A.

Curriculum Național – terminologie, structura planului de învățământ, a

programelor școlare, curriculum la decizia școlii, cicluri curriculare

Din punct de vedere terminologic termenul curriculum înseamnă alergare, cursă, drum.
În timp, noțiunea și-a extins sensurile. Din punct de vedere pedagogic, curriculum cuprinde:
● Obiective educaționale
● Competențele pe care dorim să le dezvoltăm
● Conținuturile instructiv-educative
● Strategiile de predare – învățare în școli și în afara lor
● Formele de evaluare
● Relațiile ce se stabilesc între aceste componente ale sistemului educational
Curriculum se structurează pe diferite nivele:
1) Curriculum national (CN) – valabil pentru toate unitățile de învățământ din țară –
este trunchiul comun pentru întregul sistem. La baza lui stă planul cadru conceput
după un sistem de principii generale:
● Principiul egalității șanselor
● Principiul decongestionării
● Principiul decentralizării
● Principiul selecției și ierarhizării culturare – care a dus la consacrarea conceptului de
ARII CURRICULARA.
CN este structurat pe 7 arii curriculare: limbă și comunicare, matematică și științele
naturii, om și societate, artă, tehnologie, educație fizică și sport, consiliere și orientare.
Ariile curriculare cuprind domenii ale cunoașterii care oferă o viziune interdisciplinară
asupra obiectelor de învățământ. Ele sunt aceleași pentru întrega perioadă a școlarizării,
schimbându-se doar ponderea de cicluri și nivele.
Obiectivele ariei curriculare Arte privesc cele două ipostaze ale fenomenului artistic:
cea a exprimării și cea a receptării artistice. Aceste obiective, specificate în Curriculumul
national pentru învățământul obligatoriu, urmăresc:
● Stimularea disponibilității de exprimare artistică
● Receptarea critică a culturii artistice
● Formarea sensiblității estetice și îmbogățirea experienței propria prin
participarea la diverse tipuri de activități artistice
 2) Curriculum la decizia școlii (CDȘ) – poate fi decis de școală, în funcție de nivelul
claselor, de valorile culturale zonale, de alte argumente de interes local. Pot fi:
● Curriculum aprofundat – urmărește aprofundarea obiectivelor de referință
prin diversificarea activităților de învățare ale curriculumului nucleu, prin
extinderea la maximum a numărului de ore alocate disciplinei
● Curriculum extins – urmărește extinrerea obiectivelor de referință și a
conținuturilor pentru elevii cu ritm superior de asimilare, incuzând
elemente facultative, opționale
3) Curriculum non-formal – are în verede activități complementare, extrașcolare dar
instituționalizate pentru care se stabilesc obiective specific
4) Curriculum specializat – precizează obiectivele care vizează pregătirea elevilor în
vederea profesionalizării

Documente școare:
● PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT – cuprinde disciplinele școlare pe cicluri și
specializări, pe arii curriculare, pe clase și număr de ore alocate pe săpâmână și se
concretizează în orarul școlar
● PROGRAMA ȘCOLARĂ – cuprinde elemente de curriculum national și la decizia
școlii
● PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ – reflect propria interpretare a programei
școlare de către fiecare cadru didactic, adaptate unei anumite clase de elevi. În aceste
documente conținuturile prevăzute în program sunt organizate pe unități de învățare și
pe lecții. Unitățile de învățare specific educației muzicale sunt:
1) Deprinderile melodice
2) Deprinderile ritmice
3) Deprinderie de cunoaștere a timbrului
4) Deprinderile de interpretare
● MANUALE ȘCOLARE – cuprind elemente de conținut sistematizare pe vaza unor
principii psihopedagogice, estetice și altele
● PROIECTUL DIDACTIC – detaliază demersal didactic propus pentru derularea unei
activități la nivel de clasă. Are caracterul cel mai concret
 Obiectivele educaționale situează elevul în centrul activității instructiv -educative în
care acesta este implicat în calitate de partener al profesorului. Obiectivele se impart:
1) Obiective cadru – sintetizează direcțiile care trebuie urmărite în educația muzicală
specializată pe parcursul unei perioade lungi de studiu (ciclul școlar), vizând
formarea unor capacități și atitudini specifice disciplinei.
Obiectivele cadru sunt următoarele:
I. Valorificarea în practica muzicală instrumental a elementelor de limbaj
musical receptate
II. Exprimarea prin muzică – vizează funcția expresiv – comunicativă a
muzicii și își propune cultivarea disponibilității copiilor de a trăi și întelege
muzica prin practicarea ei.
2) Obiective de referință – Programa școlară detaliaza obiectivele cadru sub forma
unor obiective de referință, specific fiecărei clase, posibil de atins la sfârșitul clasei
respective. Urmăresc progresia în achiziția de componențe de la un an la altul.
3) Obiective operaționale – constitue ținte ale unei lecții, ale unei activități de
educație muzicală desfășurate pe parcursul unei ore. Se referă la activitatea de
învățare a elevilor și se concretizează pe procese, acțiuni, acte, operații
observanișe. Sunt formulate de professor în funcție de subiectul (tema) lecției și la
nivelul colectivului de elevi și sunt cuantificabile.
Obiectivele sunt urmate în program de prezentarea conținuturilor învățării grupate pe
unități de învățare.
Unitățile de învățare sunt o modalitate de organizare a conținuturilor educației
muzicale prin raportate direct la elementele de limbaj muzical, referitoare la fiecare însușire în
parte. Acest lucru nu trebuie privit unilateral ci în studierea unui subiect theoretic trebuie
incluse și cântul, audiția, jocul didactic.
Prezentarea conținuturilor pe care trebuie să le parcurgă elevii în vederea realizării
obiectivelor propuse este urmată în programa școlară de sugestii pentru lucrările muzicale pe
care elevii le pot interpreta sau audia, Aceste sugestii nu au caracter obligatoriu sau restrictiv,
materialul musical parcurs putând fi liber ales de profesr în măsura în care respect cerințele de
bază pentru contextual dat.
 B. Procesul de învățământ ca relație între predare – învățare – evaluare.
Caracterul formativ – educative al procesului de învățământ

