ACADEMIA DE MUZICĂ „ GHEORGHE DIMA” CLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTUL DE SPECIALITATE CU PROFIL PSIHOPEDAGOGIC

SPECIALIZAREA – FLAUT

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ
PENTRU OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: AUTOR:

lect. univ. dr. Mesaroş Firuţa prof. Crișan Mariana – Romana
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduţă”
Cluj-Napoca

CLUJ – NAPOCA

2018
ACADEMIA DE MUZICĂ „ GHEORGHE DIMA ” CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL DE SPECIALITATE CU PROFIL PSIHOPEDAGOGIC
SPECIALIZAREA - FLAUT

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ
PENTRU OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Introducere în studiul flautului. Modalităţi specifice de predare

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: AUTOR:

lect. univ. dr. Mesaroş Firuţa prof. Crișan Mariana – Romana
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduţă”
Cluj-Napoca

CLUJ – NAPOCA

2018

Cuprins
 pag.
Introducere.............................................................................................................................4
Capitolul I: Flautul – origini şi evoluţie.................................................................................7
1.1 Originea muzicii ................................. ................................................................7
1.2 Fluierul- între legendă și istorie............................................................................8
1.3 Istoricul flautului .............................................................................................. 11
1.4 Theobald Böhm (1794-1881) biografie și inovațiile aduse în modernizarea
flautului. Flautul contemporan și familia sa.........................................................................21
Capitolul al II-lea: Coordonate ale respirației si emisiei sonore la flaut
2.1 Premisele formării tehnicii de suflat la flaut......................................................35
2.2 Respirația ...........................................................................................................41
2.3 Emisia sonoră.....................................................................................................55
2.4 Tehnica motorie.................................................................................................64
Capitolul al III-lea: Exerciţii şi studii specifice..................................................................70
3.1 Lecția 1...............................................................................................................70
3.2 Lecția 2...............................................................................................................71
3.3 Lecția 3...............................................................................................................73
3.4 Lecția 4...............................................................................................................76
3.5 Lecția 5...............................................................................................................77
3.6 Lecția 6 ..............................................................................................................78
3.7 Lecția 7...............................................................................................................80
3.8 Lecția 8...............................................................................................................81
3.9 Lecția 9...............................................................................................................82
Încheiere...............................................................................................................................83
Bibliografie...........................................................................................................................85
Anexe vizuale.......................................................................................................................87
Declaraţie de autenticitate..................................................................................................101

