Vieru (Spinu) Ana Maria

CONCURSUL NAȚIONAL PENTRU OCUPAREA POSTURILOR/CATEDRELOR

DECLARATE
VACANTE/REZERVATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
17 iulie 2019
Probă scrisă
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ, PEDAGOGIA PREȘCOLARĂ ȘI METODICA
DESFĂȘURĂRII ACTIVITĂȚILOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE ÎN GRĂDINIȚA DE
COPII
(ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ)
Subiectul II

Predarea este o componentă a procesului de învățământ în interacțiune cu alte

componente – învățarea și evaluarea. Raportul între verbele „a preda“ și a „primi“,
devine, nemijlocit în învățământ, o relație între „predare“ și „învățare“. Predarea se
definește în raport cu învățarea și chiar prin învățare; a preda înseamnă a învăța pe
alții. Predarea este activitatea desfășurată de profesor în cadrul lecției, spre a le determina
elevilor activitatea de învățare, ambele activ fiind în interacțiune. În decursul timpului,
relația predare – învățare – evaluare a cunoscut și momente de dezechilibru, afectând
rosturile și înțelesurile conceptelor respective. Câteva sensuri ale conceptului „predare“
ne dezvăluie unele aspecte inadecvate ale raporturilor ei cu învățarea și evaluarea: sensul
de simplă transmitere și comunicare de cunoștințe, priceperi și deprinderi
elevilor și sensul pur metodologic al predării: aceasta se confundă cu metodele ei,
îndeosebi cu cele verbale; a preda se confundă cu a expune ori a comunica verbal. În
ambele accepțiuni, predarea riscă să solicite numai „activismul“ educatorului nu și
pe acela al elevilor,din această cauză și activismul profesorului rămânând
limitat. Exigențele pedagogice contemporane impun predării dimensiuni
superioare. Predarea este o activitate cu dublă funcționalitate: de transmitere (de
comunicare a unor cunoștințe, priceperi ori abilități, deprinderi,modele comportamentale)
și de învățare a altora (elevi). Predarea înseamnă instruirea care formează. Ea este o
activitate caracteristică școlii cuprinzând relația de muncă dintre elevi și profesori.
Predarea este necesară învățării întrucât multe din obiectivele educaționale nu pot
fi atinse fără virtuțile predării: prezentarea sistematică a conținutului, explicarea
problemelor, a noțiunilor, introducerea suficientă în conținuturile pe discipline ale
cunoașterii, exemplificări sau ilustrări, aplicații. Şansele învățării depind, în apreciabilă
măsură de calitatea condiționării ei de predare. În principal, ele depind de producerea de
către predare a învățării, dar și de formarea de către predare a atitudinii pozitive față de
învățare.
Termenul de stil de predare este foarte variat în semnificaţii; el reprezintă
ansamblul manifestărilor comportamentale ale profesorului în situaţii didactice
determinate (predarea lecţiei, susţinerea orei, organizarea şi îndrumarea activităților
practice, evaluarea rezultatelor învăţării). Este util să subliniem că valabilitatea unui stil
poate fi stabilită contextual, că nu există un singur stil didactic pe care să-l considerăm a
fi cel mai important şi că cei mai eficienţi profesori sunt aceia care manifestă
flexibilitate, fiind capabili să folosească stiluri diferite.
Stilurile de predare nu se identifică cu stilurile de conducere a clasei de elevi , de
relaționare profesor–elevi. Totuși deosebim câteva stiluri cum ar fi: academic sau
discursiv centrat pe transmiterea și comunicare; stilul euristic axat pe stimularea
experimentării, descoperirii și participării cot la cot cu cei care învață; stilul intuitiv axat
pe intuiție, pe cunoașterea de sine, emoțională, pe spontaneitate; stilul
informativ/formativ cu deschidere spre nou, spre invenție, creație, originalitate, stilul
productiv bazat pe gândire divergentă și altele.
Profesorul Ioan Cerghit definea predarea ca pe un ansamblu complex de acțiuni și
comportamente didactice specifice producerii invațării. Cu alte cuvinte predarea este o
acțiune de provocare a schimbării a ceea ce există –finalitate a actului de învățare, prin
angajarea elevilor într-o nouă experiență de învățare.
Elementele definitorii ale predării sunt: predarea, planificarea, producrea
schimbărilor, precizarea naturii schimbărilor intervenite , determinarea conținuturilor
care vor produce schimbarea comportamentală așteptată, organizarea și dirijarea
schimbărilor dorite.
Calitatea activităților de predare este relevată în funcție de potențialul ei cognitiv,
afectiv și psihomotor transformator. Principalele accepțiuni ale predării, prezentate de
profesorul Ioan Cerghit, sunt următoarele: predarea ca transmitere, predarea ca ofertă de
experiențe, predarea ca formă de dirijare a învățăturii, predarea ca gestiune a învățării,
predarea – ca ansamblu de comportamente didactice specifice. În măsura în care se aplică
diverse strategii de dirijare a învățării, predarea este privită ca o instanță decizională prin
care se optează, în funcție de criterii precis definite și în perioade alternative de timp
pentru diverse strategii sau modele de învătare. Toate detaliile didactice prezentate
anterior își regăsesc o valoroasă sinteză behavioristă în componentele de organizare,
impunere, dezvoltare, personalizare, interpretare, concretizare , control și de exprimare a