▪ Lectia de educație muzicală specializată – specificul ei

▪ Formarea și dezvoltarea deprinderilor specifice educației muzicale specializate
(exemple)
▪ Etapele pregătirii unei lucrări muzicale instrumentale
▪ Formarea și dezvoltarea memoriei muzicale a elevilor
▪ Organizarea și îndrumarea studiului individual
▪ Pregătirea psihologică a elevilor în vederea apariției în public
▪ Pregătirea pentru performanță

Procesul de învățământ este un proces organizat și se definește prin aceea că toate

componentele lui se articulează în conformitate cu anumite legi, principii, cerințe, condiții pt a
asigura atingerea obiectivelor pedagogice și realizarea competențelor cerute de programa
școlară. Funcția fundamental a acestui process are direcție și sens unic, commune pt professor
cât și pt elev. Din această funcție derive și necesitatea realizării lecției ca principal formă de
organizare a procesului didactic. Ea este constituită dintr-o succesiune de etape sau secvențe
ce se desfășoară într-o unitate de timp, în care se asigură o coordonare între activitatea de
predare și cea de învățare în vederea realizării finalităților procesului de învățământ.
În educația muzicală specializată se urmărește formarea și consolidare, dezvoltarea și
utilizarea competențelor elevilor unde se adaugă și resprectarea aspirațiilor corelarea acestora
cu viitoarea profesiei de musician, interpret, creator, compozitor sau critic musical.
Conținutul lecției trebuie delimitat calitativ și cantitativ. Selectarea calitativă a
informației este determinate de numărul de ore de predare din planul de învățământ, precum și
de ponderea dominant acordată studiului individual, față de activitatea frontală. Cadrul
didactic trebuie să aibă în vedere ca selectarea conținutului să fie esțential, selectiv și
reprezentativ pt ceea ce se întâmplă în lecția de specialitate.
Deprinderile sunt moduri de acțiune, care au devenit prin exerciții, componente
automatizate ale activității. O depreindere poate fi predominant intelectuală, motorie sau
senzorială însă ea implică la necessitate toate aceste elemente.
 În formarea deprinderilor instrumentale elevul trebuie să știe clar din start ce are de
făcut, ce scop are de atins, care este idealul sonor spre care tinde.
Deprinderile trec prin mai multe faze în procesul de formare:
1. Faza iradiației – este caracterizată prin imprecizie, prin existența unor mișcări
inutile astfel elevul greșește deseori și depune mai multă energie decât este necesar pt
obținerea unul anumit efect sonor.
2. Faza inhibiției – datorită procesului repetării conștiente este eliminat efortul
suplimentar și mișcările nefolositoare, desfășurarea este cursivă, fără greșeli, organizată
3. Faza stereopitului stabil – instrumentistul realizează randamentul calitativ
maxim cu un minim efort dobândind o dezinvoltură superioară care îi permite să se
concentreze asupra efectului sonor, nemaifiind stingherit de mijloacele realizării lui.
În cursul formării deprinderilor este necesară o urmărire consecventă a preciziei și
corectiturinii materialului repetat.
Realizarea unor rezultate artistice înalte depinde de deprinderile de tehnică pianistică
pe care le posedă elevul și care se formează în timp. Arta pianistică fiind una practică necesită
componente tehnice specifice:

- Tehnica de braț
a. Greutatea naturală a brațului – pt obținerea aceste deprinderi ajută exercițiile
numite căderi de braț
b. Tonusul muscular – menținerea clapei după atac cu un foarte ușor sprijin;
suspendarea brațului deasupra claviaturii în pause, respirații
c. Mișcările brațului :
1. Mișcări vertical – include intrările și ieșirile din pian și vizează apariția,
dezvoltarea și controlul de greutate naturală a brațului
2. Mișcările orizontale – vizează deplasările laterale ale brațului deasupra
claviaturii pe distanțe mici ori mari.
3. Mișcările combinate

