mărturii emoționante a vremurilor trecute, iar în inima sa și-a aflat ecoul durerii, frumuseții și dorului o întreagă națiune. Goga este omul mai puternic decât soarta- centrul unui univers mesianic creat de propriile opere. El a fost cel care a scris poezie pură din tot ce atingea cu verbul său binecuvântat. Din toate poeziile sale răzbate acel fior patriotic, acel sentiment al apartenenţei la durată, acel spirit luminat. În interioritatea poeziei lui Octavian Goga, marele critic literar român George Călinescu, întrevedea materialitatea unei sinteze dintre un spirit profetic şi ,,un inefabil de origine metafizică, o jale de popor străvechi (…) ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului”, percepţie ce descătuşează lirismul poetului, devansând stavilele sămănătorismului. Tot Călinescu spunea „…Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”. Textele lui Goga sunt opere-evadări(din și în realitate) în care ne regăsim, spre care tindem și din care provenim. Poezia „În mine câteodată” este însă propriul refugiu al autorului în și prin care acesta se regăsește sub forma unei mărturisiri către propriul eu (liric). Astfel, într-un mod grafic, aproape palpabil, Goga își deschide sufletul din care își iau zborul fluturi, fantome și destăinuiri. Această operă are o structură purgatorică, redusă însă la trei cercuri esențiale ale sufletului-înafara limitelor ontologice, dar transpuse în realitatea inter- și meta- literară prin întermediul celor trei strofe. Însăși structura prozodică a acestora denotă prezența unei destăinuiri cu măsura primelor trei versuri de paisprezece silabe și a celui de-al patrulea, de șapte. Acest joc de numere și cuvinte catalizează încărcătura emoțională a strofelor, fiecare din ele fiind o confesiune ce înglobează într-un mod complex simplitatea ființei umane și a celor mai adânci trăiri și sentimente. Confesiune anunțată chiar din start de către formularea titlului „În mine câteodată”- alcătuit sub forma unui gând neterminat, sau poate chiar neînceput- titlu stabilește subtil cronotopul multidimensional al operei („În mine”- dimensiunea spațială a acțiunilor și trăirilor, „câteodată”- timpul și probabilitatea acestora). Prima destăinuire a eului liric este frica- de întuneric, de sine, de nimic- aceasta devenind laitmotivul primei strofe. Portetul fricii este conturat de elemente precum precum „noapte”(valențele simbolice ale căreia accentuează profunzimea sentimentului de frică. Noaptea poate fi întuneric, vid, labirint asemeni viziunii argheziene „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul nopții cineva” sau poate fi spațiul în care ființa își rupe cercul strâmt al existenței- asemeni nopții eminesciene din „Sărmanul Dionis”, noapte declanșatoare: „ Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.”. Acest „sau” este cel care păstrează frica de noapte și de sine.); Sau „Șoapte”(simbol al nesiguranței, al confidențialității onirice. Astfel, șoaptele sunt șoapte doar dacă sunt spuse în noapte sau din dragoste, altfel sunt cuvinte rostite leneș- îmi confirmă ideea Eminescu în poezia sa „De-aș avea” unde șoaptele sunt mici punți de legătură dintre idei care vin din exterior(teluric) în interior (universal). În cazul lui Goga, aceste punți sunt inversate și catalizează evadarea sentimentului de frică.); Motivul colindului din ultima strofă, declanșat de verbul „a colinda”, deși provine din rădăcinile mesianice ale stilului lui Goga, este redirecționat în sfera oniricului și transcende din universul său stabil, coerent, continuu, univoc și în întregime descifrabil într-o apocalipsă ideologică(în cazul în care „apocalipsă”=„revelație”). Astfel colindul devine numele căutării (fricii)de sine . Cea de-a doua strofă întruchipează ispita, fiind cea mai telurică din toate trei. La fel, aceasta întruchipează ușurința oamenilor de a face abstracție de orice panteon al vlorilor într-un simplu moment de ispită. Enumerația „ Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul” este construită pe baza termenilor „glume”, „ispite”și a metonimiei „tot ce știe satul”(metonimie căci, în esență, „satul știe tot”- Ion Valjan „Ce știa satul?”). În cadrul acesteia se creează imaginea auditivă ce, în combinația acestor termeni, semnifică gălăgia și haosul care sunt ante- și post- efecte ale ispitei. „Roind în băutură”- metaforă ce vocalizează, într-un mod direct și chiar inconfortabil, unul dintre principalii factori declanșatori ai slăbiciunii umane. Această figură de stil creează o imagine vizuală, poate chiar sinestezică asemeni celei din primul vers al poeziei „Evoluție” de Aureliu Busuioc: „Între-o cafea și un coniac îi gust...”. Imaginea reflectă starea eului liric descoperind trăirile ispitei- o stare meditativă și în același timp de agitație și tremur sufletesc. Astfel, ispita este un alt stadiu al fricii. Ultima strofă este unică prin prezența morții. Moartea, astfel, nu mai este decesul biologic, ci este o stare internă- mai profundă decât toate celelalte. Această stare și misterul ei este adesea resimțit, prin tradiție, ca neliniștitor și apare reprezentat prin forme înfricoșătoare, ca frică a nopții și soră a somnului, precum în romanul „Zbor frânt” de V. Beșleagă. Aici, însă, Goga vede moartea ca pe un aspect persiabil și destructibil al existenței- nu atât teama de topirea în neant, cât posibilitatea la schimbare și la o formă de existență necunoscută. Autorul se descotorosește de accesoriul esențial al morții- panica și o înlocuiește cu „liniștea”.La fel ca în poezia cu același nume de Lugian Blaga, „Liniștea” este un motiv-simbol abstractul căruia autorul reușește să-l trnsforme într-un palpabil care „se lasă”. Motivul liniștii din perspectiva morții, fiind unul ce stimulează toate simțurile, este însoțit de imaginea olfactivă din versul „ Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie” unde simbolul florilor vine în antiteză cu motivul sub umbrela căruia se află, la fel ca în poezia „Flori de mucegai” de Tudor Arghezi. Astfel, simbolul proaspăt și plin de viață al florii îl înfruntă pe cel al morții. Această înfruntare este, însă, una pașnică, paralelă, (asemeni celeia din „Flori de plumb” de George Bacovia) care se sfârșește în cheia ultimului vers „Slujește-o liturghie...” unde apar cele trei puncte de suspensie și motivul înălțării( bazat pe combinația termenilor religioși „slujește”- verb ce canalizează noțiunea de pocăință ca esențial pentru atingerea absolutului și „liturghie”- simbol al parcursului unui destin ce, mitologic se sfârșește în lumină, dar teluric, în neant). Într-un final, farmecul acestei poezii racolează( accentez, racolează, nu cheamă, căci chemarea e universalizatăn, iar a racola presupune o anumită conexiune interpersonală cu textul) oamrnii ce simt și vor să simtă. Autorul pune eul liric să vorbească, să-și vorbească și să se vorbească prin libertatea destăinuirii, astfel acesta instituie firesc și dezinvolt un discurs sincer și necontrafăcut, reușind însă să aparțină.