Introducere
 Acesta este unul dintre citatele mele preferate. Se poate spune că învățătura este
unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții, deoarece ea este cea care ne poate oferi
nenumărate oportunități, altfel spus este deschizătoare de drumuri. Învățătura presupune
sacrificii, necesită multă muncă, dar și răbdare. De fapt ce înseamnă învățătura? Un răspuns
ar fi că învățătura înseamnă calea spre cunoaștere, sau formarea unei capacități de a ne însuși
diferite aptitudini, a memora, a retine, etc.....într-o lume în care suntem înconjurați în
permanență de lucruri noi și mai ales de informații noi. Din copilărie suntem îndrumați spre o
anumită conduită atât în viață cât și în învățătură, suntem învățați să discernem răul de bine,
și realizăm apoi că de fapt toată viața învățăm și de fapt, niciodată nu știm tot, nu este de
ajuns.
Acesta este și motivul pentru care am ales să scriu această lucrare. Dorința de
cercetare în sfera flautului, al instrumentului pe care îl studiez din copilărie alături de dorința
de a împărtăși experiența mea în predarea acestui instrument sunt motivele pentru care am
ales să scriu această lucrare.
Personal, consider că fac parte din acea categorie de oameni care este însetată de
cunoaștere, pentru mine fiecare zi din viață reprezintă o sursă de inspirație și o lecție de viață.
Când mi-am început cariera în învățământ mi-am dat seama ca sunt una din persoanele care
își adoră meseria, deoarece imi încep ziua și o închei cu zâmbetul pe buze. Asta înseamnă a
lucra cu copiii. Fiecare zi este o nouă provocare, este o colaborare, o muncă în echipă.
Învățăm unii de la alții în permanență, iar sentimentul de reușită mai ales în lucrurile mici,
cele de zi cu zi ale elevilor, este de neprețuit. Dragostea pentru acestă meserie mi-a fost
insuflată de profesorii mei, în special de profesorii de flaut despre care pot să spun că sunt
mentorii mei. Ei mi-au trezit dorinţa de a cunoaşte, mi-au stimulat mintea şi inima şi mi-au
deschis calea spre cunoaştere şi înţelegere. Aceasta este cea mai mare performanţă pe care un
profesor o poate avea, aceea de a insufla în sufletul elevului dorinţa de a înţelege, dorinţa de
a descoperi, și de a progresa pe calea minunată a aventurii intelectuale de a cunoaşte lumea.
De la fiecare profesor în parte am acumulat mereu cunoștințe noi, iar apoi când am îmbrățișat
această carieră, mi-am format un stil propriu bazat pe viziunea mea de a crea o punte de
legătură între experiențele acumulate de mine, dorința continuă de cercetare și transmiterea
cunoștințelor de la mine către cei care vor să le primească. În opinia mea, motivația
cunoașterii este însăși curiozitatea. Așa cum însuși Albert Einstein spunea: „Nu privi
niciodată învăţătura ca pe o datorie, ci ca pe un prilej de invidiat de a cunoaşte frumuseţea
eliberatoare a intelectului, pentru propria ta încântare şi spre folosul comunităţii căreia îi va
aparţine munca ta de mai târziu.”1 Omul devine o ființă înțeleaptă doar prin învățare, iar fără
acesta ar fi lipsit de valoare. Orice om capabil de o performanță intelectuală nu o va face din
obligație, ci o va face de dragul existenței, ca scop în sine, iar înclinația spre un anumit
domeniu este un dascăl mai bun decât sentimentul datoriei. Cu alte cuvinte cheia succesului
este să facem din plăcere ceea ce facem.
Menirea unui profesor bun este aceea de a fi apt de a observa predispoziţia elevilor săi
faţă de anumite aspecte ale cunoaşterii, şi să îi încurajeze mereu în dezvoltarea acelor
potenţiale abilităţi adică de a-i ajuta pe elevi. Se știe că este imposibil să performezi în toate
domeniile, așa că un bun profesor va ști întotdeauna să citească elevul și sa-l determine să își
descopere potențialul, să dea tot ceea ce este mai bun. Pornind de la vorbele lui Albert
Einstein: „majoritatea oamenilor văd ce este, şi nu observă ce ar putea să devină” 2 un bun
profesor observă și ce este dar și ce ar putea să devină elevul și îi oferă îndrumare în toți anii
petrecuți în școală, în toți acei ani ai căutării.
Am ales să scriu acestă lucrare, pornind de la frumoasa experiență didactică pe care
am obținut-o, din pasiunea curiozității, extinderea cunoștințelor, precum și din dorința de a
contribui prin experiența mea în domeniul învățământului instrumental.
Lucrarea pe care am elaborat-o începe cu o introducere, prin care mi-am propus să
stârnesc curiozitatea cititorilor în legătură cu subiectul ales.
Capitolul I este intitulat Flautul – origini și evoluție, și este structurat în patru
subcapitole: 1.Originea muzicii, 2. Fluierul- între legendă și istorie, 3. Istoricul și evoluția
flautului , 4. Theobald Böhm (1794-1881) biografie și inovațiile aduse în modernizarea
flautului. Flautul contemporan.

1
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=252688
2
Ibidem, http://www.citatepedia.ro/index.php?id=252688
 În paginile acestui capitol, vă voi invita la o incursiune istorică despre originea și
evoluția flautului, de la legendă la nașterea sa parcurgând toate etapele de evoluție pe care le-
a cunoscut instrumentul până la forma pe care o cunoaștem toți în prezent.
Al doilea capitol intitulat: Coordonate ale respirației și emisiei sonore la flaut este
structurat în patru subcapitole, după cum urmează: 1. Premisele formării tehnice de suflat la
flaut, 2. Respirația, 3. Emisia sonoră și 4. Tehnica motorie
Deoarece niciodată nu putem obține performanță în interpretare fără o bază solidă
tehnică, este important să ne oprim asupra acestor aspecte care sunt foarte importante și
datorită cărora ne putem dezvolta instrumental. Așadar, în acest capitol veți descoperi
abordarea tuturor fenonenelor întâmpinate de către elevi în frumoasa călătorie în lumea
flautului, cu tot ceea ce presupune studierea acestui instrument fermecat.
Capitolul al III-lea, intitulat Exerciții și studii specifice, este destinat elevilor
începători și cuprinde o serie de exerciții și studii diverse parcurse împreună cu elevii mei la
clasă, fiind mereu în căutarea progresului și rezolvând cu succes orice provocare întâmpinată.
Am încheiat lucrarea cu o conculzie asupra importanței subiectelor pe care le-am
propus în această lucrare pe care o consider o realizare atât în activitatea personală cât și în
cea profesională.
În elaborarea lucrării am preluat diverse citate din scrierile unor personalități
importante și din domeniul nostru dar și din celelalte domenii, câteva dintre ele reprezentând
adevărate motto-uri de viață.
Spre finalul lucrării am anexat câteva copii ale diplomelor obținute de către elevii
mei la concursuri și olimpiade sau, precum și copii ale diplomelor, adeverințelor și
certificatelor și a altor documente obținute de mine pe parcursul activității didactice, precum
și bibliografia folosită și o declarație de autenticitate.

