COREPETITIA-MIJLOC DE FORMARE A

A VIITORULUI INSTRUMENTIST

Dupa cum se stie,invatarea unui instrument muzical incepe la

o varsta timpurie si necesita o perioada lunga de pregatire,incat viitorul
instrumentist,care trebuie sa fie in primul rand un muzician,va trece prin
diferite etape pana la formarea lui definitiva.
In invatamantul de specialitate modern,se urmareste cu
rigurozitate insusirea cat mai corecta a studiului instrumentului,bazat pe
norme stiintifice tinandu-se seama in permanenta de particularitatile de
varsta ale copilului cat si de capacitatea lui in raport cu varsta si
aptitudinile,de a-si forma deprinderile respective.
Nu toate instrumentele muzicale pot fi incepute la aceeasi
varsta.La varsta cea mai frageda, inca din perioada prescolara,se poate
incepe pianul sau vioara,de la clasele III si IV-viola,violoncelul si percutia si
abia din clasa a V-a suflatorii,si eventual contrabasul.Fireste,nu exista chiar
o limita fixa,dar in medie aceasta este varsta.
S-au scris multe lucrari in literatura de specialitate despre
studiul fiecarui instrument in parte ,dar nu s a acordat atentia cuvenita
problemei acompaniamentului,mai cu seama in faza de insusire a
instrumentului principal.
Daca pianistul are privilegiul de a nu avea nevoie,dat fiind
constructia si posibilitatile instrumentului respectiv,de a fi sustinut si intregit
armonic de un alt instrument ,nu la fel se intampla cu celelalte instrumente
de corzi sau suflatori,acestora fiindu-le absolut necesar acompaniamentul la
pian,pentru a completa ceea ce lipseste-armonia.
Oricat de frumos ar suna o vioara,oricata virtuozitate,noblete si
sensibilitate sufleteasca ar da viata unui Stradivarius,fara acompaniamentul
pianului ceva lipseste.
Un exemplu ce confirma acest lucru:
La dorinta tatalui sau,pianistul Arthur Rubinstein,in frageda copilarie a fost
indrumat spre studiul viorii,dar copilul de 3 ani,a transformat vioara in
bucatele,si iata ce spune el in cartea sa “Amintiri”:”Din instinct,ceea ce
cautam era polifonia,armonia si nu sunetul slab si singuratic al viorii,atat de
des dezacordata si totdeauna depinzand de acompaniator”
 Nu cred nici ca mai este necesar sa insist asupra faptului ca
marele nostru compozitor George Enescu,muzician cu multiple valente,
virtuoz al viorii,acorda o atat de mare importanta instrumentului
acompaniator,pianul.
Sunt nenumarate ocaziile in care Enescu acompaniaza tineri
violonisti,stiind cu maestria sa,sa scoata in evidenta cele mai mici amanunte
ale partii violonistice,ramanand la pian,el marele artist,un partener discret si
totusi plin de viata si sensibilitate.
Sub aspect didactic,trebuie sa ne punem intrebarea-ce este
corepetitorul? Este el un robot muzical insufletit,sau auxiliar al
profesorului de instrument principal care trebuie sa execute totul fara sa
aduca nici un fel de contributie proprie? Raspunsul este categoric –nu!
Corepetitorul trebuie sa fie un bun muzician,cu o cultura
muzicala temeinica si cu o viziune de ansamblu dirijorala.El trebuie sa fie
intotdeauna foarte bine pregatit din punct de vedere didactic.
Nu trebuie uitat faptul ca el este si trebuie sa fie profesor-el
este acela care prezinta pe elevi atat la examene cat si pe scena la auditii si
productii.Insa,pana la aceasta prezentare drumul este destul de lung.
O buna citire la prima vedere este una din conditiile de baza
pentru a fi un bun corepetitor,insa nu este bine sa te bazezi numai pe aceasta.
Oricat de bine ar citi un acompaniator la prima vedere,exista destule asa
zise,amanunte care de multe ori sunt foarte importante,poate chiar de ele
depinde reusita executiei,ori la o prima citire aceste amanunte nu pot fi
sesizate.
Asa cum profesorului de pian i se cere ca in prealabil sa
studieze in amanunt repertoriul ce-l va da elevilor sai ,tot asa si corepetitorul
trebuie sa-si studieze partitura inainte de a se prezenta la clasa si s-o studieze