- Tehnica de degete
a. Întărirea vârfurilor degetelor
b. Creșterea gradului de independență a degetelor
c. Dezvoltarea agilității degetelor
 C. Proiectarea activității didactice în învățământul pianistic
▪ Cunoașterea programei în perspectiva corelării între conținut – activitate de învățate –
competență
▪ Proiectarea lecției de pian, prin prisma realizării competențelor
▪ Model de proiectare pt desemnarea activității de învățare în care vor fi implicață
elevii, a selectării resurselor celor mai eficiente
▪ Strategii didactice de realizarea a conținuturilor programei, conform cu etapele de
predare a orei de pian: procedee de predare a tehnicii instrumentale (structură,
corelare, tehnică instrumental cu interpretarea, etc), a conținuturilor teoretice, etc.
▪ Constituirea demersului didactic pt realizarea unui învățământ centrat pe elev prin
formare de competențe, stabilite de programa școlară

Proiectarea didactică este un ansamblu de procese, actiuni și operații de anticipare

mentala a desfasurarii unei activitati instructive-educative la diferite grade de generalitate.
Proiectarea se realizeaza corelarea competentelor structurale. Functionale si operationale ale
activitatii respective. Ea necesita o abordare sistematica, punand sa interrelationeze
obiectivele, continuturile, metodele, procedeele didactice, mijloacele de invatamant, forme de
comunicare dintre professor si elev, buget de timp, modalitatile si tehnicile de evaluare si pe
cele de reglare/autoreglare.
La nivelul cel mai general se afla planul de invatamant ce cuprinde toate disciplinele
care se predau intr-o scoala din sistem. Invatamantul din Romani este structurat pe 7 arii
curriculare: Limba si comunicare , Matematica si stiintele naturii, Om și societate, Artă,
Tehnologii, Educație fizică și sport, Consiliere și orientare.
Planul de invatamant are prevazute materiile de studiu pentru fiecare an de invatamant,
grupate in doua categorii:
a) Discipline de cultură generală
b) Discipline de specialitate
Sunt prevazute de asemenea orele alocate saptamanal pentru fiecare si formele de
evaluare.
Planul de invatamant este ca o „lege” după care se conduce și se desfășoară activittea
din școală și constitue vaza de normare a cadrelor didactice.
 Fiecare disciplină din planul de învățământ are elaborată programa școlară care
cuprinde principalele probleme de conținut referitoare la tematică, obiective, bibliografie,
materiale didactice utilizare, forme și procedee de evaluare.
Înainte de începerea anului școlar, direcțiunea alcătuiește normele didactice, orarul
general al școlii – cuprinde orarul claselor de cultură generală și orarul claselor și grupelor de
specialitate.
Fiecare cadru didactic de la disciplinele muzicale își configurează componența clasei
pe baza repartizării făcute de catedră apoi își alcătuiește propriul orarul săptămânal în funcție
de clasele din care fac parte elevii săi. Este necesară o bună colaborare între profesori încă din
etapa constituirii orarului, primând interesul și binele elevilor.
După primirea listei de elevi din norma sa didactică și stabilirea orarului, profesorul de
instrument se ocupă de elaborarea proiectării proriu – zise.
 D. Metode și mijloace didactice specifice

▪ Metode de învățământ adecvat lecției de pian

▪ Demonstrarea eficienței aplicării metodei de învățământ
▪ Importanța utilizării mijloacelor de învățământ necesare pt realizarea unei lecții
de calitate
▪ Clasificarea pe diverse criterii a mijloacelor necesare pt realizarea educației
muzicale specializate (audio, video, internet, etc)

Educația muzicală – fie încorporată în cultura generală, fie specializată, are ca