Capitolul I
Flautul – origini şi evoluţie
 1.1. Originea muzicii

Se poate spune că originea muzicii se situează într-un trecut foarte îndepărtat,

muzica numărând aproximativ 40000 de ani. Părerile sunt împărţite, în privinţa modului cum
a luat naştere muzica, de problema originii ei, de-a lungul timpului ocupâdu-se mulţi
cercetători. „În cartea L’homme (Psihologia muzicală a civilizaţiilor), Ricciotto Canudo,
încearcă să reconstituie contactul primordial al omului cu două izvoare ale muzicii. Unul este
natura, celălalt corpul omenesc. Natura oferă omului vuietul furtunii şi al talazurilor,
murmurul râurilor şi foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, iar fiinţa umană – bătăile inimii,
interjecţiile şi mlădierile vocii sale, bătăile din palme sau fluieratul.”3
Încă din epoca primitivă de când homo faber a început să controleze mediul
înconjurător și a început să confecţioneze unelte, acestea au alcătuit o întreagă sursă de
sunete, preluate de om pentru a mijloci şi exprimarea muzicală. Uneltele confecționate au
îmbogăţit paleta sonoră, deoarece pietrele, în starea lor naturală sau șlefuite, bătute una de
alta, ca şi bucăţile de lemn și alte materiale i-au furnizat primele instrumente. Primele
instrumente de suflat au fost confecționate din tulpini de trestie, din oase sau din coarne de
animale. Instrumentele cu coarde ciupite au fost descoperite din coardele arcului. Pentru
omul primitiv, acestă sumedenie de sunete erau întrebuințate ca și mijloace de comunicare
sau de semnalizare, apoi în timp s-a descoperit că tot prin intermediul acestor sunete și-au
descoperit capacitatea de a-și exprima diverse stări sufletești.
În încercarea de a se descoperi cum a început omul să facă muzică, numeroși cercetători
au emis multe ipoteze cu factori sau cu date privitoare la condițiile în care omul primitiv a
descoperit și a emis sunete muzicale.
În Antichitate, poetul și filosoful latin, Titus Lucretius Carus (99-55 î. Hr.), în poemul
filosofic „De Rerum Natura”(Despre natura lucrurilor) şi Democrit (470 – 370 î. Hr.)
susțieau că omul a vrut să imite sunetele din natură. „Este preţioasă această idee a redării
universului înconjurător, dar a reduce muzica la intenţia omului de a imita natura înseamnă a
ne situa pe poziţii naturaliste, căci ea nu oglindeşte realitatea numai copiind sunetele, ci
creatorii îşi comunică şi stările lor. Acceptarea unilaterală a teoriei imitaţiei (mimesis) poate
duce la absurdităţile muzicii concrete din secolul al XX-lea, care introduce zgomotele vieţii
cotidiene, ca şi simpla înregistrare pe bandă magnetică. ”4