temeinic,cu privire de ansamblu,urmarind in amanunt tot ceea ce se intampla
pe cele trei portative.
Iata cuvintele pianistului Theodor Balan referitoare la felul in
care trebuie studiata o lucrare muzicala-citat din lucrarea sa “Principii de
pianistica”:-“Nu ne dam indeajuns seama cat de mult conteaza
constiinciozitatea lucrului la o opera.De aici decurge intreaga calitate a
executiei muzicale”.
Corepetitorul va trebui de la inceput sa se preocupe de
continutul operei muzicale.
Un alt citat din aceeasi carte a lui Theodor Balan spune
urmatoarele:”Studiul unei opere nu poate avea doua aspecte,unul de
invatare a notelor si al doilea de studiere a muzicii”.
 Acesta trebuie sa fie primul stadiu prin care trece corepetitorul.
Cel de al doilea stadiu este munca la clasa cu elevul. Acest al doilea stadiu
prezinta greutati de multe ori foarte mari, si cea mai mare greutate este
aceea de a colabora perfect cu profesorul de instrument principal. Daca nu
exista intre cei doi parteneri de munca o colaborare perfecta,elevul este
primul care va avea de suferit.
Sa nu minimalizam pe profesorul de instrument principal;el are
rolul precumpanitor in faza initiala de insusire a piesei muzicale,el este cel
ce cladeste primul si cladeste poate temeinic cateva luni de zile,dar tot el
este cel care in cateva clipe poate sa-si darame propriul edificiu si asta de
multe ori dintr-o lipsa de viziune in ansamblu a operei muzicale.
Corepetitorul trebuie sa stie ce se petrece pe cele trei
portative,dar nu este scutit de acest lucru nici profesorul de instrument
principal.Prin natura instrumentului sau,pianistul are mereu in fata doua
portative,iar auzul armonic mult mai dezvoltat.Pentru ceilalti instrumentisti
care citesc pe un singur portativ,poate ca invesmantarea armonica sa
nu fie sesizata imediat,precum si alte aspecte ce privesc asamblarea piesei
muzicale. Profesorul de instrument principal trebuie ,cum am mai subliniat
-sa stie ce se petrece pe portativele instrumentului acompaniator.Chiar daca
el nu poate sa execute practic,dar teoretic trebuie sa cunoasca totul si cu
auzul interior sa-si imagineze intreaga lucrare.Intr-un cuvant amandoi
profesorii trebuie sa cunoasca lucrarea sub aspectul armonic sau
polifonic,apoi ca forma si cum se asambleaza cele doua instrumente
muzicale conditionandu-se unul pe celalalt. Daca cei doi profesori vor
ajunge la un numitor comun,munca lor va fi incununata de succes.
Din pacate exista si cateva aspecte negative :se acorda o prea
mica atentie orelor de corepetitie,o jumatate de ora pe saptamana fiind prea
putin ,mai ales pentru elevii de la clasele a VII –a si a VIII-a care au un
repertoriu destul de lung si de greu.Al doilea aspect negativ al situatiei il
reprezinta si faptul ca de multe ori profesorul de instrument aduce elevul la
orele de corepetitie doar cu cateva zile inainte de examen sau
auditie,motivand ca pentru asamblarea cu pianul este sufficient si atat,ca de
altfel pana la aceasta data elevul nu cunoaste piesa,ceea ce este o grava lipsa
a profesorului de instrument principal de a nu sti sa-si dozeze munca in timp.
Asa se intampla ca pentru corepetitie mai raman doar doua sau
trei sedinte si acelea facute prea adesea superficial si la repezeala.
Exista insa si profesori care au inteles importanta orelor de
corepetitie si sunt lucrate cu pianul piesele cel putin cu o luna inainte de
examen sau auditie,ba mai mult- se lucreaza cu acompaniament si piese care
nu urmeaza sa fie prezentate la examen,in acest fel imbogatindu-se mult
repertoriul elevului precum si tehnica de asamblare cu instrumentul
acompaniator,deoarece si aici exista o tehnica si aceasta tehnica se obtine
corespunzator cu particularitatile de varsta ale elevului,pe baza cunostintelor
sale practice la instrument ,cat si asocierea acestor cunostinte cu cele insusite
la cursurile teoretice.

