Octavian Goga și starea poeziei sale.

Octavian Goga este rugăciunea poporului român. Poezia acestuia este asemeni unei
mărturii emoționante a vremurilor trecute, iar în inima sa și-a aflat ecoul durerii,
frumuseții și dorului o întreagă națiune. Goga este omul mai puternic decât soarta-
centrul unui univers mesianic creat de propriile opere. El a fost cel care a scris poezie
pură din tot ce atingea cu verbul său binecuvântat. Din toate poeziile sale răzbate acel
fior patriotic, acel sentiment al apartenenţei la durată, acel spirit luminat. În
interioritatea poeziei lui Octavian Goga, marele critic literar român George Călinescu,
întrevedea materialitatea unei sinteze dintre un spirit profetic şi ,,un inefabil de origine
metafizică, o jale de popor străvechi (…) ajuns la bocetul ritual, transmis fără
explicarea sensului”, percepţie ce descătuşează lirismul poetului, devansând stavilele
sămănătorismului. Tot Călinescu spunea „…Goga e întâiul poet mare din epoca
modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în
sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”. Textele lui Goga sunt
opere-evadări(din și în realitate) în care ne regăsim, spre care tindem și din care
provenim. Poezia „În mine câteodată” este însă propriul refugiu al autorului în și prin
care acesta se regăsește sub forma unei mărturisiri către propriul eu (liric). Astfel,
într-un mod grafic, aproape palpabil, Goga își deschide sufletul din care își iau zborul
fluturi, fantome și destăinuiri.
Această operă are o structură mitică, redusă însă la trei încercări esențiale ale
sufletului-înafara limitelor ontologice, dar transpuse în realitatea inter- și meta-
literară prin întermediul celor trei strofe. Însăși structura prozodică a acestora denotă
prezența unei destăinuiri cu măsura primelor trei versuri de paisprezece silabe și a
celui de-al patrulea, de șapte. Acest joc de numere și cuvinte catalizează încărcătura
emoțională a strofelor, fiecare din ele fiind o confesiune ce înglobează într-un mod
complex simplitatea ființei umane și a celor mai adânci trăiri și sentimente.
Confesiunea este anunțată chiar din start de către formularea titlului „În mine
câteodată”- alcătuit sub forma unui gând neterminat, sau poate chiar neînceput- titlul
stabilește subtil cronotopul multidimensional al operei („În mine”- dimensiunea
spațială a acțiunilor și trăirilor, „câteodată”- timpul și probabilitatea acestora).
Prima destăinuire a eului liric este frica- de întuneric, de sine, de nimic- aceasta
devenind laitmotivul primei strofe. Portetul fricii este conturat de elemente precum
precum „noapte”(valențele simbolice ale căreia accentuează profunzimea
sentimentului de frică. Noaptea poate fi întuneric, vid, labirint asemeni viziunii
argheziene „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul nopții cineva” sau
poate fi spațiul în care ființa își rupe cercul strâmt al existenței- asemeni nopții
eminesciene din „Sărmanul Dionis”, noapte declanșatoare: „ Lumea-i visul sufletului
nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.”. Acest
„sau” este cel care păstrează frica de noapte și de sine.);
Sau „Șoapte”-simbol al nesiguranței, al confidențialității onirice. Astfel, șoaptele sunt
șoapte doar dacă sunt spuse în noapte sau din dragoste, altfel sunt cuvinte rostite
leneș- îmi confirmă ideea Eminescu în poezia sa „De-aș avea” unde șoaptele sunt mici
punți de legătură dintre idei care vin din exterior(teluric) în interior (universal). În
cazul lui Goga, aceste punți sunt inversate și catalizează evadarea sentimentului de
frică.;
Motivul colindului din ultima strofă, declanșat de verbul „a colinda”, deși provine din
rădăcinile mesianice ale stilului lui Goga, este redirecționat în sfera oniricului și
transcende din universul său stabil, coerent, continuu, univoc și în întregime
descifrabil într-o apocalipsă ideologică(în cazul în care „apocalipsă”=„revelație”).
Astfel colindul devine numele căutării (fricii)de sine .
Cea de-a doua strofă întruchipează ispita.. La fel, aceasta întruchipează ușurința
oamenilor de a face abstracție de orice panteon al vlorilor într-un simplu moment de
ispită. Enumerația „ Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul” este construită pe baza
termenilor „glume”, „ispite”și a metonimiei „tot ce știe satul”(metonimie căci, în
esență, „satul știe tot”- Ion Valjan „Ce știa satul?”). În cadrul acesteia se creează
imaginea auditivă ce, în combinația acestor termeni, semnifică gălăgia și haosul care
sunt efecte și colaboratoare ale ispitei.
„Roind în băutură”- metaforă ce vocalizează, într-un mod direct și chiar inconfortabil,
unul dintre principalii factori declanșatori ai slăbiciunii umane. Această figură de stil
creează o imagine vizuală, poate chiar sinestezică asemeni celei din primul vers al
poeziei „Evoluție” de Aureliu Busuioc: „Între-o cafea și un coniac îi gust...”.
Imaginea reflectă starea eului liric descoperind trăirile ispitei- o stare meditativă și în
același timp de agitație și tremur sufletesc. Astfel, ispita este un alt stadiu al fricii.
Ultima strofă este unică prin prezența morții. Moartea, astfel, nu mai este decesul
biologic, ci este o stare internă- mai profundă decât toate celelalte. Această stare și
misterul ei este adesea resimțit, prin tradiție, ca neliniștitor și apare reprezentat prin
forme înfricoșătoare, ca frică a nopții și soră a somnului, precum în romanul „Zbor
frânt” de V. Beșleagă. Aici, însă, Goga vede moartea ca pe un aspect persiabil și
destructibil al existenței- nu atât teama de topirea în neant, cât posibilitatea la
schimbare și la o formă de existență necunoscută. Autorul se descotorosește de
accesoriul esențial al morții- panica și o înlocuiește cu „liniștea”.La fel ca în poezia cu
același nume de Lugian Blaga, „liniștea” este un motiv-simbol abstractul căruia
autorul reușește să-l trnsforme într-un palpabil care „grea(...)se lasă”.
Motivul liniștii din perspectiva morții, fiind unul ce stimulează toate simțurile, este
însoțit de imaginea olfactivă din versul „ Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie”
unde simbolul florilor vine în antiteză cu motivul sub umbrela căruia se află, la fel ca
în poezia „Flori de mucegai” de Tudor Arghezi. Astfel, simbolul proaspăt și plin de
viață al florii îl înfruntă pe cel al morții. Această înfruntare este, însă, una pașnică,
paralelă, (asemeni celeia din „Flori de plumb” de George Bacovia) care se sfârșește în
cheia ultimului vers „Slujește-o liturghie...” unde apar cele trei puncte de suspensie și
motivul înălțării( bazat pe combinația termenilor religioși „slujește”- verb ce
canalizează noțiunea de pocăință ca esențial pentru atingerea absolutului și
„liturghie”- simbol al parcursului unui destin ce, mitologic se sfârșește în lumină, dar
teluric, în neant).
Într-un final, farmecul acestei poezii racolează( accentez, racolează, nu cheamă, căci
chemarea e universalizată, iar a racola presupune o anumită conexiune interpersonală
cu textul) cititorii ce simt și vor să simtă. Autorul pune eul liric să comunice, să-și
comunice și să se comunice prin libertatea destăinuirii, astfel acesta instituie firesc și
dezinvolt un discurs sincer și necontrafăcut, reușind însă să aparțină unei entități cu
coordonate bine stabilite în cultură și folclor.