finalitate atât formarea individului ca o persoană ce știe să asculte, să simtă sau să perceapă un
mesaj muzical, contribuind la dezvoltarea armonioasă a personalității sale, totodată devenind
în cadrul societății în care trăiește un „consumator avizat” de artă, cât și cultivarea, formarea
și dezvoltarea aptitudinilor artisticce pentru a performa în domeniu, Cu atât mai mult, în cadul
educației muzicale specializate, unde lectița se desfăsoară individual sau pe grupe, obținerea
performanței depinde în mare măsură de cadrul didactic, de strategiile de educare, de stilul
său de cooperare, dar mai ales de metoda utilizată.
Metodica reprezintă ansamblul de instrumente didactice – metode, procese, modalități,
exeriții, tehnici de lucru, mojloace de învățare – prin care profesorul reușește să predea, iar
elevul să asimileze, să prelucreze informația, cunoștințele si să poată transfera în societatea
ceea ce a învățat, redând de cele mai multe ori, în stil personal, propriu, creator și original.
Conceptul de metodă se traduce, prin ”cale ”, ”drumul care aduce ” spre aflarea
adevărului și provine din limba greacă, unde metha – către, spre și ”hodos” – drum cale.
Termenul a fost utilizat în filosofia antică, iar mai tărziu a fost preluat de învătământ cu
următoarele conotații: cale de dezvăluire a adevarului în fața celor care vor să învețe, o cale de
acces. Ulterior metoda s-a înbogățit cu o altă conotație, cea de redescoperire a adevărului.
Un rol important pentru cadrul didactic în alegerea metodei de predare îl are
cunoașterea funcțiilor acesteia. Cunoașterea funcțiilor, al specificulului și particularităților
acestora, îl ajută pe profesor să le selecteze și să le aplice ținând cont atât de obiectivele de
atins ori de competențele de realizat cât și de corelarea acestora cu particularitățile și speficul
fiecărui elev în parte. Astfel, funcțiile metodelor didactice sunt:
1. Funcția cognitivă – de dirijare a cunoașterii în scopul însușirii unor cunoștințe
 2. Funcția formativ – educativă – consecințele acestei funcții sunt concretizate în
schimbarea, educarea elevilor prin formarea unor noi deprinderi intelectuale și structuri
cognitive, a unor noi convingeri și sentimente, aptitudini și trăsături caracteriale.
3. Funcția motivațională – o metodă trebuie să realizeze: activitatea de învățare atractivă,
amplificarea satisfacției, susținerea pasiunilor și a curiozității
4. Funcția instrumentală – metodele servesc ca o tehnica de execuție, în sensul că
mijlocește atingerea obiectivelor și obține transformările urmărite.
5. Funcția normativă de optimizare a acțiuni – în activitarea de învățare profesorul
prezintă elevului o succesiune de etape în vederea realizării din punct de vedere al tehnicii
instrumentale a unui pasaj într-o lucrare, dispuse într-o anumită ordine. Prezentarea are la
bază cunoștințele acestuia acumulate în perioada de pregătire inițială dar și experiența
personală.
Metodele utilizate în procesul didactic pot deveni active numai dacă au un caracter
dinamic, prezintă deschidere la nou, devin flexibile, duc la înnoire, iar ca aceste caracteristice
să fie viabile, profesorul trebuie să știe că metodele sunt determinate de:
- Dezvoltarea socială în ansamblu, dar și a elevului, a educației
- Dezvoltarea personalității elevului – devenirea acestuia
- Calitatea educației
Din această perspectivă, metodele activ – participative:
- promovează învățarea activă
- fac apel la capacitatea elevului de a gândi, de a acționa
- determină activitatea elevului bazată pe mecanismele inteligenței, ale gândirii
și ale imaginației
- Identifică subiectul cu situația de învățare, eliminând postura de pasivitate
- Transformă rolul profesorului în învățare prin adăugarea unor atribute noi,
determinandu-l pe acesta: să dirijeze activitatea/acțiunile, să insufle dorința de studiu al
elevilor, să descopere motivația de a face o activitate eficientă, să observe
comportmente/atitudini, să declanșeze noi valențe educaționale/noi atituțini și/sau capacități.
Din evantaiul larg de mijloace didactice utilizate în procesul de învățământ fac parte
metodele. În concepția pedagogiei moderne au prioritate metodele activ – participative, adică
acelea care promovează învățarea activă, stimulând gândirea, imaginația creatoarea a elevului
și plăcerea acestuia de acționa.
Metodele de învățământ sunt:
 1. Metoda CONVERSAȚIEI – este metoda didactică prin care se poate declanșa
inițierea, menținerea și finalizarea de către un individ a unui schimb reciproc de gândire și
idei, realizat cu aportul limbajelor specifice. Această metodă este considerată una dintre cele
mai active și mai eficiente modalități de instrucție și educație, iar activitatea de predarea
individuală (lecția de instrument) este concludentă. În acest context, conversația își asumă o
multitudine de funcții, ceea ce-i conferă valoarea unui instrument didactic eficient în mâna
profesorului, care trebuie să știe când și cum s-o utilizeze. Funcțiile principale ale dialogului
dintre profesor și elev sunt:
a) Euristică – de descoperire a unor noi adevăruri, care ajută la formarea elevului
în domeniul care-l interesează. Prin această funcție, metoda îl ajută pe profesor să contribuie
la formarea în domeniu și contribuind la formarea unei culturi muzicale de bază.
Acest tip de conversație rămâne cea mai utilizată. Mecanismul conversației euristice
constă într-o succesiune de întrebări puse cu abilitate de către profesor, care conduc în final în
realizarea unui mare salt în domeniul cunoașterii.
b) De clasificare, sintetizare și aprofundare a informațiilor. Printr-o serie de
întrebări puse profesorului, de către elev, acesta din urmă poate să-și clarifice, să-și
lămurească sau să-și completeze cunoștințele despre subiectul, tema, opera, persoana care-l
interesează.
c) De consolidare și sistematizare a cunoștințelor – funcție ce se evidențiază în
situația când elevul nu este pe deplin convins. Elevul poate fi convins sau i să i se infirme
informațiile despre fenomenul muzical studiat, despre activitatea unui interpret, despre istoria
unei opere, despre modalitățile de interpretare a unei opere muzicale.
d) De verificare, control a performanțelor învățării – se utilizează mai des de către
profesor pentru a evalua cunoștințele, stadiul dezvoltării aptituninilor interpretative ale
elevului.
Discuțiile pot avea loc între prof și elev (în cadrul orelor de instrument) sau între
profesor și un grup de elevi în cadrul dezbaterii unei teme anume.
e) Discuția / dezbaterea în grup – constă în schimbul reciproc și organizat de
informații, de idei, impresii, opinii, păreri, critici cu scopul:
- examinării și aprofundării temei
- consolidării și sistematizării datelor
- explorării unor analogii sau similitudini
- efectuarea unor analize sau studii de caz
- soluționării unor probleme teoretice și practice complexe
 - dezvoltării capacității de expresie verbală și de creativitate individuală sau
colectivă.
Asaltul de idei (brain storming) - o componentă a dezbaterii / discuției. Acesta este un
bun prilej de a stimula și cultiva creativitatea elevului/ elevilor, de afirmare a opiniilor
personale. Specificul acestei metode este concretizat în:
- disocierea timpului de producere a ideilor – așa – zisă „producție de idei” – de
timpul în care se evaluează aceste idei – analiza critică a producției
- stimularea gândirii divergente – constă în antrenarea elevului de a diferenția,
asocia, compara, asemăna interpretările audiate
- libertatea de formulare a oricăror idei, opinii
2. Metoda DEMONSTRAȚIEI –este o metodă clasică ce poate fi realizată verbal
sau prin intermediul interpretării la pian de către prof ori prin mijloace tehnice audio/video. În
felul acesta, elevul, sau grupul de elevi, poate primi un model de interpretate a lucrării
muzicale studiate față de care să se raporteze, formându-și treptat propria înțelegere, viziune,
concepție, Prof va fi foarte atent la modelele selectate și îndeosebi va lucra temeinic pt a
putea oferi el însuși la pian un model cât mai convigător și adecvat.
În faza inițială, în activitatea didactică, demonstrația este utilizată parțial, vizând
anumite probleme de tehnică, de emisie, de interpretare sau pentru corectarea unor deprinderi
greșite formate la elevi. În timp ce avansează în cunoaștere, pt elev sunt necesare demonstrații
care prezintă modele integrale de interpretare. În această etapă, demonstrația poate fi aplicată
de profesor prin exemplificarea/ redarea personală sau poate fi înlocuită cu audiție realizată cu
ajutorul mijloacelor audio. Pentru elev poate fi un prim contact cu un model, ce aceea în
activitatea didactică, demonstrația ca metodă este fundamentală și obligatorie.

