Apres une lecture de Dante - Sonata qasi Fantasia

Sonata Dante reprezintă apogeul ciclului Annees de

Pelerinage. Este cea mai lungă și cea complexă dintre lucrări. Deși a fost
compusă în același timp cu restul pieselor, a fost revizuită după 20 de ani.
Dante Aligheri era o figura foarte influenta in romantism, volumele
lui alaturi de cele ale lui Shakespeare, Goethe si Byron fiind inspiratia
multor compozitori ai vremii. Fiind un iubitor de literatura si pasionat de
poetii Renascentisti, Divina comedie devine o sursa de inspiratie pentru
Liszt mai mult de o singura data, scriind si o simfonie Dante. El se
identifica cu Dante, vazandu-se intr-o calatorie spirituala si pe langa
aceasta era si el condus de o muza Beatrice - contesa Marie d' Agoult.
Numele poate induce in eroare, Victor Hugo avand un poem cu
exact acelasi nume, dar el nu sta la baza constructiei Sonatei. Acesta nu
descrie decat Infernul excluzand Paradisul si pe Beatrice, teme pe care le
regasim in Sonata.
Forma este una neconventionala, ea fiind cantata intr-o singura
miscare. O putem insa imparti in trei sectiuni, ce urmeaza tiparul clasic
Rapid-Lent-Rapid, dezvoltand doua teme principale contrastante.
Principiile formei clasice de sonata sunt asadar integrate intr-un stil
fantezic, tot materialul tematic tratat de-a lungul piesei fiind inrudit,
aranjarea sa diferita facand distingerea dintre ele. Prima tema principala
este cea a infernului, construita pe baza intervalului de Cvarta marita,
denumita si Intervalul Diavolului. Incipitul lucrarii descrie foarte explicit
coborarea in Infern a lui Dante, printr-un lant descendent de cvarte marite
ce ajung pana in registrul grav. Ea mai apare inca de doua ori, la
inceputul sectiunii a doua si in finalul piesei. A doua tema principala este
cea a paradisului, armonia triumfala este insotita de valuri ascendente.
Tonalitatea aleasa este Fa diez major. O regasim in creatia
compozitorului si in Benediction de Dieu, tonalitatea fiind asociata cu
triumful asupra raului. Ea apare in mai multe forme, la sfarsitul celei de-a
doua sectiuni fiind reprezentata de Liszt intr-un pasaj de tremollouri in
pp, textura fina pictand imaginea celesta.
Urmatoarea tema noua pe care o intalnim este cea a lui Beatrice. Ea
apare dupa un pasaj Recitativo, fiind notata dolcissimo con amore.
Textura folosita când aceasta tema apare este de fiecare data polifonica,
fiind acompaniata de o melodie paralela intr-un registru mai grav,
descriind auditiv dialogul dintre Dante si Beatrice.
Estetic Sonata Dante oscileaza precum si temele sale intre cele
doua exstreme ale sublimului si ale josnicului. Pasajele puternic
cromatice (tema purgatoriului) sunt alternate cu cele diatonice (tema
paradisului). De asemenea contrastul formei rapid-lent-rapid se regaseste
si in dinamica, acumularile extreme alternand cu pasaje in pianissimo,
pentru un efect cat mai inaltator. Temei infernului i se pot atribui emotii
insotitoare precum: teroarea, disperarea dar si o anumita speranta data de
incercarea repetata de a depasi obstacolele. Tema Paradisului se afla de
fiecare data ca rezolvarea conflictului, producand un moment de chatarsis
si inspirand euforie.