ANALIZE REPERTORIALE

ANUL III
30.03.2020
Fanteziile de Chopin și Schumann
Cursul de astăzi are ca temă analiza a două lucrări foarte diferite din punct de vedere structural,
dar care au în comun același spirit al fanteziei libere, precum și elemente ale formei de sonată –
Fantezia în fa minor op. 49 de Chopin și Fantezia în do major, op. 17 de Schumann.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea, concertele publice
erau dominate de improvizație. Se improviza mai ales pe teme din opere la modă – deseori în
forma temei cu variațiuni – iar interpreții erau apreciați în mod special pentru măiestria cu care
improvizau. Bach și fii săi, Mozart, Beethoven, Liszt și Chopin și-au câștigat renumele prin
improvizațiile lor geniale. Acest spirit al improvizației se regăsește într-o serie de genuri care s-
au afirmat în Romantism, unele de mici dimensiuni – preludiul, impromptu-ul, nocturna,
momentul muzical, cântecul fără cuvinte – altele de dimensiuni mai ample – rapsodia, fantezia,
balada. Și unele piese care la origini erau dansuri, ca mazurca, poloneza, sau valsul, sunt infuzate
cu acest spirit liber al improvizației. Chiar și Scherzo-urile lui Chopin se apropie mai mult de
fantezie decât de forma consacrată în Clasicism.
Genurile muzicale derivate din improvizație permit compozitorului configurarea mai multor
caractere diferite, un plan tonal mai bogat și mai puțin previzibil, schimbări de tempo și de metru
în cadrul aceleiași piese, într-un cuvânt, mai multă libertate decât formele stricte. Dar o anumită
coerență a formei este o condiție a oricărei improvizații reușite. Dintre toate genurile menționate
mai sus, fantezia este cea care s-a impus de-a lugul timpului, începând cu Barocul timpuriu –
fantezii pentru orgă, pentru lăută, pentru clavecin. Coerența formei era asigurată de alternanța
unor pasaje de tip figurativ – arpegii și pasaje de virtuozitate, de obicei fără bară de măsură – cu
secțiuni tematice, al căror număr nu era limitat.
În creația pianistică a lui Chopin întâlnim mai multe lucrări care conțin în titlu termenul fantezie
– Grande fantaisie sur des airs polonaises, op.13, Polonaise fantaisie, op. 61, Fantaisie
Impromptus, op 66 și Fantaisie în fa minor, op. 49.
Fantezia op. 49 a fost creată în 1841 și publicată în anul următor. Lucrarea poate fi considerată
un prototip al fanteziei romantice, cu teme contrastante, cu un plan tonal foarte complex, cu
momente improvizatorice care fac legătura între secțiunile tematice, cu elemente de virtuozitate
pianistică. Există trei elemente care joacă un rol decisiv în structurarea întregii lucrări – marșul,
arpegiile improvizatorice și coralul în si major din centrul piesei. Lucrarea începe cu o
introducere, un marș solemn în fa minor, care, printr-o modulație enarmonică la mi major urmată
de o sextă napolitană (sol bemol) va ajunge în fa major. Sunt de fapt două teme, având însă
același carater de marș solemn. Această secțiune nu se va mai repeta pe parcurul lucrării. Deși
Chopin a fost împotriva programatismului în muzică, nu se poate face abstracție de faptul că în
prima temă există o aluzie la un cântec revoluționar polonez intitulat Litwinka, de Karol
Kurpinski.
Primul pasaj de arpegii va face trecerea la Tema I, în fa minor (măs. 68), cu un caracter
zbuciumat, patetic. Urmează o nouă temă, în la bemol major – măs. 78, ca un răspuns la relația
anunțată în marșul introductiv. O tranziție care utilizează din nou motive de arpegii conduce la
cea de a treia temă, în do minor (măs. 93), potențând astfel caracterul patetic al primei teme. A
patra temă, în mi bemol major, combină motive de arpegii (de data aceasta în octave în mers
contrar) cu motive în ritm punctat, ce amintesc de marșul introductiv. Urmează o nouă temă cu
caracter de marș, tot în mi bemol major, care încheie prima mare secțiune a Fanteziei, o secțiune
pe care o vom numi Expoziție. Arpegiile cu caracter improvizatoric fac legătura cu următoarea
secțiune, pe care am putea-o numi Dezvoltare. Ea începe cu Tema I în do minor (măs.155),
modulând în mi bemol minor, urmată de Tema a doua în sol bemol major (măs.164) și de un
lung șir de arpegii, la început tumultuoase, pentru ca treptat să se liniștească pe o pedală de sol
bemol major. Episodul central – Lento sostenuto (măs. 199) aduce o schimbare radicală a
caracterului. Este un coral în si major, în măsura de 3/4, al cărui lirism creează un contrast
copleșitor față de tumultul Expoziției și Dezvoltării. Un nou șir de arpegii readuce măsura de 2/2,
cu indicația Tempo I și conduce spre Repriză. Aceasta va relua întregul material expus în
Expoziție, dar cu o cvintă mai jos., deci în relație de subdominantă. Coda, în la bemol major,
readuce, ca un ecou, incipitul coralului din episodul central, care se va topi în arpegiile finale.
Recapitulând, forma acestei fantezii, care tinde spre sonată, este următoarea:
Introducere – Marș – fa minor/fa major
Tranziție – arpegii (improvizație)
Expoziție
Tema I Tema II Tema III Tema IV Tema V – Marș
fa min. la b maj. do min. mi b maj. mi b maj.
Tranziție – arpegii (improvizație)
Dezvoltare
Tema I Tema II
do min./mib min. sol bemol maj.
Tranziție – arpegii (improvizație)
Coral
Si major
Tranziție – arpegii (improvizație)
Repriza
Tema I Tema II Tema III Tema IV Tema V – Marș
si b min. re b maj. fa min. la b maj. la b. maj.
Tranziție – arpegii (improvizație)
Coda
la b maj.

