Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
S-a vorbit și s-a scris mult până în prezent despre concepția de interpretare a lui
Dinu Lipatti, subliniindu-se actualitatea artei sale, modul excepțional și surprinzător în
care marele pianist a reușit în scurta sa existență să sesizeze în esență evoluția muzicii și
să presimtă metamorfoza corespunzătoare a artei interpretative. Această anticipare a
interpretului dublat de compozitor nu era intuitivă; ea se sprijinea pe solide baze
teoretice, clar concepute și precoce, dacă luăm în considerație vârsta lui Lipatti atunci
când le-a scris. Cunoaștem însă mult mai puține detalii despre metoda propriu-zisă de
lucru a pianistului, care, firesc, trebuia să fie elaborată în aceleași condiții de maximă
scrupulozitate și clarviziune.
Iată cum se exprima Lipatti într-o scrisoare adresată în 1946 muzicienei elvetiene
Marie-Madeleine Tschachtli :
„…Ce să vă spun despre interpretare? Ar trebui să vorbesc și nu să scriu, căci altfel mi-
ar trebui 30 de pagini.
As putea rezuma, foarte imperfect, în câteva atitudini, drumul care, după mine,
îmi pare că este cel care trebuie să ne conducă spre adevăr. Să căutăm a descoperi toată
emoția lucrării cântând-o mult, în diferite feluri, înainte de a începe a o realiza tehnic.
Spunând ‘cântând-o’ mă gândesc cu precădere la "a o cânta în minte’, ca si cum ar fi
executată de cel mai perfect interpret.
După ce am reținut impresia de frumusețe absolută pe care această interpretare
imaginară ne-a lăsat-o (impresie pe care o reînnoim și ii redăm viață încontinuu,
repetând in linistea nopții, execuția imaginară), să trecem apoi la lucrul real, tehnic,
disecând fiecare dificultate în mii de părți, pentru a elimina obstacolul fizic și tehnic, nu
‘în bloc’, ci ‘în detaliu’. Acest travaliu tebuie făcut cu capul rece, ferindu-ne de a pune
sentiment.
În fine, ultima fază este cea în care lucrarea dominată fizic trebuie să fie construită
în linii mari, cântată de la un capăt la altul, pentru a avea ‘perspectiva de la distantă' și la
execuția căreia participă ființa rece, lucidă și insensibilă care a prezidat lucrul, dar și
artistul plin de emoție, fantezie, viață si căldură, care a creat-o mintal și care regăsește
acum mijloacele de expresie pe care nu le avea la început.
Vă cer scuze de a fi exprimat atât de slab un act altât de solemn și, în speranța că aceasta
nu vă va părea prea de neînțeles, vă adresez expresia sentimentelor mele cordiale".
Dinu Lipatti
Mai găsim câteva precizări ulterioare în interviul acordat în iulie 1950 la postul de
radio Sottens. La intrebarea lui François Magnenat, privitoare la procedeul de lucru în
abordarea unei noi opere muzicale, Lipatti răspunde :
„Nu am propriu-zis un procedeu. Dar în mod evident trebuie să-mi stabilesc un plan
pentru a ușura și scurta perioada de lucru, care perioadă e în fond cea mai ingrată și, în
acelasi timp, cea mai
frumoasă, într-un fel. Încerc să învăț lucrarea fără a atinge pianul, pe cât posibil în
primele săptămâni. În cazul unei compoziții pentru pian si orchestră, în special, aceasta
reprezintă un mare avantaj, căci se învață nu numai partea pianului, ci tot ansamblul.
După aceea, și numai după aceea, încerc să pun digitația. În ceea ce privește
digitația, îmi permit să vă semnalez că în muzica lui Chopin ceea este frapant e că
regăsim aproape, câteodată, amprenta mâinii lui, în unele pasagii, într-atât este pianistic
pasajul, fără a face niciodată concesii mâinii. O bună digitație usurează lucrul cu 50% și
permite pentru mulți ani de a întipări lucrarea din punct de vedere al memoriei, mai mult
decât orice memorizare în afara pianului.
După digitație urmează nuanțele și aici, evident, trebuie să rămânem în cadrul textului,
adică să ne conformăm cât de mult posibil indicațiilor, intențiilor și sugestiilor autorului.
O perioadă de aproape o lună sau două îmi ajunge pentru a învăța lucrarea în mod
suficient pentru a o cunoaște, dar nu suficient pentru a o cânta în public. Și consider apoi
că trebuie s-o lăsăm să se odihnească si să o reluăm câteva luni mai târziu pentru lucrul
definitiv, șlefuirea, finisajul. Și atunci am uneori bucuria de a constata că, în timpul
acestor luni de repaus, lucrarea s-a maturizat, a lucrat ea însăși, dacă pot îndrăzni să mă
exprim în acest fel.”