3
https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-1-introducere/, abud Ricciotto Canudo,
L’homme (Psihologia muzicală a civilzațiilor)
4
Ibidem, https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-1-introducere
 În secolul al IV-lea, teologul și filosoful Sf. Augustin (372-430) susținea că omul
apelează la muzică în momentul în care este cuprins de emoţie, deoarece în acel moment nu
mai vorbeşte, ci își exteriorizază trăirile și stările.
Unul dintre cei mai iluștri gânditori ai iluminismului, filosoful francez Jean Jacques
Rousseau (1712-1778), susține în lucrarea Essai sur l’origine des langues (cap. XII –
Originea muzicii şi raporturile sale) că muzica și poezia s-au născut simultan, ele
reprezentând o redare a ideilor, a sentimentelor, a tuturor stărilor afective. „Deşi în
Dicţionarul său de muzică dă o definiţie hedonistă, ca arta de a combina sunetele în mod
plăcut urechii, în capitolul XIII – Despre armonie (din lucrarea citată), el arată că forţa
muzicii asupra ascultătorului nu este opera sunetelor, ci a pasiunilor exprimate”5.
Din punctul de vedere al muzicologului belgian Paul Collaer, muzica reprezintă o
formă a intuiției pe care ființa umană o are despre propria ei existență. Prin muzică se poate
cunoaște sufletul unui popor.
În concluzie, se poate afirma că muzica a apărut spre sfârşitul erei paleolitice, de
atunci s-au descoperit cele mai vechi instrumente de percuţie şi de suflat. Procesul muncii,
practica religioasă, chiar și magia, au contribuit la cristalizarea primelor rudimente muzicale,
a căror rol era de a exprima stări afective conştiente.

1.2 Fluierul – între legendă și istorie

Oamenii erei preistorice, având o legătură puternică cu natura nu au fost

înconjurați doar de teama puternică provocată de pericolele care le amenințau viața, ci și
sufletul lor a tresărit la auzul cântecului păsărilor, la foșnetul frunzelor în bătaia vântului,
chiar la diversele sunete emise de vocea animalelor. De aceea, instinctul natural al omului de
a imita diverse sunete a făcut ca prima încercare de exprimare a diferitelor senzații să se fi
produs prin voce, iar a doua încercare, prin instrumentele muzicale care și ele, la rândul lor,
căutau să imite vocea omenească.

Legenda
„Utilizarea în scopuri muzicale a producerii sunetelor prin trecerea (scurgerea) unui
curent de aer peste tulpinile tubulare secționate ale unor plante este atribuită de legendele

5
Ibidem, https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-1-introducere
grecești zeului Pan, protectorul turmelor și pădurilor. Îndurerat de pierderea iubitei sale,
nimfa Syrinx, metamorfozată de zei în trestie, nefericitul Pan a luat șapte țevi de trestie de
lungimi și grosimi diferite pe care le-a lipit cu ceară, creînd în felul acesta instrumentul
muzical numit syrinx, cu care iese învingător în întrecerile muzicale cu alte zeități,
câștigându-și simpatia nimfelor, în ciuda urâțeniei sale.

Foto 1- Zeul Pan,

preluare http://www.preda-panflute.ro/doc_373_istoria-naiului_pg_0.htm

Născocirea fluierului (flautului) este atribuită tot unor zeități - Atena, zeița
întelepciunii. Acesta îl pierde sau îl aruncă și fluierul este găsit de Marsyas, un păstor frigian
care, în scurt timp, ajunge vestit pentru arta sa. Împins de o trufie nemăsurată, Marsyas îl
provoacă la o întrecere pe însuși Apollo, el urmând să cânte din fluier, iar Zeus, din liră.
Muzele îl declară învingător pe Apollo, iar nesăbuitul păstor este pedepsit, în urma
rămășagului pierdut, prin jupuirea pielii. Zeul regretă asprimea pedepsei și-l metamorfozeaza
pe Marsyas într-un râu care îi poartă numele și pe ale cărui valuri fluierul ajunge pe malurile
Sicyonei, unde este gasit de un cioban.”6

... și istoria
Istoria ne relevă faptul că nu doar vechii greci, ci și alte popoare ale lumii antice au
cunoscut asemenea instrumente care produceau sunete prin suflarea unui jet de aer peste
secțiunea unui tub.
Arheologii au descoperit fragmente ale unor fluiere, a căror vechime a fost
apreciată la peste 15000 de ani, cum este cazul celui descoperit în stațiunea arheologică
Vezere din Franța.

6
http://www.artatraditionala.ro/popups/fluierul-istorie- si-legenda.php, abud Traian Ciuculescu,
Text preluat din cartea Fluierul la români
 Fluierul a avut o mare importanță în muzică (în orientul antic, în Grecia și apoi la
Roma), și a cunoscut o mare diversitate de tipuri și forme determinate de specificul muzicii
practicate. Materialele din care erau confecționate fluierele grecilor și ale romanilor erau:
trestia, socul dar și oasele unor animale (de exemplu cerb) sau ale unor păsări (cocor, vultur),
etc.

