Nevroza - comentariu George Bacovia

Inclusa in volumul Plumb (1916), poezia Nevroza a fost publicata mai intai in
revista „Viata noua" din 1 decembrie 1903.
Prin insusi titlul ei, poezia trimite la conditia unui individ care, pierzan-du-si
armonia interioara, se izoleaza inevitabil de intreg, receptandu-l subiectiv si
propunandu-l deformat.
Poezia debuteaza printr-o secventa ce transcrie fenomenul de afara, unde
ninsoarea dezorganizeaza cosmosul, punandu-i sub semnul intrebarii echilibrul
si reperele: „Afara ninge prapadind".
Lumii de afara i se opune spatiul limitat, al interiorului, unde cantecul tine, se
pare, de dimensiunile unui autentic ritual: „Iubita cama la clavir".
Poezia nu exclude ideea ca de fapt cantecul (semn al sunetelor armonizatE) mai
are in el puterea orfica primara, fiind capabil sa incetineasca, daca nu sa
opreasca devenirea halucinanta de afara. Sa retinem oricum, ca, in timp ce se
executa cantecul, targul „sta" (chiar „intunecat"]), lasandu-se impresia ca
artistul a oprit dezintegrarea universala de afara. Cu atat mai mult cu cat
ninsoarea este deplasata, prin imaginar, intr-un spatiu in care realitatea este deja
consumata, ea, ninsoarea, manifestandu-se gratuit: „De parca ninge-n cimitir".
Insa cantecul, paradoxal, nu face decat sa accelejeze involutia, el nefiind
intamplator un „mars funebru", al carui rost este imposibil de descifrat de catre
profanul aflat de altfel intr-o semnificativa nedumerire;
„Iubita canta-un mars funebru,
Iar eu nedumerit ma mir:
De ce sa cante-un mars funebru
Si ninge ca-ntr-un cimitir."
Relatia care se stabileste intre iubita si cantec este de-a dreptul surprinzatoare.
Dincolo de ipostaza ei amintind experiente poetice cunoscute, iubita primeste
sugestii trimitand spre artistul caruia ii scapa cantecul, luand el insusi initiativa
pana cantul devine un „mars funebru".
Plansul insusi primeste semnificatii in acest context generos; delirul iubitei
corespunde unui dezacord al clavirului, incompatibil cu „marsul funebru"
vestind si grabind sfarsitul:
„Ea plange si-a cazut pe clape,
Si geme greu ca in delir
in dezacord clavirul moare
Si ninge ca-ntr-un cimitir".
Plansul individului care marturiseste si se marturiseste este vizibil diferit de
acela al iubitei; el plange prin „contaminare" un plans organic, al omului
„nedumerit" de sensurile majore, un om care-si comunica starea interioara prin
gesturi cat se poate de simple:
„Si plang si eu, si tremurand
Pe umeri pletele-i resfir".
Refrenul inchide, ca o nemiloasa sentinta, universul conturat de text: „Si ninge
ca-ntr-un cimitir".
Poezia "Nevroza", cuprinsa in volumul "Plumb", pune in valoare aceeasi
predilectie a poetului pentru starile mohorate, pentru vremile de restriste ale
lumii targului. Tabloul orasului este si de data aceasta intunecat, lipsit de
stralucire, hibernal, raceala simtindu-se in intregul peisaj, intr-o dualitate
oscilanta intre cadrul interior, subiectiv, expresie a eului liric recluzionat, si cel
exterior, supus vitregiilor de sfarsit de lume ale iernii:
"Afara ninge prapadind,
Iubita canta la clavir -
Si targul sta intunecat,
De parca ninge-n cimitir."
Targul intunecat este simptomatic pentru vremurile lipsite de romantism, de
elan, in care oamenii dormiteaza, incapabili sa inlature starea de nevroza data de
plictiseala si de monotonia unui anotimp incremenit. Ninsoarea vine sa
aglomereze acest tablou, sa accentueze senzatia de astenie generala, care
creeaza imaginea de lume-cimitir, reluata ca laitmotiv in finalul fiecareia din
cele patru strofe: "Si ninge ca-ntr-un cimitir".
