Stana Marin

An III CMD

Concertul pentru pian și orchestră în Re♭ Major

– Aram Ilici Haciaturian

Aram Ilici Haciaturian este recunoscut la nivel internațional pentru muzica sa.
Contribuțiile sale pentru cultura muzicii din vest sunt alăturate altor mari compozitori ruși
contemporani cu el, anume Serghei Prokofiev și Dmitri Șostakovici. Cariera sa s-a dezvoltat
aproape în totalitate în URSS datorită resurselor și oportunităților care i-au fost oferite. În pofida
reputației sale de compozitor soviet, este considerat figura centrală care a promovat muzica și
cultura armeniană pe plan mondial.
Chiar dacă nu a studiat muzica până la vârsta de 19 ani, a reușit să obțină admirație pentru
lucrările sale timpurii. Acestea includ trioul pentru clarinet, vioară și pian (1932), concertul pentru
pian și orchestră în Re♭ Major (1936) și baletul Gayaneh, lucrări care rămân până astăzi în
repertoriile de pretutindeni. Cu un arsenal de lucrări divers, a reușit să abordeze și să exceleze în
mai multe genuri muzicale: simfonie, concert, balet, coloane sonore pentru filme, lucrări solo
instrumentale și lucrări corale.
Una dintre lucrările care i-au adus faimă și recunoaștere este concertul pentru pian și
orchestră în Re♭ Major. Prima interpretare a acestui concert a fost realizată cu două piane, unul
dintre ele cântând reducția orchestrală, desfășurată la Conservatorul din Moscova. Premierea cu
orchestră simfonică l-a avut ca solist pe marele pianist rus Lev Oborin, dirijat de Lev Steinberg la
data de 12 Iulie, 1937.
Acest concert reprezintă prima sa lucrare în genul concertant, compus în timp ce încă studia
cu profesorul său de compoziție, Miaskovski. În această perioadă, a fost pasionat de muzica lui
Prokofiev, atât de mult încât îi cerea sfaturi și păreri pentru anumite fragmente de fiecare dată când
se întâlneau. În privința instrumentației, este a doua lucrare de mari dimensiuni care include
orchestră. Prima lucrare orchestrală a fost Suita de dansuri (1933), un ciclu de 5 dansuri populare,
iar prima lucrare de mari dimensiuni a fost Simfonia I (1934), cu care câștigă laude pentru
cunoștințele sale de orchestrație și care stabilește un standard menținut și în primul său concert.
Prima parte a concertului, Allegro ma non troppo e maestoso, are formă de sonată. Începe
cu o scurtă introducere orchestrală care stabilește clar tonalitatea părții, anume Re♭ Major, pentru
prima temă, și evidențiază o disonanță de semitonuri care va fi proeminentă de-a lungul întregii
mișcări. Această disonanță, considerată ca fiind o referință la acordarea instrumentelor populare
armeniene, se observă în fiecare măsură din introducere. Prima temă, A, este introdusă de pian de
la măsurile 11-37, cu un acompaniament orchestral, urmând să se repete la măsurile 46-60, cu
rolurile instrumentelor inversate: orchestra aduce tema, iar pianul acompaniază pe pedala tonicii.
Introducerea orchestrală cu disonanțele create de semitonuri marcate:

Tranziția dintre tema A și tema B începe cu un material nou acordat pianului solo, construit
din șaisprezecimi (măsurile 61-64). Orchestra reintră după soloul pianului, cu o secțiune
modulatorie bazată pe materialul primei teme (măsurile 65-89), acompaniată de pasajele de
virtuozitate ale pianului.
Tema B apare la oboi solo, având un motiv ritmic specific folclorului armenian:

Dezvoltarea prezintă un ritm mult mai energetic decât cel din expoziție, constând în 5
secțiuni principale definite de alternanța constantă a pianului și a orchestrei între funcțiile de
melodie și acompaniament, precum și de schimbările de conținut tematic. Primele 3 secțiuni
corespund schimbărilor a notei din pedală (Do♭, Mi, și Fa♯). Secțiunea a 4-a aduce o schimbare
de tempo, Poco più mosso e stretto, iar secțiunea a 5-a are rol de retranziție pentru repriză.
Finalul acestei părți este realizat cu o cadență în caracter virtuoz, care folosește material
tematic din ambele teme și are o calitate improvizatorie.