Foto 2- Fluier neolitic confecționat din os (Henan Provincial Museum)

preluare http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Flute

Fluierele erau folosite la diferite ocazii, de exemplu în spectacolele publice, pentru

practicarea unor ritualuri religioase, la diferite etape din viața omului (cum ar fi nunta), sau în
practicarea unor ritualuri magice. Cercetările au scos la iveală faptul că fluierele rituale se
făceau din oase de om.
Arta de a cânta la fluier făcea parte din educația tineretului grec și roman, așa de
mare era importanța acordată acestui instrument în antichitate. Însă, din păcate, în perioada
evului mediu, fluierul cade în desuetudine. În perioada Renașterii, fluierul este redescoperit și
este și perfecționat.
Unele forme primitive ale fluierului nu au dispărut nici în zilele noastre, unele
dintre acestea, cum este cazul tilincii bucovinene, pot fi întâlnite și astăzi.
Adevărul este că fluierul se bucura de o mare popularitate și răspîndire atât
datorită simplității construcției deoarece poate fi realizat din materiale diverse: lemn, bambus,
trestie, metal, plastic, ceramică etc., dar și datorită dimensiunilor reduse. Fluierul poate fi
utilizat în cultivarea multor genuri muzicale, contribuind prin timbrul său luminos la
exprimarea celor mai diverse sau mai ample sentimente omenești.
Acest instrument muzical de suflat, fluierul în diferitele lui forme (fluier, flaut,
caval, nai, etc.), este prezent atât în cultura cât și în mitologia tuturor popoarelor care au
cunoscut păstoritul.

Foto 3- Un cioban roman cântând la fluier

preluare https://www.okazii.ro/b76511-romania-port-popular-shephard-flute-cioban-cantand-din-fluier-a144245617

1.3. Istoricul flautului

Denumirea de FLAUT (combinația a trei note: FA-LA-UT ) corespunde cu: it.

flauto; fr. flute; germ. Flöte.
Flautul oblic (care este denumit și flaut transversal, flaut mare sau flaut de
orchestră), este un instrument de suflat care face parte din categoria intrumentelor de suflat
din lemn, are tub conic sau cilindric și este construit din diferite materiale; este prevăzut cu
un orificiu ( numit și ambușură) pe unde instrumentistul introduce coloana de aer și are un
număr variabil de orificii digitale cu sau fără clape.
„Despre originea flautului oblic vorbesc vechi documente chineze, mărturii
iconografice egiptene și indiene, picturi murale sau basoreliefuri. A fost și este prezent sub
diverse denumiri pe toate continentele lumii. Reputați istorici și etnomuzicologi din Europa
au aderat la ideea ambiguității definirii locului unde acest instrument ar fi apărut pentru prima
oară: ar putea fi Grecia, Etruria (Asia Mică) sau chiar îndepărtata Chină. O atestare
iconografică-figurativă dăinuie pe un mormânt etrusc din sec. Al II-lea î. Hr. (descoperit
aproape de Perugia) având sculptat în relief un cap de muzicant cântând la flaut. Referitor la
acest instrument, italianul E. Albini afirmă că flautul este de origine foarte îndepărtată și
provine fără nici un dubiu din Asia.”7
Despre flaut se spune că ar fi fratele multor instrumente muzicale antice. Cercetătorii
susțin că este imposibil de determinat exact epoca apariției și inventarii acestui instrument
dar, cu siguranță se poate afirma că instrumente rudimentare de suflat au conceput păstorii
antici și oamenii primitivi care imitau fenomene ale naturii (foșnetul frunzelor, șuieratul
vântului, cântecul păsărilor,etc.).
Cele mai multe instrumente din zilele noastre sunt de origine străveche. Izvoarele
istorice au relatat că toate popoarele din comuna primitivă s-au folosit de instrumente
producătoare de ritm și de sunet de obiectele întâlnite în natură: lemn, bucăți de piatră, scoici
de diferite mărimi precum și alte obiecte.
Mai tîrziu, la popoarele care se ocupau cu activități precum vânătoarea sau
creșterea animalelor, s-a descoperit că se foloseau tobe îmbrăcate cu piei prelucrate sau
crude. Se presupune că primele instrumente de suflat s-au răspândit tot din acele timpuri.
Diferite tipuri de instrumente de suflat asemănătoare flautului pe care îl cunoaștem
noi astăzi, au cunoscut toate popoarele civilizației antice. Prin toate sculpturile,
basoreliefurile, picturile, precum și diverse opere de artă care au fost păstrate din antichitate
până în zilele noastre, se dovedește că toate popoarele au adoptat și au inventat diferite tipuri
de instrumente de suflat.
Exemplarele de flaut drept (flûte à bec – flaut cu cioc, cu vârf denumit și flaut dulce
sau moale din cauza timbrului – blockflöte) regăsite în basoreliefurile și picturile egiptene sau
eline, datează de aproximativ 25000 de ani înaintea erei noastre. S-au mai descoperit și alte
flaute perfecționate (flûte traversière, flauto traverso), în Egipt și Asia Mică, dar se presupune
că aceste instrumente ar fi originare din India.
Materialele folosite în confecționarea instrumentelor erau abanosul, fildeșul,
porțelanul, sau chiar argintul, iar modelele instrumentelor erau diverse.
Tipurile de flaute drepte și laterale erau cunoscute cu diferite denumiri „ Jo”și „
Tsche” în China antică;
„Mem” și „ Sebi” în Egipt; „ Suffarah” în India, „ Siringa” sau „ Flauto del dio Pan” în
Grecia antică. Până și locuitorii continentului american din civilizația antică foloseau un tip
de flaut.