Corepetitia la clasele I-IV

Inca de la clasele I-IV se pune baza studiului pieselor cu
acompaniament de pian.
Daca micul pianist la inceputul studiului instrumentului sau este
foarte incantat cand la mana stanga obtine armonii simple dar
placute,armonii ce ii imbraca melodioara ce o executa cu mana dreapta,
aceasta placere ii este refuzata micului violinist,facand ca instrumentul ce-l
studiaza sa sune sec si foarte repede sa se plictiseasca de el.Profesorul
corepetitor,insa poate sa-i ofere si lui aceasta placere prin interventia unui
acompaniament usor in acest fel dandu-i elevului impresia ca piesa executata
este mult mai complicata.
Trebuie sa se tina seama ca elevul in primele clase inca nu-si poate
acorda singur instrumentul,nu este destul de independent si intervin o serie
de detalii tehnice care trebuiesc vesnic amintite pe parcursul executiei de
catre profesorul sau.Acompaniatorul trebuie sa aiba multa rabdare si sa
inteleaga acest curs ca un curs principal in care sa urmareasca cu grija si
multa discretie pe elev,dozajul sonor fiind o conditie a reusitei executiei.Nu
trebuie facute concesii elevului,cu exagerate simplificari armonice sau
ritmice,sau excluderea acelor masuri de legatura executate numai de pian si
pe care de fapt elevul trebuie sa invete sa si le memoreze,stiind cu mare
precizie unde trebuie din nou sa intre.Aceste pauze,pe langa faptul ca ofera
elevului momente de ragaz in executie,au si o valoare artistica.