Din această schemă (am colorat cele două elemente care delimitează secțiunile) se poate vedea
foarte clar modul în care se îmbină caracteristicile formei libere ale fanteziei cu cele ale formei
stricte de sonată. Faptul că în secțiunea pe care am numit-o Dezvoltare nu sunt utilizate procedee
de travaliu tematic, ci apar din nou temele I și II în alte tonalități, face ca piesa să capete și un
aspect de rondo. O caracteristică a limbajului chopinian din această perioadă de creație, pe care o
observăm și în Fantezia op. 49, este textura densă, în care alternează secțiunile polifonice cu cele
având o scriitură acordică. Dincolo de frumusețea ei, sau tocmai de aceea, întreaga Fantezie este
o fascinantă demonstrație de virtuozitate componistică.
În completarea acestei prezentări, vă recomand câteva link-uri unde găsiți informații interesante
precum și înregistrări ale Fanteziei op. 49.
Site-ul Institului Chopin https://en.chopin.nifc.pl/chopin/composition/detail/id/112
mai multe interpretări + partitură și prezentare a formei.
https://www.youtube.com/watch?v=kDP3QJyun0I

Conferință/analiză https://www.youtube.com/watch?v=FrA4C9B3ouw

Următoarea lucrare de care ne ocupăm astăzi este Fantezia în do major, op. 17 de Robert
Schumann. Compusă în 1836, deci cu cinci ani mai devreme decât cea a lui Chopin, ea este
dedicată lui Franz Liszt. La fel ca și în cazul lui Chopin, unii critici i-au negat lui Schumann
capacitatea de a scrie lucrări de mari dimensiuni, considerându-l un maestru al ciclurilor de
miniaturi programatice. Acestea se află sub semnul fanteziei, marea majoritate fiind inspirate de
scrierile cu caracter fantastic ale lui E.T.A. Hofmann sau ale lui Jean Paul Richter. Unele dintre
ele poartă chiar numele de Piese fantezii. Totuși, Schumann a compus 3 sonate pentru pian (nu
mai vorbim de lucrările camerale în acest gen, sau de simfonii), și această Fantezie, care inițial a
fost concepută ca sonată. Nu întâmplător ea a fost creată în aceeași perioadă cu sonatele, o
perioadă marcată de durerea despărțirii de Clara, impusă de tatăl ei. Pentru informații legate de
geneza acestei lucrări și părțile ei componente, vă rog să citiți pagina din wikipedia
https://en.wikipedia.org/wiki/Fantasie_in_C_(Schumann)

Observăm că, spre deosebire de Fantezia op. 49 de Chopin, lucrarea lui Schumann are trei părți.
Inițial, Schumann a dorit să scrie și o a patra parte, ceea ce ar fi apropiat acest opus și mai mult
de structura unei sonate. În cele din urmă a reunuțat, lucrarea încheindu-se cu o parte lentă, o
meditație ce se desfășoară pe un fond de arpegii în care elementul de fantezie devine primordial.
Ideea i-a fost inspirată probabil de finalurile sonatelor op. 109 și 111 de Beethoven.
Prima parte, o formă de sonată tratată liber, este descrisă de Schumann, într-o scrisoare adresată
Clarei, ca fiind „fără îndoială tot ce am scris mai pasionat, o lamentație sfâșietoare către tine.”
Așa se explică și faptul că această parte se încheie cu un citat din ciclul An die ferne geliebte
(Către iubita de departe) de Beethoven. Este o parte în care cele două personaje imaginate de
Schumann, liricul Eusebius și pasionatul Florestan, se manifestă în teme contrastante care se
îmbină cu măiestrie într-o construcție de mari dimensiuni. Primul grup tematic cuprinde trei idei,
expuse în tonalitățile do major, mi bemol major și re minor. Tema a doua, o derivație a primei
teme, apare în fa major. Urmează o secțiune de dezvoltare, în care prima temă apare din nou în
do major, fiind urmată de o apariție stranie a celei de a doua idei, în do minor, în măsura de 2/4,
purtând indicația Im legenden ton (în sonoritate de legendă) și având o textură diferită, mult
simplificată. Ea va fi apoi prelucrată împreună cu celelalte idei ale primului grup tematic.
Repriza (Tempo I) începe pe dominanta lui mi bemol major și va aduce temele din expoziție la
interval de secundă descendentă față de Expoziție – do minor, mi bemol major, iar prima temă va
reveni în do major, urmată în Coda de citatul beethovenian, în Adagio. Este din nou o formă în
care temele se îmbină liber, urmând un plan tonal surprinzător, dar în care putem recunoaște
anumite elemente ale formei de sonată. Vă recomand să urmăriți un superb masterclass în care
Murray Perahia lucrează această parte cu un student de la Juilliard:
https://www.youtube.com/watch?v=UQjdbh2fICk

Partea a doua, în mi bemol major (tonalitatea Simfoniei Eroica și a Concertului nr. 5 de

Beethoven), are caracterul unui marș triumfal și forma unui rondo liber. Inițial, Schumann i-a
pus titlul Arc de triumf. Întreaga parte este marcată de un ritm punctat, uneori în contratimp
simncopat, obsesiv, care ne aduce aminte de scherzo-ul din Sonata op. 101 de Beethoven, sau de
Variațiunea a treia din utima parte a Sonatei op. 111. Episodul central, în la bemol major (de
remarcat relația plagală), aduce un tempo mai lent și un caracter liric, care va glisa rapid spre
caracterul inițial. Ultima revenire a A-ului este urmată de o Coda, cu o scriitură care solicită la
maximum abilitățile tehnice ale pianistului – salturi contrare în ritm punctat, cu tema în sopran în
polifonie latentă.
Ultima parte poartă indicația Andante sostenuto e sempre mezza voce, notată și în germană.
Dintr-o înlănțuire de arpegii se desprind mai multe teme vocale, mai întâi cu caracter de lied,
care vor evolua treptat spre un caracter de imn. Forma este din nou cea a unui rondo liber, în care
relațiile tonale sunt de o importanță covârșitoare: do major – la bemol major – fa major – re
bemol major – do major. Se pot observa relațiile de mediantă, cu modulații bruște. Iar în
interiorul fiecărei secțiuni au loc inflexiuni cromatice de mare efect emoțional.
Vă recomand să ascultați Fantezia urmărind partitura, pe link-ul:
https://www.youtube.com/watch?v=XZ7hE4lQAYs

De asemenea, o superbă inregistrare cu Radu Lupu, live, de la Bologna, din 2017.

https://www.youtube.com/watch?v=BatjiA6VPWI

Vă doresc audiție plăcută!

Revin cu un nou curs, săptămâna viitoare.
Adriana Bera