ANALIZE REPERTORIALE

ANUL III

06.04.2020

SONATA ÎN SI MINOR DE FRANZ LISZT

Cursul de astăzi este dedicat în întregime Sonatei în si minor de Franz Liszt, una dintre
capodoperele literaturii pianistice, o lucrare de o importanță covârșitoare atât pentru evoluția
genului sonatei cât și pentru cea a limbajului muzical postromantic, cu reverberații adânci în
muzica secolului al XX-lea.

Creată în anii 1852-1853, ea a fost interpretată pentru prima dată în public abia în 1857, fapt
grăitor pentru dificultatea cu care a fost acceptată lucrarea, atât de către interpreți cât și de către
critici și publicul meloman. Liszt i-a dedicat sonata sa lui Robert Schumann, ca răspuns pentru
faptul că acesta îi dedicase Fantezia în do major. Dar, la momentul publicării sonatei, Schumann
era deja internat în stare gravă în azilul de boli psihice, așa încât nu a mai apucat să cunoască
lucrarea. Clara Schumann nu a apreciat-o, considerând-o zgomotoasă și haotică. Atitudinea ei,
precum și cea a celebrului critic Eduard Hanslick, care afirma că doar o minte bolnavă ar putea-o
aprecia, au contribuit în mare măsură la reținerea cu care această capodoperă a fost primită de
public și de muzicieni. Cei care i-au intuit valoarea, originalitatea și măiestria realizării, au fost
Richard Wagner și Hans von Bülow, cel din urmă fiind primul interpret care s-a încumetat să o
prezinte în public.

În cele ce urmează vom încerca să înțelegem prin ce anume această lucrare este atât de originală,
care sunt trăsăturile care o diferențiază de alte lucrări romantice ce poartă denumirea de sonată.

Liszt experimentase deja, în ultima piesă din ciclul Années de pélerinage – Apres une lecture du
Dante. Fantasia quasi sonata – o simbioză între forma liberă a fanteziei și cea strictă a sonatei.
Dar nu numai în lucrările sale pentru pian aplicase acest concept al suprapunerii a două principii
formale diametral opuse, ci și în poemele sale simfonice și în concertele pentru pian. Una dintre
sursele de inspirație în acest sens a fost, cu siguranță, creația beethoveniană, în mod special
Sonata op. 27 nr. 1, ce poartă subtitlul quasi una fantasia, și în care cele patru părți sunt
contopite într-o singură mișcare, precum și ultimele sonate, care prezintă multe secțiuni
improvizatorice de tip fantezie, având și la nivelul ciclului structuri libere. Un alt model a fost
Fantezia Der Wanderer de Schubert, o piesă pe care Liszt o interpreta deseori în public și căreia
i-a făcut chiar o versiune pentru pian și orchestră. Ideea aceasta a unei piese compuse din patru
părți interpretate una în continuarea celeilalte, având același material tematic, l-a fascinat în mod
evident și i-a oferit un model pentru tehnici componistice variaționale și derivative.

Se cunoaște faptul că Liszt a fost un maestru al muzicii programatice. Totuși, această piesă nu
are un program. Cel puțin Liszt nu a făcut niciodată referiri la un anumit program care să-l fi
insipirat în crearea ei. Pe măsură ce lucrarea a fost asimilată de tot mai mulți interpreți și a
devenit din ce în ce mai accesibilă unui public larg, tentația de a căuta un program subteran, care
să ajute într-un fel la înțelegerea ei, a fost și ea tot mai puternică. Astfel, unii cercetători au văzut
în ea o transpunere sonoră a legendei lui Faust, poate și datorită faptului că în perioada
compunerii ei Liszt lucra în paralel la Simfonia Faust. De altfel, tema faustiană i-a inspirat și alte
lucrări, cum ar fi valsurile Mefisto, dintre care primul este cel mai cunoscut.

Apelul la un asemenea scenariu, chiar dacă nu avem dovezi că el ar fi stat la baza lucrării, ne
ajută însă să diferențiem mai clar caracterul temelor și transformările lor, deci el poate fi adoptat
ca o ipoteză de lucru. Este ceea ce face și Alfred Brendel în minuțioasa sa analiză. Există
nenumărate scrieri dedicate acestei lucrări profund originale, în care forma lucrării este analizată
în mod diferit. Dificultatea constă în faptul că Liszt reușește aici performanța de a suprapune
structura unei forme de sonată pe cea a unui ciclu de sonată format din patru părți. În acest
sens, influența idolului său, Beethoven, este evidentă. Dar dimensiunile lucrării, precum și
tehnicile de variație, travaliu tematic și contrast prin derivare ating o complexitate ne mai
întâlnită până la acel moment.

