PROGRAMATISMUL IN ROMANTISM

Romantismul a fost o mişcare artistică, literară şi intelectuală în

Europa secolului al XIX-lea. Exaltând misterul şi fantasticul, căutând
evaziunea în visare, valorile sale estetice şi morale au influenţat
muzica, luând forme variate şi punând în prim-plan expresia emoţiei.

Cuvantul „romantic” descrie povestirea aventuroasă, plină de

imaginație, în care accentul cade pe opusul ra ționalității, și anume
pe sentiment, sensibilitate, reverie.

Cea mai mare dezbatere estetica a romantismului este reprezentata

de polemica: muzica absoluta versus muzica programatica.

Muzică absolută este non-reprezentațională, nu se referă la o

realitate extra-muzicală, in timp ce muzica programatică își propune
să redea muzical sau să sugereze surse extra-muzicale, prin
asociere cu un „scenariu”, o sursă literară, o pictură, un peisaj etc.

Criticul muzical Eduard Hanslick, profesor de estetică muzicală la

Universitatea din Viena, este principalul adept al muzicii absolute. El
sustine ca: „Muzica reprezintă forme sonore în continuă
desfășurare”.

Înțelesul muzicii este dat chiar de forma muzicii; „subiectul unei

compoziții nu poate fi înțeles ca un obiect derivat dintr-o sursă
externă, ci drept ceva intrinsec muzical”.

Hanslick admite că muzica „poate trezi sentimente”, dar susține că

aceasta nu poate „reprezenta sentimente”.

Principalul opozant al teoriei lui Eduard Hanslick a fost Richard

Wagner. Lui i se părea ridicolă ideea că arta ar putea exista fără un
înțeles. Pentru Wagner, finalul Simfoniei nr. 9 de Beethoven era
dovada că muzica își îndeplinește rolul mai bine dacă e însoțită de
cuvinte.

Franz Liszt si Hector Berlioz sunt doi dintre compozitorii care au

scris in stil programatic.
„Poemul simfonic” este un gen specific romantic, o lucrare simfonică
monopartită, care evocă sau ilustrează conținutul unui poem, nuvelă, pictură,
peisaj sau altă sursă extra-muzicală. Este comparabil ca dimensiuni cu o parte
dintr-o simfonie, permite o mai mare libertate formală, în funcție de
„programul” gândit de compozitor.
Franz Liszt, compozitor, pianist și profesor maghiar, unul dintre liderii mișcării
romantice în muzică, și-a denumit astfel cele 13 lucrări scrise în acest gen.
Programatismul lui Liszt se bazează mai puțin pe un caracter descriptiv și mai
mult pe redarea sentimentelor trezite de sursele extramuzicale. De exemplu,
in „Ce se poate auzi de pe munte” (după poemul cu același nume de Victor
Hugo), predomină un caracter descriptiv, imaginile fiind transpuse într-un
limbaj ce anticipă rafinamentul unor transparențe impresioniste.
Hector Berlioz, a fost compozitor romantic francez, celebru de asemenea ca
dirijor și critic muzical. In simfonia „Harold in italia”, se atenuează obsesia
autobiografică. Are concepție programatică, inspirată de poemul Childe
Harold de Byron si concepție cvadripartită: fiecare parte are un titlu
programatic: Harold în munți; Marșul pelerinilor cântând rugăciunea de
seară; Serenada unui muntean din Abruzzi către iubita sa; Orgia briganzilor.
Noutatea acestei simfonii constă în asocierea eroului cu un anumit timbru
instrumental, cel al violei (subtitlul lucrării: Simfonie cu violă solo).
Simfonia nr.3 „Scotiana” in la minor, compusa de Felix Mendelssohn-
Bartholdy, unul dintre cei mai proeminenti muzicieni germani ai anilor 1830-
1840, afirmat ca dirijor, pianist, organist, dar mai ales în calitate de
compozitor, se afla la granita dintre muzica absoluta si muzica programatica,
avand un titlu programatic. „Scotiana” este concepută pe baza impresiilor
sale în urma călătoriei în Scoția, unde și-a notat și câteva melodii scoțiene (o
astfel de melodie a stat la baza conturului melodic pentatonic al clarinetului,
de la începutul Scherzo-ului).

LIEDUL IN ROMANTISM

Romantismul a fost o mişcare artistică, literară şi intelectuală în

Europa secolului al XIX-lea. Exaltând misterul şi fantasticul, căutând
evaziunea în visare, valorile sale estetice şi morale au influenţat
muzica, luând forme variate şi punând în prim-plan expresia emoţiei.

Cuvantul „romantic” descrie povestirea aventuroasă, plină de

imaginație, în care accentul cade pe opusul ra ționalității, și anume
pe sentiment, sensibilitate, reverie.