2
 Schema formei de sonată a primei părți:

Secțiunea formei Numărul măsurii Tonalitate

Introducere 1-10; Re♭ Major

11-60;
 11-37: tema la pian, acompaniat de
Expoziție, tema A orchestră; Re♭ Major
 46-60: tema la orchestră,
acompaniată de pian;

Expoziție, tranziție 61-89; Re♭ - Fa Major

Expoziție, tema B 90-181; mi♭ minor

182-306;
 Secțiunea I (182-189); Pedală pe Do♭, Mi,
 Secțiunea II (190-227); și Fa♯;
Dezvoltare
 Secțiunea III (228-250); Retranziția aduce
 Secțiunea IV (251-291); tonalitatea de bază;
 Secțiunea V (292-306);

Repriză, tema A 307-333; Re♭ Major

Repriză, tranziție 333-346; Instabilitate tonală

347-400;
Repriză, tema B  Tema alternează între orchestră și Re♭ Major
pian;
Cadență 401-485; Re♭ Major

Codă 486-498; Re♭ Major

Partea a doua a acestui concert, Andante con anima, are o formă tristrofică (A-B-A’). Tema
principală este bazată pe o melodie folclorică. Începe cu o scurtă introducere orchestrală (măsurile
1-8), care stabilește atmosfera tonalității la minor.
Prima apariție tematică îi este acordată pianului care este acompaniat de orchestră.
Secțiunea B este alcătuită din 3 subsecțiuni distincte (B1, B2, B3) care sunt bazate pe scurte
fragmente melodice din secțiunea A. Prima subsecțiune, B1, începe cu o schimbare de tempo,
Poco più mosso. A doua subsecțiune, B2, începe, la fel ca și subsecțiunea precedentă, cu o

3
schimbare de tempo, Poco meno mosso, și aduce, pe lângă fragmentele secțiunii A, material
tematic nou, având la final o tranziție pentru ultima subsecțiune, B3, care readuce tempoul inițial.
Schema formei tristrofice a părții a doua:

Secțiunea formei Numărul măsurii Tonalitate

A 1-83; la minor

84-172;
 B1 (84-108); Instabilitate tonală,
B
 B2 (109-125); secțiune modulatorie;
 B3 (126-172);

A’ 173-236; la minor

La fel ca și partea a doua a concertului, a treia parte, Allegro brillante, are tot o formă
tristrofică. Secțiunea A are caracter de toccată datorită tempoului său rapid și al avântului său
ritmic continuu. Aceasta începe cu un material introductiv (măsurile 1-14), tema A apare mai apoi
la orchestră (măsurile 15-22). Există, de asemenea, o tranziție între tema A de la orchestră și
aceeași temă la pian (măsurile 30-68).
Tranziția la secțiunea B începe cu un material secvențial care se repetă odată și conclude
cu un climax format dintr-un pasaj de virtuozitate pianistică pe o pedală de Do, care reprezintă
dominanta următoarei secțiuni. Secțiunea B este în fa minor și cuprinde două teme asemănătoare
motivic (B1 și B2). Materialul tematic din B1 este bazat pe o augmentare a motivului scurt din 4
note care stă la baza temei A, și aduce o tranziție pentru următoarea subsecțiune, B2, care prezintă
melodia la instrumentul solist. Valorile lungi de note din melodie, precum și modelul ritmic cu
hemiole în acompaniamentul orchestral, creează o senzație rapsodică și de expansiune.
Odată cu finalul subsecțiunii B2, cadența de la pian formează un contrast cu cadența din
prima parte prin faptul că scriitura rapsodică câștigă în favoarea ritmurilor puternice precedente.
Datorită reapariției primei teme și plasarea acesteia în climaxul părții a treia, coda, în tonalitatea
de bază Re♭ Major, are rol de totalizare a întregului concert. Aceasta începe cu un acord de
dominantă bazat pe motivul inițial din 3 note, după care urmează tema propriu-zisă din prima
parte. Înainte de cadența finală, există o ultimă repriză a secțiunii A, după care se încheie cu prima
temă a primei părți.
Această parte nu conține influențe armeniene evidente, decât unele tehnici specifice stilului
componistic al compozitorului, precum armonii pe pedală în bas, schimbări de tempo și scriitură
improvizatorică. În acest caz, stilul de toccată câștigă în favoarea influențelor folclorice.

4
 Schema formei tristrofice a părții a treia:

Secțiunea formei Numărul măsurii Tonalitate

A 1-68; Do Major

Tranziție 68-130; Si♭ Major

131-196;
B  B1 (131-148); fa minor
 B2 (157-196);

Cadență 197-255;

Fa Major
A’ 256-347;
Do Major

Coda 340-434; Re♭ Major

În concluzie, analiza acestui concert pune în lumină felul eficient în care Haciaturian
folosește motivele muzicale, demonstrându-și astfel abilitățile sale de compozitor. Chiar dacă
există o legătură tematică puternică între cele trei părți ale concertului, el creează un contrast între
caracterul acestora prin intermediul ritmurilor, tonalităților și motivelor folosite, menținând totuși
limbajul său muzical unic.
Prima parte are o formă de sonată convențională, cu schimbări de tonalitate
neconvenționale. Tema secundă este prezentată într-un mod iregular datorită orchestrei care
interpretează prima, urmată de instrumentul solist. Partea a doua construiește un contrast cu prima
parte prin intermediul melodiei folclorice folosite, precum și utilizarea unui nou instrument,
flexatonul. A treia și ultima parte aduce o mișcare continuă cu caracter de toccată. Conține o
cadență neașteptată, care contrastează cadența primei părți datorită caracterului rapsodic, iar coda
oferă mai mult înțeles întregii lucrări și arată, într-un mod bine definit, materialul tematic care
circulă de-a lungul întregului concert.

5
Bibliografie: