti compozitori ii amintim pe:
Vladimir Beleaev, Vladimir Bitkin, Iulian Gogu, Oleg Negruta, Snejana Pislari, Vladimir
Rotaru, Zlata Tkaci, David Fedov, Ghenadie Ciobanu.

19
CAPITOLUL VIII: Flautul conotatie si revlatie in peisajul
muzical contemporan
˶A savura muzica ca amator este una. A-ti face muzica
profesie este alta. Si cu totul alta este a-ti fi muzica soarta˝
- Ion Gagim

Din punct de vedere muzical dupa cum afirma Pierre Boulez se poate afirma ca
sec. al XX-lea incepe cu 1894, odata cu Preludiu la dupa-amiaza unui faun, al lui Claude
Debussy, de altfel un reprezentantde seama al unuia dintre stilurile majore din muzica
franceza de la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea – impresionismul.
Impresionismul,caracterizat prin surprinderea si evocarea directa a impresiilor
fugitive incercate de artist, prin transpunerea in sunete a unor stari de suflet si sentimente
evanescente, prin evocarea unor peisaje de mare forta de sugestie si incarcate de lirism.
Alte elemente specifice ale impresionismului fiind libertatea formelor si a
structurii frazei melodice, delicatele armonii ca si rafinata nuantare a timbrului.
Debussy ca si impresionist are totusi o aplecare inspre trecut, inspre izvoarele
lumii si ale traditiei culturale, caci se simte atras de peisajul mitologic desi modalitatea
lui de a evoca fascinatia acelei epoci stravechi difera fundamental de cea a romanticilor.
In muzica sa Debussy realizeaza o sinteza intre elementele unei culturi arhaice si propria
sa sensibilitate.
Prin al sau Preludiu la dupa-amiaza unui faun, compozitorul instaureaza un mod
de exprimare nou, cu o forma proprie, definita prin fluctuatii armonice, bogatie ritmica,
frazare supla si libera.
Preludiul este o ilustrare libera a poemului, ce creeaza mai multe decoruri
succesive in care se misca dorintele si visele faunului. Tema faunului e incredintata
flautului, a carui sonoritate, din momentul aparitiei acestei lucrari, a dobandit noi
dimensiuni, caci flautul faunului instaureaza o respiratie noua in arta muzicala.
De fapt, Debussy reincarca instrumentul cu acele calitati unice pe care acesta le
avusese in muzicile arhaice, precum: frumusetea, puritatea, lumina, caldura si moliciunea
catifelata a timbrului.
La Debussy, flautul se topeste in orchestra, timbrurile se contopesc si creeaza
senzatia de caldura, de invaluire senzoriala.
Deasemeni o piesa emblematica pentru flaut este si Syrinx (1913) inspirata si ea
din mitologia greaca. Caracteristica esentiala a piesei fiind atmosfera de incantatie.
Compozitorul foloseste in acest scop procedee proprii improvizatiilor orale, precum
repetitia de motive si continua lor variere. In trei minute si jumatate, el realizeaza o
melopee incantatorie ce invoca ancestralitatea muzicii: sunetul lung, ornamentat,
imbogatit cu apogiaturi si melisme, modalismul, pendularea diatonic-cromatic, insistenta
pe sunete-pivot, preponderentai intervalelor de secunda si terta, caracterul rubato al
ritmului.
Maurice Ravel (1875-1937) foloseste deasemeni multe din conotatiile lui
Debussy.
Capodopera orchestrala a lui Ravel compusa intre anii 1909-1912, este baletul
Daphnis si Chloe. In aceasta lucrare de referinta pentru evolutia flautului in epoca
moderna, acestuia ii este acordat un rol generos, ca instrument solistic in orchestra,
compozitorul punandu-I in valoare sunetul si posibilitatile coloristice.