Contradicțiile între diverși analiști încep chiar de la stabilirea numărului de teme – unii consideră
că sunt 3, alții 4, și așa mai departe. Brendel desprinde 6 teme, dintre care una este o derivație.
Consider că această viziune este cea mai în măsură să ne ofere o imagine de ansamblu a evoluției
discursului muzical. Înainte de a vă prezenta forma sonatei, aș dori să vă prezint caracteristicile
temelor. Așadar, vom analiza lucrarea pornind de la detaliu și nu așa cum ne-am obișnuit, adică
de la întreg spre dealiu. În cazul de față, acest procedeu este mai eficient.

Liszt prezintă în primele 17 măsuri, trei idei esențiale, care vor constitui materialul tematic
principal. Brendel le numește astfel:
 1. Tema arhaică – două semnale sotto voce, pe sol și o gamă descendentă în unison, mai
întâi frigică și apoi așa numita gamă țigănească, cu două secunde mărite.
2. Tema Faust – gest provocator – intervalul de septimă micșorată este definitoriu
3. Tema Mefisto – notele repetate au un rol decisiv
Urmează:
4. Grandioso – de la măsura 105 – din nou note repetate, dar cu alt caracter
5. Tema Margareta – transfigurare a temei Mefisto – diabolicul se transformă în liric, măs.
153
6. Tema religioasă – Andante sostenuto, dolce, măs. 331

În cele ce urmează, am să vă prezint o schemă a formei, conformă cu analiza pe care o face

Alfred Brendel.

Partea I – Expunerea temelor 1, 2, 3 și prima Dezvoltare

T 1, 2, 3 – Dezvoltarea 1 – T 4 Grandioso – T 5 – Falsă repriză (T 1, 2, 4) Recitativ
Măs. 1-17 105 153 277 301
si Re Re
Partea a II-a doua Dezvoltare
T 6 (Andante sostenuto) T 5 T4 T6 T5
331 349 363 398 433
Fa # La Fa# Fa# Fa#

Partea a III-a – poate avea mai multe funcții – Falsa repriză 2, sau Dezvoltarea a treia, sau
Scherzo
T 1,2, 3 (fugato) T 2 inversată
460 509
si b instabil

Partea a IV-a – Repriza comprimată

T2 T4 T5 Stretta (T 3) Presto (T 1, 2, 4)
533 600 616 650 673
si Si Si Si Si
Se observă faptul că temele 4 și 5, prezentate inițial în re major, apar acum în si major.
Epilog Coda
Tema 6 Temele 3, 2, 1
711 729-760
Si Si
Inițial, Liszt scrisese un final triumfal, energic, convențional, la care însă a renunțat, înlocuindu-l
cu epilogul și coda în care temele sunt reluate în ordinea inversă a apariției lor, într-o atmosferă
meditativă; o reîntoarcere la caracterul inițial, ca o închidere a unui cerc. Un lucru demn de
remarcat este faptul că, spre deosebire de alte lucrări lisztiene, aceasta nu are mai multe versiuni,
nu a suportat revizuiri. De asemenea nu există indicații de ossia. Este o lucrare scrisă în perioada
de la Weimar, în care Liszt s-a dedicat cu precădere compoziției și în care a atins deplina
maturitate și măiestrie componistică.

Sonata în si minor de Liszt rămâne o provocare pentru orice pianist, punându-i la încercare
fantezia, puterea de concentrare și rezistența fizică. Dar ea a devenit și una dintre cele mai
îndrăgite și frecvent cântate și înregistrate lucrări din repertoriul pianistic.

După ce citiți această prezentare, vă rog să ascultați sonata în interpretarea lui Krystian
Zimerman, urmărind partitura pe link-ul https://www.youtube.com/watch?v=IeKMMDxrsBE

Apoi, vă rog să consultați și analiza care apare pe următorul link:

https://www.martinkaptein.com/blog/liszt-sonata-analysis/

Celor pasionați de această incredibilă lucrarem le recomand o prezentare a unor probleme

interpretative, făcută de Leslie Howard, un specialist în creația lisztiană, care a înregistrat
întreaga sa opera pianistică! https://www.youtube.com/watch?v=nAel-mzSmts

Dacă doriți informații suplimentare, sau aveți întrebări, vă rog să-mi scrieți pe adresa:
adriana.bera@yahoo.com

Deoarece săptămâna viitoare este deja vacanță, vă urez, de pe acum,

Sărbători fericite!

prof. Adriana Bera