3. Metoda EXERCIȚIULUI – reprezintă o metodă de bază pentru activitatea

didactică din învățământul muzical individual. Prin această metodă, elevii realizează învățarea
deprinderilor motorii și intelectuale. Pe lângă acestea, exercițiul contribuie la soncolidarea
înțelegerii unor elemente asimilate de curând, contribuie la învățarea temeinică/durabilă, la
dezvoltarea operațiunilor mentale, la prevenirea uitării și la evitarea fenomenelor de
interferență. Un exercițiu bine direcționat și executat participă la formarea unor capacități
intelectuale și fizice, precum și a unor trăsături morale, de vointă, de caracteri. În formarea
deprinderilor muzical-instrumentale se utilizează :
- Exercițiul de inițiere
- Exercițiul de corectare
 - Exercițiul de verificare.
Pentru a fi eficient exercițiul trebuie să pornească de la un model corect prezentat de
profesor, iar elevul să beneficieze de explicații corecte și accesibile. Prof trebuie să prevină
repetarea unor greșeli, trebuie să respecte capacitatea de efort a fiecărui elev și pauzele pentru
odihnă și relaxare între anumite secvențe de lucru.
4. OBSERVAREA – presupune descoperirea sau redescoperirea anumitor aspecte ale
disciplinei respective, învățate de către elev însuși, prin vontemplare derectă. Pentru a fi
încununată de succes, această metodă trebuie să fie sistematică, nu întâmplatoare, so
consemneze toate rezultatele observării, să analizeze pe parcurs și să interpreteze datele
obținute, să le prezinte oral sau în scris, iar la final să transforme concluziile în elemente de
pornire pentru alte observări. (ex: când un elev instrumentist se împotmolește la un moment
dificil al piesei și reușește să depășească acest blocaj singur)
5. PROBLEMATIZAREA – este folosită cu scopul de a declanșa activitatea
independentă a elevului, gândirea și efortul lui personal. Problemele trebuie să fie autentice,
să fie plasate la un moment prielnic al procesului didactic, să fie accesibile elevului iar
dirijarea de către prof să se îmbine cu activitatea independentă a elevului. Situația e propice,
îndeosebi în cazul citirii unor texte muzicale la prima vedere.
6. ALGORITMIZAREA – Presupune capacitatea individuală a elevului instrumentist de
a rezolva probleme. Profesorul desprinde din ansamblul problemelor sarcinile de lucru pe care
elevul să le poată rezolva singur, prin studiu independent și-l stimulează să le atace cu forțele
proprii, sprijinindu-se bineînțeles pe experiența acumulată ți pe elementele deja asimilate în
rezolvarea dificultăților noi.

