“Jignire”

de Tudor Arghezi

Poemul “Jignire”, de Tudor Arghezi, publicat in volumul “Cuvinte potrivite”,

infatiseaza ipostaza poetului, manat de impulsul originar al creatiei, care cauta cu
ardoare sa concretizeze abstractul.

Artistul prefera, in locul duritatii materiei fara forma, delicatetea substantei

primordiale, perfectiunea acelui lut din care a fost creat primul om. „Trupul" iubitei se
regaseste inchipuit in substanta din care ii este dat sa se materializeze, fiind impodobit
cu delicate “foi adanci de trandafiri” drept pleoape, iar “pentru sprincene firele subtiri/
De iarba noua ce-a-ntepat lumina".

Trecerea de la launtric la manifestarea exterioara, adresata, se face printr-un act

artistic cu multa pasiune, incarcat de expresivitate.

Idealul feminin se naste printr-un act demiurgic, prin atingerea ferma a materiei.
Daca piatra cioplita cu dalta ar fi presupus un proces intermediat si pasiv, pamantul
framantat ofera sugestia intrarii in intimitatea substantei, contopirea afectiva cu
obiectul. Mai mult, pamantul este privit ca fiind misterul divin al creatiei, purtatorul
tuturor tainelor lumii. Simbolul pamantului si cel al feminitatii se contopesc, poetul
ilustrand diferite concepte ale materializarii pe baza izomorfismului acestora. Pamantul
devine semnul fertilitatii, al nasterii si renasterii universale, un recipient sacru in care
femeia apare ca o divinitate telurica.

De asemenea, simetria textului este reliefata de invocatiile catre femeia mult

visata, aparute atat in incipit, cat si in final: “„o, fecioara?”, “femeie scumpa!".

Asadar, poemul reprezinta o reverie erotica din spatiul imaginar, in care poetul isi
manifesta sentimentul de nostalgie pentru prototipul femeii ideale inchipuite, trecand
printr-o serie de trairi contrastante. Imaginea initiala este corupta, iar poetul
constientizeaza ca, apropiindu-se cu creatia sa de absolut, tumultul intern nu mai poate
fi controlat, dezlantuindu-se intr-u totul. Ultima strofa ilustreaza regretul chemarii fara
raspuns a fiintei fantastice.