Vieru (Spînu) Ana Maria

Estetica urâtului în poezia Ion Ion de T. Arghezi

Conceptul de „ estetica a urâtului” nu este nou. El a fost lansat în literatura franceză de poetul
Charles Baudelaire în „ Florile răului”. Literatura rusă îl are ca reprezentant pe poetul Serghei
Esenin. Charles Baudelaire afirma „ E un miraculos privilegiu al artei. Oribilul, artistic exprimat
devine frumusețe , iar durerea ritmată și cadențată umple spiritul cu o bucurie liniștită. ”
Tudor Arghezi introduce în literatura româna estetica urâtului în volumul ” Flori de
mucigai”, dar conceptul îl întâlnim și în alte volume. Chiar în poezia „ Testament” Arghezi iși o
propune o poezie născută din „ bube, mucegaiuri şi noroi” pe care să le transforme ” în frumuseți
și prețuri noi”. Interesul lui Arghezi pentru urâtul din viață provine din perioada în care a fost
întemnițat și în care a văzut și a trăit experiențe oribile. Asemenea experiențe le-a trăit și
Dostoievski, imortalizate în „Casa mortilor”. Tudor Arghezi iși propune o distilare , o purificare a
urâtului, a răului, grotescului, transformându-l în frumusețe cu ajutorul artei. Transfigurarea
estetica este pentru Arghezi o continuare și în același timp o implinire. Dar pe lângă acest proces
aparte, se revelează un har, prin transparența mizeriei umane, a rezidurilor suferinței acumulate, ca
și a răului multiplicat. Astfel se remarca un proces esențial în această poetica : revelarea.
Transfigurarea nu se petrece doar în ordinea suferinței,ci și a răului.
Poezia Ion Ion se înscrie în realitatea crudă a închisorilor, pline de condamnați și de
criminali care iși reglează conturile în temnițele tenebroase. Ion este un mort frumos, victima a
acestui mediu nesigur, lăsat pradă viețuitoarelor lumii subterane:
„ În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasă ca de sacâs. ”
Ca în majoritatea poeziilor din „ Flori de mucigai”, zugrăvirea grotescului, a descompunerii
fizice, a dezagregării morale se face cu mare artă, în temeiul cunoscutei esteticii a urâtului, aici a
monstruosului. Trupul în descompunere al lui Ion dobândește o consistență ciudată, este țeapăn și
moale, ca într-o nehotărată alegere a căii între viață și moarte:
„ Când cioclu-l ridică-n spinare
Ion par-ar fi de pământ.
De-l pui poate stă în picioare
Dar braţul e moale şi frânt. ”
Un aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite,
“de osmoza între spiritual și material, amândoi termenii luați ca momente îndepartate ale aceleiași
materii” (G, Calinescu-Istoria literaturii române de la origini până-n prezent)
Moartea apare ca o eliberare ,ca o reconstituire a frumosului din lumea copilariei, cu satul natal
și câmpul păscut de iezi , văzută prin ochii deschiși ai mortului:
 „ În ochii-i deşchiși, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină. ”
Eliberare lui Ion prin lumina străina din ochii lui ne duce spre un tăram departe de jalea
mămuchii pe câmpuri cu verdeață, dincolo de moarte fiind lumina și verdeață în viziunea biblica a
raiului. Toată poezia este vazută ca o înmormântare cu priveghiul șobolanilor timp de trei zile
după datina creștinească, cu jelirea mamei, cu prezența cioclului și deschiderea drumului către rai.
El iși imagineaza îmormântarea nu ca ciobanul mioritic care apeleaza la frumosul din univers, ci
folosește elementele grotești ale mediului în care s-a stins (șobolanii ,cioclul ,păduchii). Chipul lui
Ion cu frumusetea lui, cu surâsul lui fraged și cu lumina din ochi parcă ar sfida condiția lui de
întemnițat în beciul cu morți. Gura lui ca de sacâz ne duce cu gândul la un cântec murmurat de
acesta, împăcat cu moartea văzută ca o eliberare.
Poezia este atât de sumbră, încât rezonează cu partea întunecată a forului lăuntric a
receptorului, reușind să trezească emoții profunde. Ne aflăm tot timpul în prezenta morții ,
cadavre, descompunere, de beci cu leșuri, în spații închise umede unde nici păduchii nu au
suprevetuit.” În cârduri sunt morți și paduchii”. Moartea este cea care a încremenit timpul și
spațiul, a făcut grea, irespirabilă atmosfera în această lirica de aparență-prozodică .Irespirabilul nu
provine din densitatea poeziei ,ci din golul ,din vidul pe care îl sugereaza tot timpul.
Poezia zugrăvește un univers închis și damnat aflat la periferia societătii, populat cu hoți și
pușcăriași, tipuri reprezentative pentru mahala –.”o lume părasită de divinitate. . .” Nicolae Balotă
–Opera lui T Arghezi. Urâtul nu este altceva decât un nou tip de frumusețe, mai complex, cu
origini diferite, purificator în esența, trăind doar prin actul creației artistice. Din punct de vedere al
esteticii, urâtul nu vrea să înlocuiască frumosul ci să-l comleteze oferind o viziune mai compexă
asupra lumii.
Titlul sugerează continuitatea în timp a generatiilor, dar și ideia unei moșteniri spirituale
întruchipate de poezie. Numele Ion este sugestiv, în spatele lui aliniindu-se o întreaga categorie de
români.
Limbajul șocheaza prin materialitate și concretețe. Originalitatea sa constă în valorificarea
unor zone precum vorbirea populară, vulgară și termeni arhaici , toate acestea facând parte din
estetica urâtului. Remarcam săracia figurilor de stil, poetul folosește cuvântul cu sens propriu ,
cuvintele folosite sunt dure, dar expresive , pentru a da mai multă culoare tabloului înfățișat.
Aceste cuvinte sunt folosite ca o cerință de ordin estetic prin plasticitatea lor. Poetul le dă viață, le
prelucrează făcând din ele elemente caracteristice, ale noului alfabet stilistic arghezian. Poezia este
zguduitoare prin limbajul folosit care devine poetic tocmai prin brutalitate și cruzime. Aceasta
este, in esență , estetica urâtului în poezia Ion Ion.
Receptarea noii categorii presupune rafinament artistic, experiență în lectura și un cer al gurii
dedat cu mirodeniile ”,cum spune G Calinescu. Astfel cititorul neavizat s-ar putea speria și ar
crede versurile ca fiind vulgare, literatura noastra neavând până la Arghezi nici o experiență care
să amintească de Rabelais.