Groza Vadislava

Comentariu al poeziei “ Vals de toamnă”, de George

Bacovia

La geamuri, toamna cîntă funerar

Un vals îndoliat, şi monoton...
– Hai să valsăm, iubito, prin salon,
După al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica răsună clar

În parcul falnic, antic, şi solemn,
– Din instrumente jalnice, de lemn,
– La geamuri, toamna cîntă funerar.

Acum, suspină valsul, şi mai rar,

O, lasă-mă acum să te cuprind...
– Hai, să valsăm, iubito, hohotind,
După al toamnei bocet mortuar.
  

"Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stări sufletesti; care nu se
intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se rationalizează. O astfel
de dispoziţie sufletească e prin esenţa muzicală; i s-ar putea tăgădui
interesul, nu i se poate însă tăgădui realitatea primară; în ea salutăm,
poate, cea dintâi licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţeste".
Eugen Lovinescu
Bacovia, prin opera sa, reuşeşte să atingă cele mai sensibile strune ale
sufletului, prin intermediul metaforelor sale ne ajută să retrăim şi să
înţelegem ceea ce citim, să simţim poezia cu adevărat.

În opera “Vals de toamnă”, sufletul Eului liric valsează împreună cu

sufletul nostrum pe fonul melodiei toamnei ( “La geamuri, toamna cîntă
funerar”). Cântecul funerar al toamnei din primul vers crează atmosfera
generală a poeziei, care este tristă, monotonă, profund tomnatică.
Acest cântec al toamnei comparat cu un vals ( “Un vals îndoliat, şi
monoton...”) are rolul de a face legătură cu titlul operei şi ne ajută să
descriem mai uşor cântecul toamnei, care poate fi asemănat cu un vals
trist. Epitetul “vals îndoliat” ne ajută să vedem nu începutul toamnei,
plin de culori vii şi solare, ce sfârşitul ei, cu ramuri goale scuturate de
vântul care crează o melodie monotonă.

Punctele de suspensie plasate la finalul versului al doilea ne îndeamnă

la meditaţie şi la imaginaţie, ajutându-ne să ne programăm pentru
schimbarea de fundal, care se încălzeşte în interiorul unui salon în care
dansează cei doi îndrăgostiţi ( “– Hai să valsăm, iubito, prin salon”).
 Epitetul “bocet mortuar” din ultimul vers al acestei strofe
completează peizajul de după geam, unde plouă încet şi trist, bocetul
toamnei fiin cel care completează acordurile cântecului toamnei.

Profunzimea şi importanţa acestui vals tomnatic este descrisă în

primele versuri ale strofei a doua ( “Auzi, cum muzica răsună clar/ În
parcul falnic, antic, şi solemn”). Solemnitatea parcului descrie
importanţa de a auzi acest cântec, pentru care chiar şi natura adoptă
solemnitate şi devine mai profundă şi mai atentă. Chiar şi natura
respectă acest bocet profund, luând şi ea parte la crearea acestui vals
trist ( “Din instrumente jalnice, de lemn”).

Repetiţia complementului de loc “La geam”, în ambele strofe, are rolul

de a însemna graniţa toamnei, de a determina locul de unde începe sau
se termină aceasta. Geamul este ca o barieră, care, chiar dacă permite
cântecului toamnei să pătrundă în salon, nu îi permite să strice
atmsfera creată între cei doi îndrăgostiţi, care se află parcă într-o lume
a lor, departe de cea reală. Acest lucru devine evident în primul vers al
strofei a treia ( “suspină valsul, şi mai rar”) , valsul toamnei auzindu-se
tot mai îndepărtat, notele răsunând tot mai rar, însă atmosfera
romantică dintre cei doi devine mai profundă, netulburată de cele
pământeşti ( “lasă-mă acum să te cuprind”). Cu toate astea, bocetul
mortuar al toamnei reuşeşte să ajungă până la ei (“– Hai, să valsăm,
iubito, hohotind, /După al toamnei bocet mortuar”), ceea ce dovedeşte
că şi acest vals al toamnei face parte din atmosfera ireală,
nepâmîntească care s-a creat între cei doi îndrăgostiţi.

Motivul toamnei, în această poeziei, are menirea de a compara

toamna cu sfârşitul vieţii, cînd totul decurge trist şi se aude un bocet
mortuar. Acest gând este amplificat de o oarecare disperare a Eului
liric, care îşi roagă iubita să îi ofere un vals pe melodia acestui sfârşit,
posibil ultimul lor vals (“– Hai, să valsăm, iubito”). Adjectivul “hohotind”
amplifică atmosfera trisă şi disperarea Eului liric.
 Acest vals de toamnă (“toamna cîntă funerar”; “Un vals îndoliat, şi
monoton...”; “al toamnei bocet mortuar”; “La geamuri, toamna cîntă
funerar”) este ca un ultimul cântec al veţii, o ultimă încercare de a
retrăi frumuseţea ei de odinioară, o ultimă încercare de a te înălţa în
timpul unui vals, natura luând parte la durerea Eului lyric şi dovedindu-
se încă o dată că aceasta are un rol inevitabil în viaţa noastră, noi fiind
părtaţi la doliul ei, iar ea la al nostru.