Analiza Sonatelor pentru Pian op. 24 n. 1 si n.

3, de George Enescu

Similitudini si diferente
 1. Introducere

Sonatele pentru pian de George Enescu, respectiv Sonata nr. 1 op. 24 n. 1 in fa diez
minor (1924) si Sonata nr. 3 op. 24 nr. 3 in Re major (1935), sunt considerate a fi printre cele
mai importante lucrari din repertoriul pianistic romanesc din prima jumatate al secolului XX.
Aceste doua sonate, scrise la inceputul carierei compozitorului demonstreaza maiestria formala a
acestuia dar si abordarea sa unica in cadrul planurilor armonice si melodice.

Sonata in fa diez minor, care se deosebeste prin crearea unei atmosfere sumbre si
caracterul sau narativ, este un exemlu perfect a originalitatii lui Enescu prin folosirea
disonantelor pentru a crea astfel tensiune si emotie in muzica sa. Sonata in Re major, pe de alta
parte, este o compozitie mai jucausa si optimista, demonstrand abilitatea compozitorului de a
crea un material muzical calitativ folosindu-se de melodii si armonii mai simple.

In lucrarea de fata voi analiza caracteristicile si temele acestor doua sonate pentru a
dobandi o intelegere mai profunda a geniului enescian.

2. Analiza partilor din Sonata pentru Pian op. 24 nr. 1

Sonata pentru Pian nr. 1 op. 24 in fa diez minor, este o lucrare in trei parti, compusa in
jurul anului 1924. Aceasta lucrare se remarca prin complexitatea sa armonica si melodica in
integrarea si citarea folclorului romanesc intr-un limbaj muzical foarte modern si disonant.
Partea I, Allegro molto moderato e grave.

Tema intai, masurile 1-8, este o melodie cromatizata scrisa in trei octave, bazata pe
structura gamei lautaresti, aceasta fiind un minor armonic cu treapta a IV-a ridicata. Are un
caracter sumbru intr-o nuanta de piano iar compozitorul doreste aceasta melodie a fi interpretata
sotto voce.

Tema a doua este prezentata in masurile 9-12 la mana stanga, deosebindu-se fata de
prima tema prin mersul motoric caracterizat de ritmurile punctate si de mersul ascendent.
Contrastul este evident inca din primele 12 masuri, principiu pe care se va construi intreaga
parte.

Temele sunt repetate si dezvoltate pe parcursul acestei partii, adesea fiind juxtapuse
figuratiilor virtuozistice de la mana stanga, creand contrast intre melancolic si energic.

Partea a doua, Presto Vivace, are un caracter scherzoso si creaza contrast cu atmosfera
incerta din partea I. Aceasta debuteaza cu o acumulare de voci ce sugereaza expozitia unei fugi
cu un prim raspuns al subiectului la o cvarta marita ascendenta, insa totusi fara aparitia unui
contrasubiect. Prin Mersul motoric continuu si prin intervalele disonante aceasta parte se poate
incadra in categoria toccatelor de la inceputul secolului trecut, prezentand asemanari cu toccatele
de Ravel, Debussy dar in particular cu Prokofiev prin stilistica neoclasica. Forma acestei parti nu
este raportabila la nici o schema formala conventionala. In ciuda faptului ca a doua tema revine
de cateva ori, sugerand o forma de rondo, aceste recurente sunt variate. Printre aceste variatii ale
temei apare masura de 5/4 care aminteste de unele dansuri din folclorul romanesc precum
“Sobolanul” din Oltenia si “Hodoroaga” din Ardeal.1

Partea a III-a, Andante Molto Espressivo, este descrisa de catre Enescu intr-un interviu
realizat pe data de 25 ianuarie 1952 de Radioul Francez ca fiind o transpunere muzicala a
atmosferei campiei romanesti in timpul noptii.2

Introducerea acestei parti este caracterizata de repetitia neregulata a unei singure note
printr-un ton evocativ . Nota repetata se transforma intr-o terta mica ascendenta din care va
emerge motivul principal.

1
Bentoiu Pascal “Capodopere Enesciene”, Bucuresti 2010, Ed. Muzicala, p. 277-280
2
Bentoiu Pascal “Capodopere Enesciene”, Bucuresti 2010, Ed. Muzicala, p. 281
 Forma este ternara (ABA) si este caracterizata de o melodie motivica eterica si
melancolica dispusa pe un plan de progresiuni armonice expresive. Sunt folosite armonii modale
si acorduri disonante care imbogatesc caracterul povestitor si contemplativ al acestei parti
conclusive. Motivul are caracter de doina si este repetat de multe ori pe parcursul acestei parti
creand de multe ori contrast prin texturile si armoniile pe care acesta este asezat de catre
compozitor.

3. Analiza partilor din Sonata pentru Pian op. 24 nr. 3

Sonata op. 24 n. 3 in Re major este o lucrare ingenioasa de o dificultate tehnica

remarcabila care incorporeaza influente folclorice. Stilul lucrarii este neoclasic si face referinta la
opusurile marilor clavecinisti din secolul al XVII-lea precum Francois Couperin, Domenico
Scarlatti dar reaminteste si de Tombeau de Couperin de Maurice Ravel.3

Partea I, Vivace con brio, este o parte rapida si virtuozistica caracterizata de ritmuri
sincopate si schimbari armonice surprinzatoare. Forma este de sonata cu toate ca unele aspecte
legate de structura acestei parti sunt controversate. Pascal Bentoiu considera ca este o adaptare
excentrica a formei de sonata, avand doua reexpozitii separate de o punte.

Partea a II-a, Andantino cantabile, este o parte lenta si contemplativa caracterizata de o

melodie melancolica peste un plan sonor complex redat si prin armoniile modale. In mod evident
Enescu a folosit in aceasta parte elemente din folclorul romanesc.

Tema principala a acestei parti este o versiune modificata a celei de-a doua teme din
partea I. Se prezinta ca o monodie cu caracter visator urmata imediat de o repetare a acestei
teme, armonizata de aceasta data.4 Desi caracterul acestei parti este unul de doina, meditativ si
3
Bentoiu Pascal “Capodopere Enesciene”, Bucuresti 2010, Ed. Muzicala, p. 327
4
Zottoviceanu Elena, Adrian Ratiu,Myriam Marbe “Premiera Operei Oedip” (1934-1934), p. 743
bantuitor , materialul este inglobat intr-o forma de sonata cu doua dezvoltari, o reexpozitie
complexa si o coda.5

Partea a III-a, Allegro con spirito, este un rondo capricios iar materialul muzical este in
principal o prelucrare a celei de a doua teme din partea a II-a. Aceasta incepe cu niste figuratii
care au fost descrise ca si “batai de clopote”. Partea continua intr-un flux de toccata pana la
finalul piesei.6

4. Asemanari si deosebiri intre cele doua sonate

Sonatele pentru Pian op. 24 nr. 1 si 3 sunt doua lucrari de seama in creatia compozitorului
George Enescu. Acestea se aseamana atat prin inovatiile armonice, cat si prin indrazneala in
crearea formelor diferitelor parti si inglobarea elementelor din folclorul romanesc, introducandu-
le prin tehnicile componistice ale muzicii culte intr-un limbaj modal modernist puternic
cromatizat si personal. Ambele lucrari sunt alcatuite din cate 3 parti, fiecare dintre ele fiind
contrastanta prin tempo si caracter in comparatie cu cea anterioara si cea succesiva. Contrastul
este o trasatura foarte importanta in limbajul muzical al ambelor sonate, acestea prezentand dese
ori o evolutie a discursului muzical neasteptata si surprinzatoare.

O asemanare importanta intre cele doua sonate se afla in caracterul partilor lente in care
inflexiunile folclorului romanesc sunt extrem de clare. Caracterul meditativ, contemplativ si
visator, inglobat intr-un contur melodic asemanator cu cel al unei doine reprezinta un fel de fir
comunicativ intre cele doua sonate.

5
Noel Malcolm “George Enescu:His Life and Music” p. 202
6
Bentoiu Pascal “Capodopere Enesciene”, Bucuresti 2010, Ed. Muzicala, p. 338, 340.
 Desi cele doua sonate au multe asemanari, legate in mod special de gandirea structurala
si estetica a compozitorului dar si evidentele inflexiuni folcloristice romanesti, mesajul si
caracterul sunt opuse. Prima sonata este o lucrare sumbra, in care sentimentul de incertitudine
persista fata de optimismul si bucuria celei de a treia sonate care prevaleaza chiar de la bun
inceput. Evolutia diferitelor succesiuni armonice din sonata a III-a este mai putin experimentala
fata de cea a sonatei I.

5. Concluzii

In concluzie cele doua sonate pentru pian de George Enescu reprezinta o parte importanta
din creatia enesciana si sunt un exemplu de maestrie in scriitura pianistica si in special de
indrazneala si originalitate in abordarea formei de sonate.