20
 Un alt compozitor francez, autor al unei lucrari de referinta pentru flaut solo a fost
Edgar Varese (1883-1965) cu Density 21,5 .
El este cel care a experimentat enorm, dar a scris putin. El refuza intoarcerea la
traditie, fiind un nonconformist si un deschizator de drumuri.
Oarecum izolat si in orice caz inteles si apreciat de abia la sfarsitul vietii, Varese
scrie un manunchi de opere capitale, care au aparut la primele lor prezentari publice atat
de neobisnuite sau chiar incomparabile, incat s-ar fi putut asemui cometelor ivite pe
neasteptate, din lumi nebanuite, in orizontul nostru.
De altfel, Varese declara ca pentru el, muzica e o arta-stiinta. Urmand studii de
inginer electro-acustician, a fost primul care a dorit sa faca muzica cu sunete si nu cu
note.
Melodia, componenta fundamentala a muzicii lui Varese, poseda o frumusete
obsesiva, prin repetarea unor celule mereu variate in plan ritmic. Este si cazul lucrarii
Density 21,5 , in care acesta foloseste numai patru celule de cate doua-trei sunete, pe care
le variaza continuu in plan ritmic si care revin de-alungul piesei transpuse pe diferite
sunete, conferind discursului muzical un caracter obsesiv.
Dupa 1919, muzica franceza cunoaste schimbari esentiale. Se face simtita
influenta lui Schoenberg si Stravinsky. Intrucat muzica se caracterizeaza prin simplitate,
concizie si claritate. Din tehnica jazului sunt preluate complexele ritmuri sincopate, se
folosesc instrumentele de suflat mari.
Din grupul Celor Sase fondat la Paris fac parte 4 compozitori care au scris pentru
flaut: Arthur Honneger (1892-1955) cu Dansul caprei, Concerto da Camera, pentru flaut,
corn englez si coarde; Germaine Tailleferre (1892-1983), singura femeie din grup cu
Pastorala pentru flaut solo, Concert pentru flaut, pian si orchestra si Forlane, piesa pentru
flaut si pian; Darius Milhaud (1892-1974) cu Sonata pentru flaut, oboi, clarinet si pian,
Sonatina pentru flaut si pian si Concert pentru flaut, vioara si coarde; Francis Poulenc
(1899-1963), supremul melodist, ferm atasat de armonia diatonica. A scris o singura
lucrare pentru flaut, remarcabila: Sonata.
Alti compozitori francezi contemporani, mai prolifici in partituri dedicate
flautului sunt: Eugene Bozza (1905-1997) cu treizeci de piese pentru flaut; Jacques Ibert
(1890-1962), Pierre Max Dubois (1930) si Andre Jolivet (1905-1974), compozitorul care
prin creatia sa dedicata flautului, a reconsiderat valentele si impactul sunetului acestuia si
a contribuit fundamental la impunerea sa ca instrument solistic.
Un alt compozitor care se distinge in peisajul muzical contemporan este Olivier
Messiaen cu lucrari ce impregneaza un simt al culorii cu totul special, incercand sa
gaseasca raporturi precise intre sunete si culori. De altfel Messiaen insusi declara ca vede
sunetele in culori, fenomen denumit in medicina synopsie.
Din 1952 o noua idee pune stapanire pe creatia si preocuparile sale –
reprezentarea cat mai exacta, in sunete muzicale, a cantatului pasarilor, idee pe care nu o
ignorase in creatia sa de pana atunci, dar o tratase-ntr-o maniera stilizata si simplificata.
Ca atare, cantatul pasarilor a alimentat cateva dintre lucrarile sale importante: Le Merle
noir (Mierla neagra) pentru flaut si pian, Reveil des oiseaux (Trezirea pasarilor) pentru
pian si orchestra, Oiseaux exotiques (Pasari exotice) pentru pian si orchestra, Cataloque
des oiseaux (Catalogul pasarilor) pentru pian si Chronochronie pentru orchestra.
Mierla neagra este o piesa nelipsita din repertoriul flautistilor contemporani si
totodata fiind o lucrare in topul celor mai dificile piese pentru flaut.

21
 In concluzie putem spune despre compozitorii francezi ai sec. XX, ca si-au pus
amprenta in mod covarsitor asupra evolutiei si schimbarilor spectaculoase pe care muzica
le-a acumulat si perpetuat, impunand o cu totul alta abordare a spatiului sonor, prin care
estetica muzicii a fost complet deturnata de la principiile clasice afirmate in secolele
anterioare.

CAPITOLUL IX: Personalitati ale interpretarii si

pedagogiei flautului clasic
˶Sa canti asa, ca fiecare sunet sa devina eveniment!˝
- Ion Gagim

