Meditatie

“Calea noptii” de Ion Pillat este un poem

fascinant si plin de mister.Aceasta opera cu
un volum foarte mic,de fapt,poate exprima
multe idei iar totul depinde de felul in care
este privita.Eu privesc aceasta lucrare
deosebita ca pe o demonstratie subtila a
faptului ca oamenii isi dedica viata unui ideal
nestiind ce ii poate astepta iar in calea spre
acest ideal ,omul isi da seama de alte
prioritati mai importante pina la urma chiar
uitand de scopul initial.La fel este si
prelungul,adica nesfirsitul,drum spre luna.
In ochii unui om pasionat de stiinta,de
exactitate,aceast poem este probabil doar
imaginea unui rasarit de luna si unghiul exact
al acesteia in timp ce se reflecta in apa
incalzita de soarele care a apus cu putin timp
in urma.Insa in ochii unui om indragostit de
carte(ca mine), care in loc de
exactitate,prefera perfectiunea
imperfectiunii,acest vers insingurat se
aseamana cu nimic altceva decat
“omul”,”omul” de ieri,de azi si de maine,acel
om care e mereu pe un drum nesfirsit,care
cauta ceva ce nici el nu-si da seama ce,acel
om care ,chiar daca crede contrariul,este char
mai singur decat versul acestui poem.Acel
om-fiinta oarba supranumita “cea mai
rationala”,om care vrea libertate ,dar e prea
fricos sa spuna “stop”,om care crede in
prieteni,dar de fapt e singur,omul…

L.Ursu
Prelungul drum al lunii pe mare pâna-n zori.