Starea de spirit intunecata se construieste in tuse sigure, prin corespondente
intre melodia funebra a clavirului si spectacolul apocaliptic de afara:
"Iubita canta-un mars funebru,
Iar eu nedumerit ma mir:
De ce sa cante-un mars funebru...
Si ninge ca-ntr-un cimitir."
Orasul-cimitir, inchis aspiratiilor si vietii, lipsit de stralucire, e dominat de un
simbolic mars funebru, un imn specific spatiului citadin sufocant. Starea de
spirit negativa copleseste personajele cuplului, ca expresie a unei iubiri obosite,
spre stingere:
"Ea plange si-a cazut pe clape,
Si geme greu ca in delir...
in dezacord clavirul moare
Si ninge ca-ntr-un cimitir."
Versul care se repeta, in toate strofele, pare sa amplifice imaginea puternica a
cimitirului ce include orasul, il transforma intr-o lume pustie. Targul este pustiu,
golit de spectacolul vietii, intr-o atmosfera de disperare generala:
" Si plang si eu, si tremurand
Pe umeri pletele-i resfir...
Afara targul sta pustiu,
Si ninge ca-ntr-un cimitir."

Teme si motive ale poeziei "Nevroza"

. Starea de spirit apasatoare a orasului, generata de ninsoarea abundenta, de

prapadul de afara.
. Astenia orasului burghez, incapabil sa reziste asaltului hibernal al anotimpului
rece. Nevroza este data tocmai de acest tablou rece, inghetat, surprins parca de o
fotografie a timpului, fara putinta de inlaturat.
. Clavirul, devenit instrumentul predilect ce raspandeste starea de monotonie si
de apasare generata de anotimpul rece.
. Iubita, vazuta ca un agent muzical, care canta marsul funebru al iernii.
. Orasul-cimitir, lipsit de putere, coplesit de manifestarile apocaliptice ale
anotimpului rece.
. Moartea treptata, metaforica, a locuitorilor orasului, surprinsi de vitregia
anotimpului rece: iubita plange, adormind pe clape, in timp ce poetul ii mangaie
pletele, privind pustietatea targului.
. Starea de parasire a orasului, pe deasupra caruia plutesc acordurile unui mars
funebru. Pentru Bacovia, orasul nu poate fi vazut altfel decat sub forma unui loc
macabru, unde pana si amorul este hidos, iar personajele sunt fie imobile, fie
supuse unei miscari mecanice continue, ca de papusa automata.
.Muzicalitatea inchisa a intregului peisaj, alcatuita din senzatii eufonice, intarita
de cuvantul "cimitir", a carui umbra semantica se rasfrange asupra intregului
tablou al iernii.

George Bacovia (pseudonimul lui George Vasliu) s-a nascut la 4/17 Septembrie
1881 la Bacau, ca fiu al unui comerciant. Urmeaza liceul lin orasul natal, apoi
Facultatea de Drept din Iasi, fara a profesa vreodata avocatura. Indeplineste
diverse slujbe: copist, ajutor contabil, referant bibliotecar. Debuteaza cu o
poezie in „Literatorul” lui Macedinski, al carui cenaclu il frecventeaza. Debutul
editorial se petrece in 1916 cu vulumul Plumb, premiat de Ministrul Artelor.
Laureat al Premiului Societatii Scriitorilor Romani in 1925 si al Premiului
National in 1934. Moare la Bucuresti in 1957 (22 mai).
Originalitatea poetului. Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa
Eminescu; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscuta in istoria
literara sub numele de „bacovianism” au vorbit totii marii critici. Atmosfera
launtrica particulara este cum spunea E. Lovinescu, deprimanta: „de toamne
reci, cu ploi putrede, cu arbori cangerati, limitat intr-nu peisagiu de mahala de
oras provincial, intre cimitir si abator ... atmosfera de plumb ... incare pluteste
obsesia mortii si neatului”. Gasim in poezia lui Bacovia influente din E. Poe si
din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin
atmosfera de nervoza, gustul pentru satanic, ideea mortii, cromatica si
predilectia pentru muzica. Impresiile sunt sugerate prin corespontente muzicale,
dar si prin culoare, poetul fiind influentat de pictori impresionisti, ca Renoir si
Degas.