afectivității.
Predarea trebuie concepută și împlinită cu înțelesuri cuprinzătoare, complete și acestea
sunt puse în lumină de integrarea predării în sistemul învățământului ca proces. Predarea
se distinge prin două ramuri controlate: instruirea (care unește predarea cu învățarea
altora) și transformarea altora, formarea personalității sale prin convertirea predării în
învățare, a informării în formare.
Tehnologia didactică include într-un tot unitar toate componentele procesului de
învăţământ, insistând asupra interdependenţei dintre conţinut şi toate celelalte aspecte,
cum ar fi: organizarea, relaţiile profesor-elevi, metodele, procedeele folosite etc. Un loc
important în cadrul tehnologiei didactice îl ocupă strategiile didactice. Prin strategie
didactică înţelegem un ansamblu de metode şi procedee prin care se realizează
conlucrarea dintre profesori şi elevi în vederea predării, învăţării, dar şi evaluării unui
volum de informaţii, a formării unor priceperi şi deprinderi, a dezvoltării personalităţii
umane.
Eficienţa procesului de învăţământ este influenţată de mai mulţi factori dintre
care cei mai importanţi sunt stilul de predare şi atitudinea (reacţia) elevilor faţă de stilul
folosit. Eu cred că predarea este necesară învăţării deoarece multe din obiectivele
educaţionale nu pot fi atinse fără virtuţile predării: prezentarea sistematică a conţinutului,
explicarea problemelor, a noţiunilor, aplicaţii, exemplificări sau ilustrări.
Cuvinte-cheie: Eficienţă, stil, explicare, exemplificare, reacţie, atenţie, învăţare!
 Subiectul III
1 Jocul copilului preșcolar pendulează între știință și neștiință,între lipsa oricărei
limitări de timp și de spațiu și seriozitatea vieții cotidiene, între starea de veghe și de
reverie, între conștient și inconștient, între realitate și ficțiune, între cunoaștere și
amuzament etc.
Folosirea jocurilor didactice în toată varietatea lor constituie prima treaptă în
realizarea învățământului formativ, care urmărește să dezvolte în primul rând activismul
intelectual, deprinderile de muncă intelectuală, de conduita morală, de activitate fizică,
urmărind ca toate aceste deprinderi active să se dezvolte prin valorificare resurselor
psihice și fizice proprii.
Contribuția jocului didactic la stimularea și dezvoltarea capacităților cognitive ale
copilului, educarea trăsăturilor de personalitate și realizarea obiectivelor de cunoaștere
ale procesului de predare-învățare este evidentă ; prin jocul didactic, elevul își angajează
întregul potențial psihic, iși ascute observația, iși cultivă inițiativa, inventivitatea,
flexibilitatea gândirii, iși dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.
Copiii învață cel mai repede atunci cand activitățile propuse de educatori și familie
le stimulează simțurile. Pentru a înțelege mai bine de ce este important să provocăm
simțurile copiilor noștri în primii ani de viață, Angie Dorrell, membru al National
Association for the Education of Young Children, ne invită să ne imaginăm cum cineva
încearcă să ne învețe pe noi, adulții, să lucrăm la calculator fără a avea unul în față.
Explorarea senzorială este modul în care copilul examinează, descoperă, clasifică
și întelege lumea. Oferindu-i ocazia de a descoperi lumea prin ativități senzoriale, îl ajuți
să iși dezvolte și perfecționeze abilitățile cognitive, sociale, emoționale, fizice, creative și
cognitive.
Jocurile senzoriale sunt jocuri de învățare. Ele aparțin lumii copilului și îi sunt
indispensabile, îi stimulează copilului cele cinci simțuri, îi permit să se deschidă către
lume și să înțeleagă ce se intâmplă în jurul lui.
Cele mai importante abilități cognitive cultivate cu ajutorul jocului senzorial sunt
rezolvarea problemelor și capacitatea de luare a deciziilor. Propunând copiilor situații
mici, pe care le rezolvăm împreună, le dezvoltăm simțul practic.
Compararea dimensiunii, numărarea și corespondența, sortarea, clasificarea pe
mărimi sau culori dezvoltă abilitățile matematice, pe când informații din domeniul
științei pot fi asimilate prin mici experimente, precum topirea gheții.
Jocul este foarte important în formarea spiritului de independență, în formarea
atitudinii pozitive față de muncă sau în corectarea unor abateri comportamentale, dar şi în
realizarea unității colectivului de copii. Jocul are un rol determinant în dezvoltarea
psihică a copilului, în modelarea personalității lui, pregătind trecerea la o
treaptă superioară a evoluției psihicului, la o nouă perioadă de dezvoltare.
Jocul ocupă un loc important în abordarea copilului, fiind considerat un instrument
privilegiat de studiu al diverselor stadii cognitive, al comportamentelor sociale, al
 dezvoltării afective a copilului. Copilul începe să vadă lumea prin intermediul simțurilor
și percepțiilor. Dezvoltarea capacităților senzoriale, precum şi percepțiile se realizează
prin jocuri senzoriomotorii: apucarea obiectelor, atingere, jocuri pe bază de culori şi
texturi diferite, ascultare.
Zilele trecute, fluturașii mei au fost protagoniștii unui joc senzorial: „Ghicește ce ai
gustat?”. Cei mici au avut la dispoziție fructe și o esarfă, cu care i-am legat la ochi.
Activitățile de dezvoltare a gustului și mirosului au fost:

 degustarea unor fructe și apoi încercarea de a le recunoaște legați la ochi;

 verificarea faptului că unele lucruri miros mai puternic, iar altele mai puțin sau deloc;
 verificarea faptului că unele fructe sunt dulci (mere, banane),altele amărui ( gutui), iar
unele acre ( lămâia) .
 verificarea faptului că unele fructe au un miros mai puternic, mai pregnant (de exemplu,
portocala).
Scopul general al jocului a fost: stimularea dezvoltării cognitive prin intermediul unui
proces corespunzător de educare a simţurilor.
Materiale necesare: coş cu fructele toamnei, dar şi alte fructe exotice (banane, portocale,
lămâie, kiwi).
Modul de desfăşurare a jocului:

Scăunele sunt aşezate sub forma unui semicerc, iar în faţa lor se aşează o măsuţă pe
care se află un coşuleţ cu fructe acoperit. Educatoarea chemă la măsuţă un copil. Copilul
legat la ochi trebuie să determine fructul, după pipăit, gust, miros şi în final să îl
denumească. Copiii corectează în cazul unei greşeli. Pentru complicare se organizează un
concurs de degustat, câştigătorul fiind cel care ghiceşte mai multe fructe de toamnă.
Copiii fiind derutaţi în acest caz de apariţia în coş a unor fructe exotice.
Analiza jocului:
Sunt enumerate fructele de toamnă din coş, cu precizarea că în coş s-au mai aflat
şi alte fructe, exotice. Sunt evidenţiaţi acei copii care au răspuns corect, recunoscând
fructele degustate, ceea ce demonstrează cunoaşterea fructelor de toamnă. Ca premiu
copiii sunt invitaţi să realizeze o salată din fructele aflate în coş, consumând-o împreună
cu toţii.
Jocul este foarte important în formarea spiritului de independență, în formarea
atitudinii pozitive față de muncă sau în corectarea unor abateri comportamentale, dar şi în
realizarea unității colectivului de copii. Cred că jocul are un rol determinant în
dezvoltarea psihică a copilului, în modelarea personalității lui, pregătind trecerea la o
treaptă superioară a evoluției psihicului, la o nouă perioadă de dezvoltare.

