“Din valurile vremii…”

de Mihai Eminescu

- comentariu -

Poezia “Din valurile vremii”, de Mihai Eminescu, este o elegie melancolica,

ilustrand profunzimea sentimentului de pierdere a iubirii şi imposibilitatea de a o
regăsi sau retrăi.

Titlul indică trecerea ireversibilă și inevitabilă a timpului, intrucat mișcarea

valurilor este asemănată cu modul în care amintirile „năvălesc” în sufletul nostru,
venind cu ardoare dintr-un trecut pe care, însă, nu-l putem recupera. Prezența
punctelor de suspensie evidențiază nostalgia trairii sentimentului frumos. Metafora
din care se constituie titlul apare la inceputul primului si ultimului vers, conferind
textului simetrie, precum si sugerand continuitatea vietii.

Poezia debuteaza cu o invocaţie retorică, exprimând nevoia îndrăgostitului de

comunicare afectivă, de rememorare a iubirii pierdute (“Din valurile vremii, iubita
mea, răsai”). Forma arhaică a verbului “rasari” sugereaza încercarea de a reînvia,
prin amintire, atat imaginea femeii iubite, cat si sentimentul care-i unea, dar si
efortul sau repetat de a-si imagina chipul ei, care, insa, nu mai are contururi clare.
Poemul cuprinde numeroase elemente de portret fizic şi sufletesc, epitetele având
rolul de a scoate în evidenţă frumuseţea, puritatea, gingăşia iubitei: ”braţele de
marmur”; “părul lung, bălai”; “faţa străvezie”; “zâmbetul tău dulce”.

Comparaţia ” străvezie ca faţa albei ceri” şi metafora “umbra duioaselor

dureri” sugerează tristeţe si, totusi, duioşie, conturând idealul romantic feminin.
Idealizarea iubitei culminează prin folosirea sintagmei “Femeie între stele şi stea
între femei”, accentuand perfectiunea acesteia in ochii poetului. Ultimul vers al
primei strofe amplifică trairea launtrica prin motivul literar al plânsului, ca efect al
imposibilităţii omului de a scăpa de sub semnul timpului ireversibil.

Opera se incadreaza in estetica romantismului prin tema si motivele pe care

le dezvolta: iubirea pierduta, ireversibilitatea timpului, stelele, umbra, visul.
Compozitional, poezia are structura de monolog adresat, aceasta fiind conferita de
sintagme precum „iubita mea”, „iubite inger scump”, dar si de utilizarea
numeroaselor verbe si pronume la persoana a II-a singular (“tau”, “intorcandu-ti”,
“tu” etc).
Asadar, “Din valurile vremii…”, de Mihai Eminescu, este un poem elegiac care
transfigureaza iubirea, afectivitatea si sentimentele puternice ale indragostitului
melancolic. Evocarea in amintire a iubitei este însoţită de duioşie, portretul ei fiind
înnobilat de tristeţe profunda şi îndurerare.