George Enescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pagina „Enescu” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Enescu (dezambiguizare).
George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani,
România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor,
George Enescu
violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai
important muzician român.

Cuprins
Viața
Copilăria
Activitate
Debutul ca interpret și compozitor. Primii ani
Începutul secolului al XX-lea. Lucrări
semnificative
George Enescu interpretândPoemul de Chausson
Perioada interbelică
Date personale
Opera Oedip Nume la
Al doilea război mondial. Opere de maturitate
George Enescu
naștere
Ultimii ani. Exilul Născut 19 august 1881[1][2][3][4][5]
Botoșani, România
Interpretul
Violonist
Decedat 4 mai 1955 (73 de ani)[2][3][4][5]
Pianist Paris, Franța[6]
Dirijor Înmormântat Cimitirul Père-Lachaise[7]
Cetățenie România
Creatorul
Compozitor Ocupație muzician, compozitor, dirijor,
Creația
profesor
Opere Activitate
Instrument(e) vioară, pian
Simfonii
Premii Legiunea de Onoare în grad de
Alte lucrări orchestrale
cavaler[*]
Muzică de cameră

Casele Enescu Membru titular al Academiei Române

Note
Semnătură
Bibliografie
Legături externe

Viața Prezență online

Internet Movie Database
Modifică date / text

Copilăria
George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a
soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe;
părinții lui l-au alintat cu numele „Jurjac”.
A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de
5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări
muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar
, Niculae Chioru.

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam
să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam
groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseamnefolositoare, având
simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam
un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”
—Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu''

Activitate

Debutul ca interpret și compozitor. Primii ani

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre
alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se
încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează
compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix
Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă

studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui
Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și
Gabriel Fauré (compoziție). La data de6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris
cu Suita simfonică Poema Română.

În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României
(celebra iubitoare a arteiCarmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară înCastelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa
Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind
un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale or
ganizate de regină.

Începutul secolului al XX-lea. Lucrări semnificative

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr.
1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri deClément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși
ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.

În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de

Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România),
compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913),
Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului
de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor,
din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării
acestor piese în concerte.

George Enescu la o masă festivă

Perioada interbelică
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru
vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai
multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele dinPhiladelphia (1923) și New York (1938).

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras,
Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult
și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) —
Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui Yehudi
țară, o țară de inegalată frumusețe. Menuhin

În anul 1932 devine membru titular alAcademiei Române.[8]

Opera Oedip
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală,
care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume.
O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai
târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o
căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a
turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București
și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod,
Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in
fotografii cu un voal negru pe față. Pe4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea.
Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de
vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera
operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes
imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost
Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii
tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost
Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea
celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata
germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în
timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera
românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia
aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă Statuia lui George Enescu amplasată
lângă Universitatea Națională de
punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat
Muzică București. Sculptor Boris
numeroase controverse. Caragea, 1961

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai

multe țări ale lumii, printre careItalia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

Al doilea război mondial. Opere de maturitate

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea
țării.[9]
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate
dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora,
Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat
concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin,
care l-a vizitat la București și la Sinaia.

Ultimii ani. Exilul

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră
Statuia lui George Enescu, sculptată
pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris
de Ion Jalea, instalată în 1971 pe
pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5
peluza din fața Operei Naționale
rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorulPascal Bentoiu). București

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949,
deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății
Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost
înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca
membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost
înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură
albă, aflat la poziția 68[10].

Interpretul
Ateneul Român, sediulFilarmonicii
George Enescu
Violonist

Pianist
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe
care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.

Dirijor
Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10
recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarulMihail Sebastian scria:

„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...]
Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu
numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le
insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George
[11]
Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”

În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel
moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor
, scriind:

„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru
că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare
instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o
 asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de
reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră –
bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”[11]

Creatorul

Compozitor
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci
într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul
de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie
împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „[d]in multipla sa activitate, în care s-a
afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și,
[12]
desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.” Mormântul lui George Enescu din
Cimetière du Père Lachaise-
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul Paris
romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii
franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce
(în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră.
Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular
românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.

Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1,
popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin
Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă
mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Creația
Articol principal: Lista compozițiilor de George Enescu.