7
Bărbuceanu, Valeriu (1992), p.102
 Se pare că grecii antici, au preluat instrumentele muzicale de la popoare precum
egipteni, babilonieni, asirieni și sumerieni, a căror influență asupra culturii s- a realizat și prin
domenii precum matematica și astronomia.
Despre acele instrumente se spune că aveau rolul de acompaniament al cântului.
Dintre acele instrumente sunt menționate lyra, kithara și aulos-ul (instrument străvechi de
suflat cu ancie dublă, utilizat de greci și la jocurile olimpice), acestea fiind considerate
instrumente naționale ale grecilor antici, având și o mare popularitate. Alte instrumente care
se foloseau erau: syrinx (strămoșul naiului), salpynx (instrument cu ambușură, de formă
dreaptă) și tympanon.
Despre romani se spune că au folosit instrumentele popoarelor cucerite de ei, unele
modificându-le prin mărirea proporțiilor și intensitatea sunetului. Cele mai cunoscute
instrumente erau fistula (care era un fluier simplu ciobănesc) și tibia (un fel de aulos, folosit
de romani).
Toate popoarele care au folosit aceste instrumente considerau că muzica avea un rol
important în viața lor, iar muzicienii erau foarte apreciați. În egală măsură cu arta, și
confecționarea instrumentelor muzicale reprezenta o activitate importantă. De aceea erau
extrem de apreciați maeștrii constructori de instrumente care, foloind experiența înaintașilor,
s-au preocupat în permanență de găsirea unor noi soluții și forme în arta lor, precum și de
găsirea unor materiale pentru confecționarea instrumentelor.
Întotdeauna constructorii de instrumente muzicale s-au preocupat de coordonarea
elementele de amplitudine și cantitatea sunetelor armonice care însoțesc fundamentalele.
Îndemânarea și priceperea maeștrilor constructori de instrumente muzicale în
folosirea și prelucrarea diferitelor materiale dar și a metalelor, a dus la perfecționarea
instrumentelor existente dar și la inventarea unor noi instrumente.
Până în Evul Mediu, nu există prea multe informații referitoare la folosirea
instrumentului în practica muzicală.
Foto 4- O copie de la începutul secolului al XI-lea din predica Sfântului Grigorie de Nazianz arată un păstor
care-și ține instrumentul la stânga. În predică, Sf. Grigorie descrie renașterea naturii la Paște.
preluare http://www.flutehistory.com/Timelines/index.php3

Foto 5- Chinezoaice cântând la fluiere, imagine din perioada Dinastiei Song din sec. al XII-lea
preluare https://en.wikipedia.org/wiki/Flute
Foto 6- Cantigas de Santa Maria” Imagine din sec. Al XIII-lea, Spania
preluare https://en.wikipedia.org/wiki/Flute

Foto 7- Statuie Krishna Templul Sri Mariamman din Singapore

Zeitate venerată în tradițiile hinduse, prezentat de cele mai multe ori cântând la flaut
preluare https://en.wikipedia.org/wiki/Flute
 Foto 8- Sculptură cu zeul Krishna cântând la flaut din
Templul din Tamil Nadu, India
preluare https://en.wikipedia.org/wiki/Flute