22
 Printre aceste ilustre personalitati ii amintim pe:
- Paul Taffanel (1844-1908) prim flautist la orchestra Conservatorului si la opera
din Paris, profesor la catedra de flaut a Conservatorului, autor de muzica originala pentru
flaut si pian, autor al unui cvintet pentru instrumente de suflat si impreuna cu Gaubert a
elaborat o metoda completa pentru studiul flautului;
- Joachim Andersen (1847-1909) flautist al operei din Copenhaga, al filarmonicii
din Berlin – autor a numeroase studii si exercitii pentru flaut solo;
- Ernest Kohler (1849-1907)flautist la Viena – autor de studii de virtuozitate,
capricii, concerte, fantezii pentru flaut cu acompaniament de orchestra si pian;
- Louis Fleury (1878-1926) elev al maestrului Taffanel la Conservatorul din Paris,
fondator al societatii moderne de instrumente de suflat si al societatii concertistice de
muzica antica;
- Philippo Gaubert (1879-1941) elev al lui Taffanel, virtuoz concertist autor de
muzica pentru flaut si pian;
- Marcello Moyse flautist contemporan profesor la catedra de flaut a
Conservatorului din Paris unde s-au format si alti flautisti renumiti precum Jean Aurele
Nicolet, Jean Pierre Rampal, Gustav Scheck – autor al lucrarii ˶Flautul si muzica sa˝.
Contributii deosebite in evolutia flautului de-a lungul timpului au fost aduse de o
serie de celebrii flautisti concertisti compozitori profesori:
- Giovanni Gioacchim Quantz (1697-1773) reprezentant al Scolii de la
Mannheim. Concertist de seama al epocii, flautist de renume, compozitor a numeroase
concerte pentru flaut cu acompaniament de orchestra, compozitor de sonate cu
acompaniament de bas continuu;
- Francesco Devienne (1759-1803) concertist si compozitor francez;
- M.A. Hugot (1761-1803) – profesor la Conservatorul din Paris;
- Tranquillo Berbiguier (1786-1838) concertist si compozitor la Conservatorul din
Paris;
- Frederick Kuhlau (1786-1832) flautist, compozitor pianist, directorul orchestrei
din Copenhaga;
- Bernardo Furstenau (1792-1851) flautist compozitor si autor de studii si exercitii
pentru flaut;
- Franz Doppler (1821-1883) flautist compozitor si director al Conservatorului din
Viena;
- Giuseppe Gariboldi (1883-1905) concertist de seama, autor de piese originale,
studii si exercitii pentru flaut solo adoptate de multe scoli muzicale;
- Luigi Huques (1836-1914) flautist, autor de exercitii, studii, duete, triouri pentru
flaut;
- Theobald Bohm (1794-1881) fiu al unui bijutier consacrat cu indemanare pentru
prelucrarea artistica a metalelor pretioase si simtul estetic rafinat, le avea in sange. De la
14 ani Theobald Bohm activa ca lucrator in aur si proiectant de obiecte de podoaba in
atelierul tatalui sau, iar la 16 ani a construit dupa model (un flaut transversal al lui
Denner) primul sau flaut cu 4 clape.
La 1 iunie 1818, Theobald Bohm a fost numit prim flautist in orchestra curtii, ia
lectii de compozitie si doi ani mai tarziu interpreteaza primul sau Concert in G dur opus

23
1, dedicat lui Bernhard Furstenau. Concerteaza la Leipzig, Berlin, Hanovra, Praga, Viena,
Italia si Elvetia.
In 1828 T. Bohm a deschis propriul atelier de flaute ˶instrumente de tip Tromlitz
cu 8-9 clape˝ create tot de Bohm.
Anul 1831 ii aduce mari succese lui Bohm ca interpret, compozitor si constructor
de flaute. La Munchen desavarseste genialul sistem de clape care dadea instrumentului o
nebanuita perfectiune. Noul tip de flaut cu clape din metal a prezentat un slab interes
pentru flautistii germani, mai tarziu, in1847 Bohm construind flautul cilindric fabricat
dupa clare principii stiintifice.

CAPITOLUL X: Lucrari muzicale recomandate ce pun

in valoare flautul
˶Muzica ne este data pentru a vedea invizibilul si pentru a auzi inaudibilul˝
- George Balan

24
Andersen Christian Joachim. 24 de Studii pentru flaut;
Bramhs Johannes. Simfonia a 4-a;
Bach Johann Sebastian. Sonata nr. 6 in E major for flute and continuo;
Bizet G. Fantaisie brillante sur Carmen;
Beethoven Ludwig van.Simfonia a 6-a;
Bedrich Smetana. Valtava;
Berlioz Hector.Simfonia fantastica;
Casella Alfredo. Sicilienne et Burlesque;
Dutilleux Henri. Sonatine pour flute et piano;
Demersseman J. Sixieme Solo de Concert, Op. 82;
Doppler Franz. Vengherskaia Fantezia;
Dumitrescu Ion. Preludiu simfonic;
Debussy Claude. Preludiu la dupa-amiaza unui faun;
Enescu George. Cantabile si Presto, flute
Furstenau Bernardo. 24 Exercices, Caprices et Preludes;
Grieg Edward. Concert pentru pian si orchestra;
Honneger Arthur. Concerto da Camera pentru flaut, corn englez si coarde;
Kohler Ernest. 30 de studii pentru flaut;
Mozart Wolfgang Amadeus. Concert K 313;
Mendelsohn Bartholdy Felix. Scherzo-Visul unei nopti de vara;
Milhaud Darius. Sonata pentru flaut, oboi, clarinet si pian;
Messiaen Olivier. Le Merle noir;
Prokofjew S. Sonate nr. 2 fur violine <oder flote> und klavier;
Poulenc Francis. Sonata;
Ravel Maurice. Daphis si Chloe;
Rimski-Korsakov. Seherezada;
Sostakovici Dimitri. Simfonia a 5-a;
Stravinski Igor. Sarbatoarea primaverii;
Tulou Jean Louis. Grand Solo No.13, Op. 96;
Tailleferre Germaine. Pastorala pentru flaut solo;
Varese Edgar. Density 21,5.