Corepetitia la clasele V-VIII

Incepand cu clasa a V-a,corepetitia capata un alt aspect,aici tinandu-
se seama de mai multi factori.De la aceasta clasa apar instrumentele de
suflat,la aceste instrumente fiind primiti copii din afara-fara alta pregatire
muzicala anterioara,deci cu acestia se va lucra mai greu,deoarece nu se poate
face apel la eventualele cunostinte teoretice dobandite pe parcursul
anilor,dar mai sunt repartizati si elevi existenti in scoala din anii anteriori,dar
la alte instrumente,deci cu o pregatire teoretica prealabila,pregatire ce
faciliteaza mult procesul de invatare.
Atat unii cat si altii vor canta piese simple corespunzatoare ca
greutate tehnica pieselor pe care le executa elevii de la corzi in primii doi
ani,dat fiind insa varsta lor cat si puterea mai mare de concentrare si
intelegere vor parcurge mult mai repede piesele din faza incepatoare.
Un alt factor important de care trebuie sa se tina seama este acela
ca atat pentru elevii de la corzi cat si pentru cei de la suflatori apare o noua
disciplina-pianul complementar.
Aceasta disciplina il va ajuta pe elev sa inteleaga mai bine ce este
un acompaniament capatand o viziune de ansamblu mai clara,devenind
constient de ceea ce se petrece pe cele trei portative.
Perioada cea mai interesanta in materie de corepetitie o vom
intalni la clasele a VII-a si a VIII-a.Aceasta este perioada pregatitoare pentru
cursul de muzica de camera pe care elevul il va urma in clasa a IX-a.
In aceste clase elevul face cunostinta cu lucrari preclasice de
proportii mult mai mari,atat ca intindere cat si ca valoare estetica.
Tot in aceste clase,va fi necesar,ca elevului sa i se dea si cateva
cunostinte mai ample asupra perioadei in care a fost scrisa lucrarea,date
biografice ale compozitorului care a scris-o precum si unele notiuni asupra
formei lucrarii.Numai cunoscand valoarea estetica a unei opere,ea va putea
sa fie bine inteleasa si deci corect executata.In lipsa acestor cursuri de istoria
muzicii si forme la clasele V-VIII,acest rol poate sa-i revina in cele din urma
corepetitorului si spun in cele din urma deoarece ca o ironie a sortii
corepetitorul este privit ca ultimul dintre acei dascali menit sa faca educatie
muzicala elevului,desi pe scena sau la examen cel putin 50% din reusita
executiei i se datoreaza acestuia si cea mai buna dovada ca acompaniatorului
ii revine o misiune foarte grea este faptul ca postul de corepetitor nu este
solicitat si este pe cat se poate-ocolit pe parcursul carierei.
Indata ce elevul devine constient asupra formei lucrarii si valorii ei
estetice ,asupra felului in care se succede tema principala de la instrumentul
solist la cel acompaniator ,asupra pauzelor in care pianul canta iar solistul
tace,uneori invers,se poate incepe o munca cu adevarat artistica.
Se va urmari in permanenta sudura intre cele doua
instrumente,sudura ce se realizeaza cu multa munca,mai intai datorita
faptului ca in aceasta faza elevul are de executat mai mult lucrari polifonice
care necesita o mai mare putere de intelegere a stilului,apoi se va tine seama
de faptul ca un cuplu muzical intre un om matur si un copil este greu de
realizat corect si artistic.
In acest scop sa se dea o mare atentie felului cum sunt tratate
diferitele voci cat si trecerea temei principale de la un instrument la
altul.Aici un mare ajutor il constituie posibilitatea de diferentiere timbrala ce
se naste din existenta a doua instrumente care se deosebesc unul de celalalt.
 Tinand seama de toate aceste elemente,precum si de dozajul
sonor vom obtine o buna executie.Daca pianul va canta prea tare,el va
acoperi pe micul solist,dar in nici un caz unui corepetitor nu ii este permis sa
cante sters,el trebuie sa stie exact fiecare moment in care sa intervina,sa
completeze,sa accentueze,sau sa scoata in relief anumite parti ale
melodiei,daca este cazul.
Multi corepetitori canta sters,elimina parti intregi sau nu dau
unele raspunsuri;aici se ascunde lipsa studiului individual al
corepetitorului,deci insuficienta cunoastere a partiturii si numarul restrans de
repetitii cu elevii.

Pianul complementar in sprijinul corepetitiei

O disciplina muzicala care poate sa ajute mult la realizarea unei
bune corepetitii este si pianul complementar,disciplina care a dat nastere la
multe discutii contradictorii.
La aceasta disciplina elevul poate oarecum sa-si completeze
cunostintele teoretice pe care le-ar putea dobandi la un curs de istorie a
muzicii.
Tot la acest curs el isi dezvolta mult auzul armonic,dar mai ales
isi va forma citirea la prima vedere cum am mai spus,cu mult mai grea la
pian decat la celelalte instrumente.

Aspecte si concluzii
Iata cum o buna asamblare a instrumentului solistic cu cel
acompaniator depinde de o serie de factori si de cunostinte dobandite de-a
lungul anilor.
Daca in varsta frageda a copilariei aceste cunostinte nu sunt
predate pe baza stiintifica sau vor fi neglijate sau total eliminate,elevul o sa
aiba de suferit multa vreme - poate pe parcursul intregii sale cariere
muzicale.

Prof .corepetitor LEAHU ANTONELA