În perioada Evului Mediu, au apărut două tipuri de instrumente: flautul drept numit
și blockflöte și flautul propriu-zis. Așadar, istoria instrumentului nostru se reia în Evul Mediu
mai ales în Europa Occidentala și Centrală .
Se pare că flautul drept numit de asemenea și blockflöte, a fost preferat de către
muzicieni, iar flautul transversal a devenit instrumentul mercenarilor elvețieni și germani,
deși ar fi putut să atragă și atenția compozitorilor. Materialele folosite în construcția flautului
drept erau fildeșul sau diferite metale prețioase. Deși avea un ambitus limitat (adică două
octave), el a alcatuit o familie de instrumente foarte numeroasă. În zilele noastre există cinci
tipuri de flaut drept: sopranino în fa, soprano în do, contraalto în fa, tenor în do și bas în fa.
Despre ultimul instrument enumerat se știe că avea un muștiuc de metal în formă de „S”.
Aceste instrumente erau folosite în acompaniamentul cântului vocal.
Istoria arată că, începând cu secolul al XII-lea, flautul transversal fost acceptat
alături de tambur în domeniul militar din Germania și Elveția pentru a acompania marșul
militarilor. Flautul era confecționat din lemn și avea șase orificii. Instrumentele confecționate
în această perioadă sunt într-adevăr precursorii instrumentelor moderne de astăzi.
 Foto 9- sculptură din lemn relizată de către Jost Amman din
sec. al XVI-lea care întruchipează mercenari germani care au
imită infanteria elvețiană
preluare http://www.enterag.ch/anne/renaissanceflute/mfb/militaryflutebasel.html

„Primele descrieri ale instrumentului datează din secolul al XVI-lea, purtând

numele de flûte d’Allemagne. Primul specialist care a lăsat un document scris a fost J.
Hotteterre zis Romanul (celebru virtuoz al F) - Principes de la flûte traversière ou flûte
d’Allemagne, de la flûte à bec ou flute douce et du hautbois, Paris 1707. Dezvoltarea flautului
european, distinct de predecesorii săi, începe în Franța sec. al XVII-lea, o dată cu înlocuirea
tubului cilindric cu tubul conic. Deși instrumentul se prezenta într-o formă structurală simplă,
acesta a fost acceptat în alcătuirea orchestrei. J. B. Lully îl folosește pentru prima dată în
partitura operei Le triomphe de L’amour (Trimful dragostei), 1681. Constructorii intervin
asupra tubului realizând noi orificii adiționale, concep diferite fragmente de tub de schimb
pentru a i se modifica tonalitatea îmbogățindu-i astfel performanțele tehnice și solistice. La
începutul secolului al XVII-lea, germanul Tenner și fii lui din Nürnberg au desfășurat o
intensă activitate solistică în Europa și Asia.”8

8
Bărbuceanu, Valeriu (1992), p.102
 Foto 10 - Flaut drept
preluare https://hocsao.com/en/history/the-birth-of-the-flute-1578.html