Opere

Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

Simfonii

Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)

Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

Alte lucrări orchestrale

Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)

Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)

Muzică de cameră
Cvartete pentru coarde

Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1

(1920)
Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-
1952)

Sonate

Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)

Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular
românesc", Op. 25 (1926)
Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2
(1935)

Alte lucrări de cameră

Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)

Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
Concertstück pentru violă și pian (1906)
Légende pentru trompetă și pian (1906)
Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
George Enescu
Impressions d'Enfance(Impresii din copilărie) pentru vioară și
pian, Op. 28 (1940)
Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

Casele Enescu
În București se găseșteMuzeul Național „George Enescu", găzduit în trei camere din
Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă
publicului, au locuit Maruca și Enescu.[13]

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului
român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști.
La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială
George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani,
Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii '80 un Casa memorială G. Enescu de la
centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Cumpătu, Sinaia
Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere depictură și de filosofie.

Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de
[14]
deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.
Note
1. ^ „George Enescu” (https://d-nb.info/gnd/118684639), Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014
2. ^ a b Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb138936664), accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ a b George Enescu (http://snaccooperative.org/), SNAC, accesat în 9 octombrie 2017
4. ^ a b Georges Enesco (http://www.findagrave.com), Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
5. ^ a b George Enescu (https://imslp.org), International Music Score Library Project, accesat în 9 octombrie 2017
6. ^ „George Enescu” (https://d-nb.info/gnd/118684639), Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014
7. ^ Deux siècles d'histoire au Père Lachaise, p. 314
8. ^ acad.ro: Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent(http://www.acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=E)
9. ^ 8 noiembrie 1939: „George Enescu a venit ieri la mine si mi-a adus 100 000 lei pentru apărarea națională. Un gest
frumos. Am putut constata cu acest prilej că face un început de scolioză. Maruca aștepta afară, în automobil...”, în
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice. Volumul VII. 1 iulie - 22 noiembrie 1939, București, Editura Machiavelli,
2003, p. 209
10. ^ Români din diasporă și monumentele lor funerare uitate(http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2008/11/bene200
4.pdf)
11. ^ a b Mihail Sebastian (septembrie 2011), „De recitit. Bagheta lui George Enescu”(http://www.observatorcultural.ro/D
E-RECITIT.-Bagheta-lui-George-Enescu*articleID_25835-articles_details.html), Observator cultural (nr. 591), accesat
în 15 august 2013
12. ^ Tudor 1959, p. 3
13. ^ Veronica Micu (28 iulie 2006), „Muzeul economiei de piață culturală”(http://jurnalul.ro/special-jurnalul/muzeul-econ
omiei-de-piata-culturala-15882.html), Jurnalul Național, accesat în 26 august 2014
14. ^ Cosmin Zamfirache (25 august 2014), „Casa lui Enescu de la Mihăileni, salvată în ultimul moment de un grup de
arhitecți voluntari” (http://archive.is/f05UR), Adevărul, accesat în 26 august 2014