Mijloace de învățământ (resurse materiale)

Procesul de învățământ necesită o serie de mijloace sau resurce didactice care asigură
cadrul necesar bunei lui desfășurări. Mijloacele specifice educației muzicale specializate sunt:
1) Mijloace informativ – demonstrative
- Obiecte sonore – sunt mijloace naturale, care pot fi integrate în activitățile
muzicale, substituind instrumentele muzicale: cutii, sticle goale, lemne
- Materiale sau reprezentări figurative – planșe, fotografii, tablouri
- Materiale sau reprezentări simbolice – scheme, grafice, partituri muzicale
2) Mijloace de ezersare și formare a deprinderilor – instrumentele muzicale
3) Mijloacele audio – vizuale – înregistrările, transmisiile radio-tv, etc.
 E. Criterii de selectare a repertoriului

▪ Tehnica instrumentală necesară redării juste melodico-ritmice a lucrărilor

muzicale în funcție de particularitățile psihofizice ale elevului

F. Audiția muzicală – act de educare a sensibilității auditive active, de

formare a capacității de selectare a valorilor muzicale și de dezvoltare a
personalității elevului viitor muzician

▪ Locul audiției în lecția de pian

▪ Mediul sonor ca premisă a formării și dezvoltării gustului estetic,
personalității, etc.
▪ Repertoriul de audiții muzicale, procedee de audiție activă cu muzică de genuri
și stiluri diferite pt formarea gândirii critice și autonome a viitorului muzician
▪ Corelarea cu mijloace de expresie ale altor discipline (literatură, istorie,
educație vizuală, religie..)

G. Creativitatea în lecția de pian

▪ Modalități de dezvoltare a creativității

▪ Elemente specifice educației muzicale specializate ce contribuie la formarea
gândirii critice, reflexive, autonome și creative
▪ Raportul dintre asimilare a cunoștințelor și formarea competențelor în vederea
dezvoltării personalității interpretative
 H. Evaluarea în ora de pian

▪ Rolul evaluării în procesul de învățământ și în special în lecția de pian

▪ Tipuri de evaluare specifice lecției de pian
▪ Instrumente de evaluare specifice lecției de pian

Evaluare prezintă două tipuri de definiție:

a) În sens larg – evaluare este procesul prin care se stabilește dacă sistemul
educațional își îndeplinește funcțiile pe care le are, adică obiectivele sistemului sunt atinse
b) În sens restrâns – la nivel pedagogic, evaluarea vizează eficiența învățământ
prin prisma raportului dintre obiectivele proiectate și rezultatele obținute de către elevi în
activitatea de învățare.
Evaluarea include în sfera ei de acțiune atât rezultatele învățării dar și substratul
psihointelectual al acestora. Ea se realizează de către cadrul didactic prin strategii didactice
adecvate, finalizând aprecieri (concretizate prin calificative sau note) asupra funcționării
interne a acțiunii educaționale.
Evaluarea deține două tipuri de funcții: sociale și pedagogice. Funcțiile pedagogice ale
evaluării constau în:
- Informarea cadrului didactic cu privire la relațiile dintre componentele interne ale
acțiunii educaționale
- Evidențierea performanțelor elevilor
- Cadru de referință în aprecierea și autoaprecierea muncii sale
- Transformarea evaluării în autoreglare a procesului de învățare

Procesul de evaluare parcurge mai multe etape:

a) Definirea și cunoașterea prealabilă a obiectivelor procesului de învățare
b) Crearea situațiilor de învățare pt a permite elevilor să realizeze comportamentul pe
care îl presupun aceste obiective
 c) Alegerea metodelor și instrumentelor de înregistrare și de măsurare a rezultatelor
d) Desfășurarea procesului de înregistrare și măsurare
e) Evaluarea și analiza datelor culese
f) Concluzii și aprecieri pe baza datelor obținute.