Foto 11- Flautul baroc

preluare https://hocsao.com/en/history/the-birth-of-the-flute-1578.html

Așadar, la începutul secolului al XVII-lea, flautul transversal intră în atenția

compozitorilor și începe a avea un nou succes.
Interpreții din acea perioadă întâmpinau o serie de dificultăți tehnice și de digitație
deoarece încercările constructorilor de a găsi un instrument mai simplu, i-au redus flautului
din posibilitățile tehnice. În acea perioadă existau și se foloseau trei tipuri de flaut: flaut bas
în sol, flaut tenor în re și flaut sopran în la. Toate aceste trei tipuri erau alcătuite dintr-un tub
cilindric perforat de 6 găuri (orificii) egale și echidistante. Datorită acestor particularități și cu
o mare îndemânare din partea instrumentistului, se puteau obține la instrument chiar și sunete
dificile .
La începutul secolului al XVIII-lea, flautul baroc a devenit cunoscut în Anglia și
Germania. Câțiva interpreți profesioniști (inclusiv J.J. Quantz) au început să se specializeze
în cântatul la flaut, au dat concerte și au început să compună piese pentru acest instrument.
J.J. Quantz a scris o metodă de flaut, considerată o adevărtată enciclopedie a vremii. În
Franța, flautiști precum Jacques Hotteterre, au oferit lecții muzicienilor amatori, iar flautul a
devenit în scurt timp un instrument popular, accesibil oricui. În anul 1700 a apărut prima
lucrare pentru flaut și acompaniament de bas continuu, după care au urmat alte lucrări
compuse de Telemann, Blavet, Handel, Bach, Vivaldi și mulți alți compozitori. În special în
Germania și Italia, flautiștii au început să scrie studii pentru flaut în toate cele 24 de tonalități.
Au început să se fabrice instrumente în orașe precum Paris, Londra, Amsterdam, etc.,
deoarece flautul a devenit tot mai solicitat, fiind considerat unul dintre cele mai expresive
instrumente. Flautiștii celebri ai vremii, călătorind în orașe importante au oferit publicului
concerte de prestigiu.
Soluția remedierii problemelor tehnice și de digitație a fost găsită de un muzician
anonim din acea vreme, care a dedus că pentru a obține o digitație mai comodă este nevoie să
se adauge și alte clape între cele 6 orificii digitale existente. Așadar, acest muzician anonim
introduce clapele de fa3, sol#3, la#3. În anul 1786, clapa lungă de fa3 a fost inventată de
Tremlitz. „Cele două clape pentru sunetul fa3 eliminau poziția furcă clasică, deschizând un
orificiu intermediar pentru sunetele mi3 si fa#3.”9
Se poate spune că până în secolul al XIX-lea, perfecționările aduse flautului
transversal au fost empirice și lipsite de cercetări științifice. Inovațiile au constat în faptul că i
s-a dat flautului o formă conică și i s-a lărgit muștiucul, astfel obținându-se mai ușor emisia
sunetelor acute, s-a perforat noul său corp și i s-a modificat diametrul.
În dezvoltarea instrumentului, este important și flautistul german J. Tacert care a
construit așa numitele clape Tacert cu ajutorul cărora se obțineau sunete mai precise ca
emisie sonoră și ca acordaj.
Constructorul Johann Christoph Denner (13 august, 1655 – 26 aprilie, 1707) a
segmentat corpul flautului în patru părți, astfel încât părțile centrale ale instrumentului puteau
fi schimbate, iar instrumentistul putea să cânte în toate registrele.
Virtuosul flautist Johann Joachim Quantz (în limba germană: [kvants]; 30 ianuarie
1697 – 12 iulie 1773) a reașezat noile elemente, și a adus o altă piesă mediană și câteva clape
(clapele de re diez,do diez și do natural la degetul mic al mâinii drepte), obținînd rezultate
destul de mulțumitoare.
De abia la începutul secolului al XIX-lea, când flautul avea șapte clape, s-au pus
bazele tipului de flaut oblic clasic.

9
Ibidem, p. 103
 „În anul 1808, Fr. Nolan a introdus o clapă adițională deschisă ce permitea
acționarea clapei de sol#3. Flautul clasic era construit din lemn de merișor, abanos, lemn
african( Grenadill). Primul model mai evoluat construit din metal cu 9 clape, îl introduce
Miller în anul 1810. Unele muzee păstrează și alte tipuri de flaut din fildeș sau porțelan care
nu s-au bucurat de aprecierile profesioniștilor din acea vreme. Fracezul Laurent completează
registrul grav cu un fragment de tub detașabil numit „picior de Do ”pe care s-au aplicat
clapele de do3 si do#3. De acum flautul devine un instrument acordat în Do, avînd prima
octava complet cromatizată cu clape.”10

Foto 12- Flaut S. Koch, Vienna, 1820

Preluare http://www.oldflutes.com/viennese.htm

În anul 1820, la Viena, Giovani Ziegler a creeat model nou, perfecționat cu șapte
clape ce permiteau atât o intonație cât și o emisie deosebită.
Până la apariția lui Theobald Böhm – Boehm (9 aprilie, 1794 – 25 noiembrie, 1881)
principala preocupare a constructorillor de instrumente a fost aceea de a încerca să faciliteze
execuția la acest instrument. Cele mai mari progrese s-au realizat între anii 1829-1847 când
virtuozul flautist și ingeniosul inventator german din München, Theobald Böhm sintetizează
cercetările sale și realizează împreună cu acusticianul C. E. Von Schafhault inovații tehnice
bazate pe noi principii acustice, pentru construirea unor noi instrumente de suflat deosebite de
cele existente.

10
Bărbuceanu, Valeriu (1992),p.103