Bibliografie
Alain Cophignon: George Enescu, traducere de Anca Domnica Ilea, Editura Institutului Cultural Român, București,
2009, ISBN 978-973-577-578-0
fr Alain Cophignon: Georges Enesco, Fayard, Paris, 2006, ISBN 978-2-213-62321-4
George Bălan, Enescu, Editura Tineretului, 1963
Mircea Voicana, coord.: George Enescu. Monografie, Editura Academiei RSR, București, 1971
Clemansa Liliana Firca:Catalogul tematic al creației lui George Enescu , vol. 1, Editura Muzicală, București, 198
Clemansa Liliana Firca:Noul catalog tematic al creației lui George Enescu. V ol. 1, Muzica de cameră, Editura
Muzicală, București, 2010
Clemansa Liliana Firca:Modernitate și avangardă în muzica ante- și interbelică a secolului XX (1900-1940): datul
european, dimensiuni românești ale modernității , Editura Fundației Culturale Române, 2002
Clemansa Liliana Firca:Enescu. Relevanța „secundarului”, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005
Viorel Cosma: George Enescu în memoria timpului - evocări, amintiri, însemnări memorialistice , Editura Casa Radio,
București, 2003, ISBN 973-7902-13-0
en Mihai Cosma: George Enescu - destinul unui geniu/George Enescu - the destiny of a genius, Editura Coresi,
București, 2005
Pascal Bentoiu: Capodopere enesciene, Editura Muzicală, București, 1984
Pascal Bentoiu: Breviar enescian, Editura Universității Naționale de Muzică, București, 2005,ISBN 973-7857-23-2
Zoe Dumitrescu-Bușulenga:Portrete 2002, Editura Elion, 2002, ISBN 973-8362-08-3
Constanța Cristescu (2011),Izvoare bizantine în metamorfoze enesciene, Editura Mușatinii, Suceava
Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu:Amintirile unei prințese moldave, ed. a II-a revizuită, Editura Aristarc, 2005,
ISBN 973-99774-7-2
Colette Axente, Ileana Rațiu:George Enescu - Biografie documentară ; Tinerețea și afirmarea (1901-1920), Editura
Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1998, ISBN 973-42-0200-6
Vasile Tomescu: George Enescu - un geniu al artei sunetelor, Institutul Cultural Român, București, 2005,ISBN 973-
577-468-2
Tudor Ciortea: Permanențele muzicii, Editura Muzicală a UCMR, București, 1998,ISBN 973-42-0201-4
Gavoty, Bernard, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982
Romeo Ghircoiașiu, Studii enesciene, Editura Muzicală, București, 1981
Manolache, Laura, editor, George Enescu. Interviuri din presa românească , 2 volume, [1898-1936; 1936-1946],
Editura Muzicală, București, 1988; 1991
 George Sbârcea: Povestea vieții lui George Enescu, Editura Ion Creangă, București, 1982
de Titu I. Bǎjanescu: Die Liebe ist eine ernste und endgültige Sache : das Leben des onkünstlers
T George
Enescu, Henschel, Berlin, 2006,ISBN 978-3-89487-569-5, ISBN 3-89487-569-0
de Dieter Nowka: George Enescu und die Entwicklung der rumänischen Musik , Pro-Universitate-Verl., Sinzheim,
1998, ISBN 3-932490-33-9
en Malcolm, Noel. 1990. George Enescu: His Life and Music, with a preface by Sir Yehudi Menuhin. London:
Toccata Press. ISBN 0-907689-32-9 ISBN 0-907689-33-7
hu Pinter Lajos: George Enescu Erdelyi hangversenyei: Magyar sajtovisshangok , Editura Kriterion Konyvkiado,
București, 1981
Valeriu Râpeanu, Enescu, Editura Fundatiei PRO, 2003[1]
Dumitru Vitcu, "George Enescu în spațiul artistic american", Cuvânt înainte de Mircea V oicana, Editura Omnia, Iași,
1994, ISBN 973-96452-2-4 (ediție nouă la Editura Junimea, Iași, 2009,ISBN 978-973-37-1241-1)
Vania Atudorei - ''Marturii despre aspecte putin cunoscute ale vietii marelui compozitor George Enescu'' -
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/09/marturii-despre-aspecte-putin-cunoscute-ale-vietii-marelui-
compozitor-george-enescu/, Arhivele Muzeului Judetean Botosani - ACT A MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS
Vania Atudorei - '' Remus Tzincoca - dirijorullui George Enescu din Laval, Québec, Canada'' -
http://ziarulzigzag.ca/2015/06/12/remus-tzincoca-dirijorul-lui-enescu-din-laval/
Tudor, Andrei (1959), George Enescu. Viața în imagini, București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din
R.P.R

Legături externe
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E
International Enescu Society
Orchestra Națională Radio
Filarmonica George Enescu - George Enescu Philharmonic
George Enescu: biografie, articole, anunțuri concerte
Festivalul Internațional George Enescu
Muzeul Național "George Enescu"
Emisiune numismatică: '50 de ani de la trecerea în eternitate a lui George Enescu', 26 septembrie 2005, Amos News
George Enescu: primul text pe care l-a scris în presa românească , 26 septembrie 2013, Corina Vladov, Ziarul
Metropolis
Creatorul unei opere unice care exprimă idealul său de viață
, festivalenescu.ro
Interviuri

Cum a scandalizat George Enescu România, acum 100 de ani: „Doina românească este o mixtură de ritmuri
orientale, ungurești și rusești”, 3 noiembrie 2014, Cosmin Zamfirache,Adevărul
Articole biografice

O minune pe nume George Enescu, 4 septembrie 2011, Monica Andronescu,Adevărul

VIDEO Geniu ucis de dragoste: George Enescu a sfârșit ca rob al unei prințese extravagante , 4 mai 2012, Ionuț
Cristian Ungureanu, Adevărul
Valori ale culturii naționale: George Enescu: 128 ani de la naștere, 19 august 2009, Amos News
George Enescu, în interviuri publicate în presa românească , 31 august 2013, Corina Vladov, Ziarul Metropolis
Enescu se bucura când se serveau crenvurștii , 6 septembrie 2013, Adevărul - articol Historia
GEORGE ENESCU - Simfonia iubirii — interviu cu V iorel Cosma, Dia Radu, Formula AS - anul 2011, numărul 982
Copilăria unui geniu: George Enescu — interviu cu V iorel Cosma, Dia Radu, Formula AS - anul 2012, numărul 1004
Academicianul George Enescu, Vasile Vasile, Actualitatea Muzicală, București, Nr. 9, septembrie 2017, p. 4-5.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=George_Enescu&oldid=12433216

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 31 octombrie 2018, ora 18:37.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.