2 Evaluarea nu este o acțiune specifică doar fenomenului educațional. Activitățile

umane în general, indiferent de caracterul lor, comportă de regulă și o componentă
evaluativă.
 La nivelul activităților instructiv-educative, în funcție de zona sa de aplicabilitate,
evaluarea este cconcepută sub forma mai multor ipoteze, dintre care amintim: evaluarea
didatică la nivel micro (evaluarea randamentului școlar și a procesului preșcolarilor,
evaluarea eficienței activității didactice a cadrelor didactice etc) și evaluarea didactică la
nivel macro (evaluarea programelor educaționale, evaluarea instituțiilor de învățământ
sau evaluarea sistemului de învățământ în ansablul său).
Evaluarea este un sistem de concepții, principii și tehnici referitoare la măsurarea și
aprecierea rezultatelor școlare și a procesului didactic în ansamblul său. A evalua
înseamnă a enunța o judecată de valoare, în baza unor criterii precis stabilite, cu privire la
o entitate determinată, în scopul adoptării unei decizii referitoare la ameliorarea sau
viitorul acestei entități. Evaluarea este actul diactic complex, integrat întregului proces de
învățământ, care asigură evidențierea atât a cantității cunoștințelor dobândite de către
preșcolar, cât și a calității acestora, oferind soluții de perfecționare a actului de predare-
învățare. Evaluarea este activitatea prin care se emit judecăți de valoare despre procesul
și produsul învățării preșcolarului pe baza unor criterii calitative prestabilite, în vederea
luării unor decizii în funcție de semnificația acorată demersului evaluativ: de ameliorare,
de selectie, de certificare etc. Ea reprezintă demersul complex de colectare și interpretare
promptă și realistă a tuturor informațiilor apte să contribuie la elaborarea unei judecăți de
valoare cu valeități constatative, explicative, ameliorative și de optimizare prezentă, dar
și viitoare, atât a procesului, cât și produselor predării-învățării-formării educabililor.
Principalele funcții ale evaluării didactice sunt:
Funcția constatativă. Prin intrmediul funcției constatative a evaluării didactice
profesorul are posibilitatea de a-și forma o imagine asupra eficienței actului de predare și
a modului de articulare a secvențelor de predare și învățare.
Funcția diagnostică se manifestă pe fundalul funcției constatative și urmărește în linii
generale, atât în ceea ce privește profesorul, dar și la nivelul preșcolarului, găsirea unor
explicații cauzale relative la situația educațională constatată.
Funția motivațională joacă un rol deosebit. E important în ceea ce privește sfera evluării
didactice, constituind practic resortul energetic și orientaiv al desfășurării procesului
instructiv-educativ. La nivelul profesorului , evaluarea devine modalitatea principală prin
intermediul căreia este recompensat sau sancționat comportamentul școlar al
preșcolarului.
Judecățile valorizatoare ale profesorului cu privire la nivelul performanțial al
preșcolarului contribuie de o manieră esențială la impulsionarea și progresul școlar al
acestuia și se reflectă întotdeauna, explicit sau implicit, favorabil sau nefavorabil, atât în
planul performanțelor ulterioare ale acestuia, cât și în cel al atitudinii generale față de
grădiniță și activitatea de învățare.
Mai putem aminti funcția decizională și funția informaținală.
Astfel, prin toate cele spuse mai sus, consider că evaluarea are un rol mai mult decât
important în procesul de învățare.