Școala spaniolă

Spania se afirmă prin Albeniz, Granados şi, mai ales, prin Manuel de
Falla (1874-1946), compozitor care va consacra şcoala naţională spaniolă
modernă. Născut în 1876 la Cadiz, în Andaluzia, studiază de mic pianul cu
mama sa de origine catalană.
În anul 1890, a decis să se dedice muzicii, ia drumul Madridului pentru a
studia pianul cu vestitul pedagog Jose Trago, deşi este atras mai mult de
compoziţie. Scrie pentru pian Nocturna, Vals-Capriciu, Serenada andaluză,
influenţate de Chopin şi Albeniz. Renunţă la cariera de virtuoz instrumentist şi
încearcă să se afirme în viaţa muzicală cu zarzuela Iubirile Inesei (1902), un
vodevil facil, încă foarte la modă la spanioli. A avut şansa să-l întâlnească pe
mentorul şcolii naţionale spaniole – Felipe Pedrell –, cu care a lucrat timp de
trei ani (1902-1904), însuşindu-şi teza sa folclorică cu privire la fondarea
creaţiei culte pe citatul autentic.
De Falla nu va face din idiomul folcloric un procedeu artistic sistematic,
ci îl găsim în cele Şapte cântece populare spaniole, Păpuşile meşterului Pedro
(o baladă veche, un cântec de Crăciun)
În anul 1905 participă la concursul de pian şi de compoziţie, iniţiat de
Conservatorul din Madrid, cucerind premiul întâi la ambele secţii. La concursul
de compoziţie se prezintă cu opera lirică Viaţa scurtă (1904) pe libretul lui
Carlos Fernandes Shaw), care are la bază povestea unei fete sărace, părăsită de
iubitul ei pentru o tânără înstărită. În această operă desluşim leitmotivul
wagnerian, arioso-ul verist şi, desigur, freneticul folclor andaluz cu iz oriental.
După doi ani petrecuţi la Madrid ca profesor de pian, în 1907 ajunge la Paris, în
capitala muzicală europeană, unde activau iluştrii compozitori: Fauré, Debussy,
Ravel, Schmitt, Dukas, Enescu, Stravinski, dar şi compatrioţii săi Albeniz, J.
Turina.
Pentru de Falla, modelul debussyst a fost hotărâtor, ca şi pentru maghiarii
Bartók şi Kódály.
Dedicate lui Albeniz, cele Patru piese spaniole pentru pian au fost cântate
într-un concert dat la “Societatea Naţională de Muzică” (1908) de către
spaniolul R. Vines, pianist fascinat de muzica modernă franceză şi spaniolă. În
această suită de patru piese – Aragoneza, Cubana, Montanesa, Andaluza –
realizează o sinteză între stilul muzicii populare şi cel cult.
Scrie celebrele Şapte cântece populare spaniole (1914), despre care
compozitorul Jaime Pahissa susţinea că redau “sentimente, spiritul, ambianţa şi
aroma muzicii andaluze”. În acest ciclu de şapte lieduri: Şalul maur, Seguidilla
mauriciana, Asturiana, Jota, Cântec de leagăn, Cancion, Polo, compozitorul
alternează cântece glumeţe, melancolice cu dansuri străbătute de ritmuri înfocate
sau capricioase, cântece triste sau abia murmurate, cu dansul final.
La izbucnirea Primului Război Mondial, după o absenţă de şapte ani
revine la Madrid (1914), unde îşi termină baletul Amorul vrăjitor (1915) şi
lucrarea simfonică pentru pian şi orchestră Nopţi în grădinile Spaniei (1916).
 În tripticul poetic Nopţi din grădinile Spaniei surprinde cu rafinament
sonor farmecul nocturn al ţinuturilor spaniole cu natura lor îmbietoare şi plină de
mister, dar şi lirismul sufletului spaniol. În cele trei părţi creionează peisajul
ireal al vechii grădini de vară, aparţinând califilor din Granada, un Dans
îndepărtat şi un cântec nostalgic (copla) în Grădina munţilor Cordobei.
Se înscrie în istoria muzicii printre compozitorii moderni, care au adus în
patrimoniul universal valorile muzicii populare spaniole. În muzica sa
luxuriantă, elementul important al limbajului său este ritmul, ce conferă un
dinamism aparte structurilor melodice, adesea modale, dar şi colorata armonie,
paleta orchestrală cu irizări impresioniste, toate redând ardentul temperament
spaniol.
Grupaţi în jurul său au fost compozitorii Joaquin Nin, Joaquin
Turina (1882-1949), elevul lui d’Indy, şi cunoscutul Joaquin Rodrigo (1902).
Elev al lui Dukas, J. Rodrigo a rămas celebru prin Concertul de Aranjuez pentru
chitară şi orchestră, scris într-un fermecător stil spaniol.