Evaluarea este importantă deoarece de această componentă va depinde dezvoltarea

unei societăți; mai concret, intrarea în societate a unor indivizi slab pregătiți profesional duce
la o calitate slabă și foarte slabă a procesului de instruire, dacă rezultatele obținute într-o
anumită secventă didactică nu vor fi, într-o secvență ulterioară ameliorate, corectate și
perfecționate printr-o evaluare corect aplicată.
În educația muziclă specializată evaluarea rezultatelor învățării se realizează de către
profesori, fiecare elaborându-și propriile criterii. Chiar dacă și în artă instrumentele de
măsurare sunt relative și nu se poate cântări totul cu precizia etaloanelor, avticitatea de
predare – învățare trebuie să-și demonstreze gradul de eficiență determinat de cerințele sociale
la nivel economic, cultural, la nivelul gândirii psihologice și pedagogic prin elaborarea unor
indicatori și standarde de evaluare care să reflecte eficiența și performanța reală a acestui tip
de învățământ. Fiecare din aceste nivele se reflectă astfel:
- Cel economic – în baza materială a școlii
- Cel cultural este legat de formarea individuală – cu performanțele sale
- Nivelul legat de gândirea psihologică și pedagogică – de particularitățile
psihointelectuale ale fiecărui individ
La momentul actual singurul nivel evoluat este cel legat de obținerea performanțelor la
olimpiade/ concursuri, în cadrul susținerii examenului pentru certificarea competențelor
profesionale.
Cu toate că în artă în general este greu să se facă aprecieri, fiind subiectiv modul în
care percepe fiecare invidiv actul artistic, există câteva condiții pe care un profesor trebuie să
le îndeplinească pt a deprinde o conduită adecvată în realizarea unei evaluări obiective. În
activitarea curentă profesorul trebuie să țină cont de:
- Consecvența în notare – care constitue un suport deosebit de apreciativ reflectat
prin cald și echilibru.
- Notarea făcută sistematic overă posibilitatea elevului să-și cunoască rezultatele dar
și posibilitatea de a se autoevalua.
- Selectivitarea notării implică câteva aspecte:
 a) Cadrul didactic nu trebuie să îl pândească pe elev și să îl noteze când a greșit
interpretarea
b) Notarea poate deveni motivantă atunci când profesorul o realizează numai pe
elemente pozitive, pe progresul elevului
c) Greșelile elevului fiind uneori inerente, trec în plan secund, atunci când se
observă la acesta toată preocuparea și intențiile de a face un lucru bun
Metodele, instrumentele de evaluare în lecțiile de instrument – ca de altfel în lecțiile
tuturor disciplinelor de specialitate muziclă – vizează măsura în care elevul a dobândit
deprinderile tehnice necesare, deprinderile interpretative, precum și cunoștințele teoretice
legate de creația muzicală cuprinsă în repertoriu. Întrucât problematica regăsită în repertoriul
unui elev este foarte complexă, evaluarea poate fi parțială, vizânt elemente de tehnică
instrumentală, sau de interpretare, fie de elemente de cultură muzicală. În această situație
evaluarea se face gradat, de la execuția parțială a unei piese, la interpretarea ei integrală și în
final în public, Pentru atingerea celui din urmă aspect – definitoriu de altfel pt pregătirea
interpretativă – intervine un indicator care presupune evaluarea capacității elevului de a se
exprima (prin mijloacele specifice) în public și forța lui psihică de a-și depăși și valorifica
pozitiv emoțiile
În cadrul procesului de predare – învățare există următoarele tipuri de evaluare:
1. Evaluarea inițială – are loc la începutul unei perioade de instruire când trebuie să
stabilim nivelul de pregătire a elevului
2. Evaluarea formativă (continuă) – realizată pe tot parcursul pregătirii elevului.
Acest tip de evaluare este foarte importantă datorită efectului său de a îmbunătăți și
corecta activitatea elevului pe de-o parte, iar pe de altă parte oferă un feed-back
extrem de util atât pt elev cât și pt prof să coercteze și să adaptezr activitatea ce va
urma
3. Evaluarea sumativă – se realizează la sfârșitul unui capitol, semestru, ciclu de
învățământ, an școlar pt a ofieri date despre nivelul achizițiilor elevului.
Demonstrarea performanței obținute de elevul din învățământul muzical specializat
este concretizată prin activități de tipul concertelor, recitalurilor, concursurilor și alte tipuri de
manifestări pe care le susține în fața publicului și constitue modalitatea de autoevaluare cea
mai relevantă a celor doi parteneri ( elev – prof).
Este foarte important să acordăm o atenție specială modului în care evaluăm. Există
câteva forme de manifestare a subiectivității negative:
 - Stereotipia notării – este dăunătoare această formă de manifestare în
aevaluarea profesorului deoarece blochează progresul elevului și va duce la o atitudine lipsită
de interes pt disciplina respectivă din partea elevului. Chiar dacă un elev șstie mai mult de o
anumită notă, notarea rămâne aceeași,
- Autoritarismul rigid și ranchiunos are ca efect folosirea notei ca mod de
intimidare. În aceste condiții relația dintre profesor și elev devine conflictuală, generând
stresul atât de dăunător pt dezvoltarea elevului.
- Starea de moment a examinatorului/profesorului – se manifestă prin notarea
elevului în funcție de proasta dispoziție a profesorului, a capriciilor de moment.Este
dăunătoare doarece demobilizează elevul și creează resentimente față de profesor.
- Excesul de influență a notelor mari sau mici de la alte discipline asupra
profesorului și notarea acestuia în raport cu ele. Totodată, profesorul poate fi influențat de
impresiile altor profesori sau de influența relațiile de rudenie ale elecului cu alți colegi din
breaslă și-și formează prejudecăți în privința notării. Această practică blochează de asemenea
performanțele în învățare a elevului, sau creează impresia falsă a valorii acestuia. Poate
provoca chiar și între elevi o concurență neloială
- Severitarea sau indulgența în exces nu sunt benefice nici pt cadru didactic, dar
nici pt elev deoarece prima categorie efectele pot fi discturgătoare sau în cazul excesului de
indulgență, împiedică depunerea celui mai mic efor de învățare din partea elevului și
încurajează la comoditare.
Rolul profesorului este deosebit de important, mai ales în lecțiile individuale, deoarece
el este vectorul traseului de formare și dezvoltare a elevului său. Strategiile utilizate trebuie să
vină în ajutorul celor avaluați pentru a evita hazardul și aleatorismul în folosirea
instrumentelor de evaluare și de a crea condiții optime de remediere printr-un comportament
în evaluare elastic, dar în același timp riguros și obiectiv.
 I. Dinamica relației profesor – elev în procesul de învățământ