Universul poeziei. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce
dau sentimentul de sfarsit de lume, al caldurilor toride, in care cadavrele intra in
descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Decembrie, Lacustra,
Cuptor, Nervi de promavara). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri
solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate
demoralizanta, amenintand sa se prabuseasca. Alaturi de figurile de proiectate
pe acest fundal: copii si fecioare tuberculoase, o palida muncitoare, poetul
insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin „personaje”: toamna,
somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara,
descompunerea, vara. Ele devin, totodata, proiectii ale unei emotii poetice.
Poetul este un inadaptat in societatea burgheza – de aici dorinta de evadare.
Arta poeziei. La G. Bacovia, „sensibilitatea fuzioneaza cu tema lirica; astfel
incat liric devine un act existential”. Tudor Vianu vorbea de doua procedee de
realizare estetica. Poetul face asociatii decorative si individualizeaza impresia.
De fapt, Bacovia nu realizeaza sugestia printr-o tehnica impresionista; nu exista
nuante in culorile bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigate ale
sufletului, ale trairii. Trairea existentiala a durerii, sentimentul de pustietate si
singuratatea sunt elemente expresioniste realizate insa de poet prin
corespontente intre sentiment si culoare, sentiment si muzica. Gama de culori
este restransa, concentrata pe cateva pe cateva motive tipic simboliste: uratul,
plictisul, tristetea, vagabondajul, monotonia, ele avand corespontente in lumea
instrumentelor muzicale. Melancolia grava este sugerata de vioara si de clavir;
sentimentul de monotonie il dau culoarea violet, armonica si fanfara. Pentru
nevroza – verdele crud, albastrul, rozul, iar muzical ea este sustinuta de violina
si flaut. Sunetele devin si ele prelungiri ale naturii. Ea trimite mesaje brutale:
„Natura scoate arpegii, acodruri, armonii, ...muzica sonoriza orice atom”. Deci
poetul traieste realitatea intens, „el coboara in infern”, intr-un bogat registru
psihologic, care atinge desperarea si dezordinea lumii organice; poetul este un
insingurat intr-o lume care trece printr-o criza si oaer intra in descompunere.
Structura poeziei. Cele doua strofe ale poeziei corespund celor doua planuri ale
realitatii: realitatea exterioara (cimitirul, cavoul – simboluri ale unei lumi care il
determina la izolare) si realitatea interioara (sentimentul iubirii, a carui invocare
se face cu desperare, fiind si el conditionat de natura mediului). Atmosfera
acestei poezii este tulburatoare, mai intai prin simpla evocare a unei realitati:
moartea, la nivelul semantic al cuvintelor folosite: sicrie, cavou, coroanele care
scartaie, si prin repetitia cuvantului plumb, cuvantul-cheie, magic, folosit
obsesiv, ca determinant (el apare de trei ori in fiecare strofa, de fiecare data in
rima versurilor 1 si 4 si la cezura versului 2), in sensul ca materia nu intra in
purificatie (caracteristica generala in poezia lui Bacovia, in care universul apare
descompus, oamenii insisi sunt descompusi), ci in impietrire; presiunea fiind
prea mare, poetul se pietrufica (plumbul avand greutate specifica mare si
culoare cenusiu-albastruie). Sensul acestei metafore-simbol se dezvaluie in
momentul in care poetul invoca amorul de plumb, indicand apasarea
sufleteasca, sentimentul inabusit, impresia de univers inchis, ca si cavoul in care
se izoleaza.
Emotia poeziei este declansata de versul al 5-lea, cu care debuteaza strofa a
doua: „Dormea intors amorul meu plumb”. Cuvantul intors realizeaza misterul
poeziei. Este vorba de intoarcerea, cum va spune Blaga, cu fata spre apus, care
inseamna moarte. Aripile sunt de plumb, ele presupunand acel zbor in jos,
cadere surda si grea, din care nici eroul nu se mai poate inalta. Astfel poezia
creste intr-o devenire sumbra, „obsesie a teluricului, o gravitate colosala trage
totul in jos”. (N. Manolescu)
S-a remarcat constructia aproape identica a strofelor (prin constitutie sintactica
si lexicala); de exemplu: versurile 1 cu 5, 3 cu 7, 4 cu 8. Tonul elegaic este
sugerat si de iambul care domina aproape toata poezia, alterand cu peonul si
amfibrahul. Muzica este realizata, de asemenea, de tonalitatea minora a
imperfectelor: dormeam, stam, era si de tonurile inchise, stinse, de cuvintele:
vestmant, vant, precum si de cele stridente, onomatopeice: scartiau, frig.