CONCLUZII.
˶Muzica – o compensatie, poate, pentru raiul pierdut.˝
- Vasile Ghica

25
 Flautul detine un loc aparte in paleta timbrala a muzicii instrumentale de camera.
In special in cea de-a doua jumatate a sec. XX, cand s-a observat un interes sporit fata de
flaut, astfel incat compozitorii din intreaga lume, aflati la diferite etape a evolutiei creatiei
lor, au ales sa scrie pentru acest instrument, incluzandu-l in diferse componente – pe
langa flautul solistic, acesta poate fi gasit in cele mai diverse duete (intai de toate, flaut si
pian), ansambluri de camera (atat traditionale, cat si mai putin obisnuite, cum sunt spre
exemplu, flautul si clavecinul, flautul si vibrafonul s.a.). Acest fenomen a fost determinat
si de bogatele posibilitati de expresie a flautului, a capacitatii de a reprezenta cele mai
diverse ˶vocatii semantice˝, simboluri si imagini.
O pledoarie pentru acest instrument se datoreaza si faptului ca lucrarile pentru
flaut solo au devenit, de facto, un adevarat laborator pentru implementarea noilor
elemente ale tehnicii componistice si a noilor procedee de interpretare.
Universalitatea posibilitatilor expresive artistice si tehnice ale flautului se imbina
cu diversitatea genuistica, ce include piese monopartite, suite, sonate.
Izbucnirea de culori timbrale ce copleseste publicul meloman este rezultatul
implinirilor tehnice pe care intreaga familie a flautelor, de la octobas la piculina, le
realizeaza, performante datorate atat unor constructori de instrumente care-si inchina
eforturile creatoare perfectionarii acestora cat si unor interpreti deosebiti.
Daca astazi, putem vorbi de flautisti exceptionali provenind din toate colturile
lumii, din culturi total diferite si indepartate, care reusesc sa aduca in prim plan, la modul
superlativ, specificitatea fiecareia in parte este si pentru faptul ca acest instrument si-a
dobandit o identitate muzicala independenta. Tocmai de aceea flautul va inspira, atat in
domeniul muzicii de camera, cat si-n cel al formelor concertante, o bogata literatura, ce-I
va pune in valoare posibilitatile solistice.
In prezent, stralucirea de metal pretios ii confera flautului o aura princiara, care
impune respect si educatie oricarui pretendent. Putem spune ca spiritul scrutator al
Secolului luminilor a ocrotit sfarsitul de mileniu, resuscitand in plan muzical pulsul
ideatic prin care flautul a devenit unul dintre cele mai ravnite instrumente, atat de catre
interpreti, compozitori cat si de catre melomani. Mai mult ca oricand, obstacolele tehnice
au fost inlaturate, idealurile sonore au fost atinse, opulenta repertoriala a devenit de
invidiat, si ca orice dar vegheat de zei, interesul pentru flaut a ramas viu, fiindca
muzicieni desavarsiti ai momentului sunt capabili sa ne surprinda in continuare, sa ne
captiveze atentia si sa ne emotioneze.

Bibliografie.

26
1. Prof. Naca Maria, Colegiul National de Arte Regina Maria,Repertoriul muzical la
flaut in scolile vocationale, Buc., 2015;
2. Gusarova Anastasia. Flautul in muzica instrumentala de camera a compozitorilor
din Republica Moldova in a doua jumatate a secolului XX-Inceputul secolului
XXI, Chisinau, 2018;
3. Viorel Cretu, Elemente de Teoria Instrumentelor si Orchestratie, Ed. Fundatiei
Romania de Maine, 2007;
4. Ion Gagim, Omul in fata muzicii, Presa universitara, Balti, 2000;
5. Ion Bogdan Stefanescu, Flautul – revelatia secolului XX in peisajul muzical;
6. Carmen Stoianov-Mihaela Marinescu, Istoria muzicii universale, Ed. Fundatiei
Romania de Maine, 2009;
7. Grigore Constantinescu-Irina Boga, O calatorie prin istoria muzicii, EDP, 2008;
8. Drd. Codrea Flavia Maria cas. Herdlicsk, In cautarea noului: directii componistice
contemporane reflectate in repertoriul flautistic.

27