▪ Caracteristicile și semnificațiile educaționale ale relației profesor – elev

▪ Tipuri de relații

Un profesor trebuie să-și cunoască elevul / elevii, că cunoască conținuturule pe care

trebuie să le predea, obiectivele de atins, competențele de realizt, să cunoască și să utilizeze
metodele cele mai adecvate în procesul de predare – învățare. În tabloul didacticii educației
muzicle specilizate, un aspect foarte important este relația profesor – elev.
În cadrul educației muzicale specializate predarea unui instrument se face individuale.
Deoarece comunicare este ceea ce permite stabilirea unei relații între persoane, și în educația
relația de comunicare este foarte importantă. Aceasta presupune interacțiunea dintre subiect –
profesorul și obiect – elevul. În sens pedagogic, schimbul de informații se realizează între
personalitatea formată a educatorului și personalitatea în formare a educatului.
Factorul extrem de important în realizarea unui climat favorabil în desfășurarea
procesului didactic, pornește de la faptul că cei doi parteneri în educație comunică și
colaborează în același timp. În educația muzicală specializată diferențiem doua direcții de
dezvoltare:
a) Comunicarea profesională – ca între doi speciliști (unul care transmite și
celalat receptează) și în care comunicarea se realizează în termeni profesionali, în sensul că:
- Profesorul trebuie prin comuncare să-l conștientizeze pe elev de importanța
activității pe care o desfășoară
- Elevul, prin receptare, să conștientizeze că ceea ce îl pune să facă profesorul
este numai spre binele lui
b) Comunicarea afectivă în care:
 - Profesorul încearcă să devină model pt elevul său
- Elevul trebuie să simtă că în tot ceea ce realizează cadrul didactic pune suflet,
dar mai ales să înțeleagă că acesta l-a ales pt că este bun și cu multă dăruite poate obține
performanță
Un alt tip de relație foarte important și eficient în realitatea educațională a secolului
nostru, este cea relația de tip democratic. Acest tip de relație se caracterizează prin spiritul de
colaborare,de cooperare bazată pe existența unui interes comun și anume formarea și
dezvoltarea personalității elevului.
Eficiența acestui tip de relație constă în câteva elemente benefice pt cei doi parteneri în
educație:
- Profesorul devine membru al grupului sau prieten și colaborator al elevului
- Motivația este superioră deoarece urmărește rezolvarea intereselor, aspirațiilor,
dorințelor , aptitudinilor elevilor
- Elimină autoritarismul și agresivitatea
- Fiecare dintre cei doi știe ce are de făcut și conștientizează că ceea ce face, face
pentru el și pt celălalt
- Prof creează cadrul de dezvoltare și cere elevului inițiativa, creativitatea,
independența, dorința de reușită
Relația dintre profesor și elev este relația dintre emițător și receptor sau educator și
educat, unde receptivitatea educatului (elevului) este motivată de trebuința de a avea modele,
de a se afirma, de a cunoaște, de a i se recunoaște progresele. De aceea între cei doi parteneri
există o comunicare nu numai de informații ci și de sentimente, atitudini și convingeri.
În cadrul unei ore de predare a educației muzicale specializate, profesorul/ educatorul
trebuie să-și exercite o autoritate naturală, valorificând cu măsură sugestia, disponibilitatea de
a comunica, inteligența socială, toleranța, tactul pedagogic, înțelegerea, corectitudinea,
exigența profesională și chiar ținuta vestimentară. Acesta trebuie să participe alături de elev la
actul predării, fără a da impresia că domină. De asemenea pt a fi îndeplinite în totalitate
condițiile unei relații educaționale eficiente, climatul în timpul orei trebuie să fie agreabil,
confortabil din punct de vedere psihologic și fizic.
Un cadrul didactic autentic, eficient și cu prestanță pedagogică ar trebui:
- Să fie considerat de către elevi ca fiind membru al grupului
- Să presteze activitatea ca și cum ar fi un colaborator al elevului și nu
adversarul lui
- Să motiveze și să dirijeze învățarea fără coerciție
 - Să creeze cadrul propice de dezvoltare a inițiativelor elevilor
- Să posede o mare capacitate de comunicare cu elevii chiar și atunci când
discuțiile deviază de la subiectul propus dezbaterii
- Să se caracterizeze prin empatie, tact, înțelegere, răbdare, prezență de spirit,
corectitudine, exigență obiectivă, precum și o mare dragoste de profesie
- Să dea dovată de devotament și onestitate în relațiile cu elevii
- Să-și asume riscuri, să depășească limitele și să fie conștient de marea
responsabilitate pe care o are față de actul educațional
- Să conștientizeze că autoritatea profesională de care are nevoie și care poate să
și-o câștige trebuie să vină din competență profesională, din dorința permanentă de a se
perfecționa, precum și din calitățile umane care trebuie să-l caracterizeaze: bunătatea,
prietenia, înțelegerea, solidaritatea, abnegația și satisfacția lucrului bine făcut
- Să fie conștient că toate aceste însușiri se pot manifesta cu o condiție de bază:
cunoașterea elevilor din punct de vedere psihologic, intelectual, dizic, psihomotoric, cultural
și social
- Orice sarcină sau cerință de învățare să nu fie imperativă
- Autoritatea profesorului să se încadreze în limitele principiilor psihologiei
copilului și ale principiilor pedagogice ale învățării
- Să lipsească agresivitatea (de orice natură) din comportamentul cadrului
didactiv