Poezia are o structura armonioasa, dectata de o muzica interioara grava. Prima
strofa se repeta la sfarsit, difera doar versul al doilea. Descomprim o
suprapunere de planuri: planul exterior, al lumii si al naturii, si planul interior.
Relatia dintre ele se realizeaza prin perceptii, printr-o invazie a inceputului, un
somn adanc, dar iritant, pentru ca el genereaza amenintarea mortii. (Ion Caraion
vorbea despre „sfarsitul continuu” bacovian, despre „neintreruptul plans”,
„tresarirea continua”). Somnul lui G. Bacovia este „un somn rasturnat”, pentru
ca presupune zvarcolire sau cosmar. Poetul descopera o realitate care-l
desfiinteaza ca om, strivind orice initiativa („si mi se mare / Ca n-am tras podul
de la mal”) de a lua contact cu viata.
Prima si ultima strofa sugereaza dimensiunea infinitului, printr-o senzatie
auditiva. Poetul aude ploaia si „materia plangand”. Versul al doilea, din ultima
strofa: „Tot tresarind, tot asteptand” este o prelungire pe plan interior a ideii
cuprinse in versul al doilea din prima strofa: „Aud materia plangand”. Plansul
cosmic al naturii, cuprins in aceasta personificare cu valoare de simbol, se va
restrange de la expresie la impresie, semnificand adancimea insingurarii pana la
disparitia totala. „Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre”
semnifica intoarcerea in timp, in anistorie, pentru a sublima sentimentul de
solitudine. Prezenta locuintei lacustre generalizeaza impresia de intoarcere in
tmip. Starea de nevroza, de iritare provocata in prima strofa de plansul materiei
se coreleaza cu spaima, cu frica din strofa a doua. Podul ramas la mal, in
contextul existentiei primitive, inseamna un pericol (locuinta lacustra, in epoca
primitiva, ii apara pe oamenii de fiare, iar podul pastra legatura cu pamantul, cu
lumea).
In strofele a doua si a treia, locul imaginilor vizuale este luate de senzatii tactile
si organice: „ude”, „grei” si „gol”. Atributul „ude” cumuleaza sensuri in a caror
plasma intra solitudinea, plansul, neantul („Si parca dorm pe scanduri ude / In
spate ma izbeste-un val”); poetul nu simuleaza nici un gest de aparare, atunci
cand i se pare ca n-a tras podul de la mal. El simte deci amenintarea mortii care-
si face loc mai ales in primul vers al strofei a treia: „Un gol istoric se intinde”.
Substantivul gol reia, subliniind-o, ideea de neant, intarita de versul „Pe-
aceleasi vermuri ma gasesc”. Poetul se confunda, asadar, cu inceputul. Imaginea
pilotilor grei simbolizeaza apasarea, lpanul inclinat sau „disproportia fortelor
care se apara, fata de cele in ofensiva”: „... de atata ploaie / Pilotii grei se
prabusesc”. Se include aici si timpul greu, orizontul greu, succesiunea noptilor,
lumea insasi este grea, semnificand infrangerea interioara, prabusirea, suferinta,
spasmul, anularea oricarui act dinamic, a oricarei initiative.
Un anume sentiment de monotonie exasperanta il aduce si muzica realizata in
planul formei, prin gerunziile plouand, asteptand, care rimeaza cu substantivul
gand. Ideea de continua eroziune este sugerata de insotirea subiectului val cu
predicatul izbeste – scandurile fiind ude, valul se va repeta pana la prabusirea
totala a intregului edificiu uman.
De fapt, plansul este al poetului, ca si spaima , si frica atat de profunda, de
adanca, incat se extinde in spatii nelimitate, cosmice: „Aud materia plangand”,
la care se adauga si ideea de timp infinit, prin sintagma: „De-atatea nopti”;
careia ii confera valoarea de superlativ absolut. Poetul aude plansul naturii, ca
simbol al insingurarii, al izolarii, traind acut procesele de dezagrearea generate
de apa ca principiu cosmic.