Încercarea de a cita alte câteva nume este descurajantă. Perahia, spre exemplu,
care a fost asemuit adesea cu Lipatti, se preocupă de viziunea de ansamblu asupra operei
muzicale și declară că învață mult, citind partiturile în afara instrumentului, pentru
a ,,lucra imaginația, a elibera gândirea si a forma auzul interior": nu precizează nimic
altceva în privința tehnicii . Brendel declară că "numai plecând de la operă găsim solutia
tehnică corespunzătoare și nu invers”, aplicând "rețete tehnice” . Samson François făcea
de regulă o jumătate de oră de tehnică pe zi: game, octave, pasaje rapide cu ritmuri
variate și improvizații: avea o conceptie foarte liberă despre muzică și declara că "nu
trebuie niciodată să știi prea bine o piesă căci altfel se sclerozează!” . Pollini se preocupă
însă de digitatie: ,,Dacă deschideți partiturile mele, nu veti găsi nici cea mai măruntă
adnotare. Scriu puține digitații. Dacă nu e necesar să fie notate, în numeroase pasaje este
esențial sa fie bune, atât pentru stil, cât pentru sunet.” În fine, Richter declara: Nu mai
fac exerciții de tehnică. Prefer să mă ocup de…muzică. Acestea fiind spuse, lucrez trei
ore pe zi, fără o metodă specială. Aș dori mult să am una.”
Să revenim însă la Lipatti. În ciuda excepționalei sale ușurințe naturale, el a fost
preocupat toată viața de perfecționarea tehnicii și îndeosebi de independența de mișcare
a degetelor și de diversitatea tușeului. Când era elev la Școala Normală de Muzică studia
cu asiduitate cărțile Mariei Jaëll și afirma în corespondența cu Miron Șoarec: „…Am un
sistem faimos, care economisește cel puțin trei ore de lucru zilnic la pian, ajutându-mi
mai mult decât ‘d'après l'ancienne méthode’ (după vechea metodă). O adevărată
revolutie!!!”. În ianuarie 1949 scria profesoarei Florica Musicescu: „Aveti mare
dreptate cu studiul ‘rarissimo’; e singura metodă sănătoasă și cinstită de a fixa lucrarea".
Iar în martie: ,,Se pare că celebrul Francis Planté lucra astfel: foarte rar si extrem de
suplu, toate bucățile și le trecea în pianissimo, chiar pasajele de bravură <Astfel, spunea
el, economisești forțe nebănuite și ai timpul să hotărăști și inflexiunile dinamice și
expresive din părțile de expresie>. Eu cred că este un bun sistem". Mai târziu vom găsi
în notele sale scheme și combinații de degete. Printr-o muncă perseverentă, Lipatti
dobândise un capital pianistic care conținea toate formulele, remarca Madeleine Lipatti .
Nu era vorba decât de a le lua pentru a adapta aceste formule la compozițiile alese" și în
funcție de acestea de a stabili diversitatea atacului și a timbrului.
Dar toate aceste detalii ale muncii ,,artizanale" a pianistului trebuie să se topească
în ultimă instanță în sinteza cerută de interpretarea autentică, unde prioritatea este dată,
așa cum se exprima Lipatti, "elanului inimii noastre”, "spontaneității”, "libertății”,
pentru, concludem noi, a atinge transcendența.
Regăsim în toate aceste constatări, nu fără emoție, principiile de bază ale învățământului
Floricăi Musicescu, căreia Lipatti îi arăta o mare recunostință, declarând că ii datora tot
"meșteșugul" său de pianist. Fără a uita "culoarea” și împlinirea pe care foarte tânărul
Lipatti le realizase în preajma lui Cortot, e adevărat că baza era construită înainte, în
țară. Și unul din marile merite ale lui Lipatti a fost, după cum remarca Nikita Magalof de
a fi ,,importat în Occident pedagogia Musicescu!" .
Imaginea pedagogului și rolul său în dezvoltarea elevului capătă o lumină
neașteptată când ne gândim la formația lui Lipatti si, mai târziu, la propria sa activitate
profesorală. Am găsit cu mare surprindere numele lui citat într-o carte de dialoguri cu un
ilustru maestru german al spiritualității, Karlfried Graf Dürckheim . Vorbind despre
formarea profesională si spirituală a ființei umane, acesta spune: "Priviți, spre exemplu,
un profesor de pian: datoria lui nu e numai de a forma elevi care cântă perfect, ci este
vorba de a forma o ființă umană prin învățarea pianului, în așa fel încât ceea ce știe să
facă să servească la ceea ce trebuie să devină. Sensul eficienței nu e opera, ci
transformarea celui care e capabil să săvârșească o operă. Asa s-au petrecut lucrurile cu
unul din marii maeștrii ai pianului: Lipatti. Reputația sa mondială nu l-a împiedicat să
facã exerciții din nou, cu un alt mare maestru, se spune. Timp de un an nu a cântat decât
Do, Re, Mi... După aceasta a obtinut acel tuseu formidabil pe care îl putem aprecia acum
ascultându-i discurile. Adevăratul tușeu al pianului e altceva decât o tehnică bună: este
rezultatul obținut de un om care a fost transformat".