Vincent-Marie de Vaublanc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort
Conte Vincent-Marie V ienot
Dauphin – d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor
francez catolic, monarhist. Din26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a
de Vaublanc
îndeplinit funcția de Ministru de Interne alFranței.

Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic

al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol al X-
lea și Ludovic al XVIII-lea. Proscris și căutat de patru ori de regimuri
politice diferite, niciodată arestat, el a reușit de fiecare dată să fie
reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist
în timpul Revoluției franceze și al Directoratului francez, proscris în
timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne
în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea și la încheierea vieții sale politice
a fost deputat ultramonarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile
sale convingătoare și pătimașe, elocventă fiind implicarea sa în
Contele Vincent-Marie Vienot de Vaublanc
controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în
Date personale
calitate de Ministru de Interne.
Născut 15 martie 1756
Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează
Fort Dauphin, azi Fort-Liberté,
Haiti
această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al Decedat 21 august 1845 (89 de ani)[1][2]
revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția
de contra-revoluționar extremist. Paris, Franța
Căsătorit cu Mademoiselle Charlotte de
Fontenelle
Cetățenie Franța
Cuprins Religie romano-catolic
Ocupație om politic
Formația clasică militară sub Vechiul Regim poet
Intrarea în politică în timpul Revoluției franceze istoric
Primele funcții locale în convocarea Stărilor Generale eseist[*]
scriitor
Luptă pierdută contra Iacobinilor în Legislativ
Figură a Clubului Feuillanților[13]
Ministru de Interne
Inevitabila cădere a monarhiei În funcție
26 septembrie 1815 – 7 mai 1816
Apărarea lui La Fayette
Precedat de Étienne-Denis Pasquier
Ziua de 10 august 1792
Succedat de Joseph Henri Joachim Lainé
Proscris în timpul Convenției și al Terorii (1792-1795)
Mare Ofițer al Legiunii de Onoare
Activist contra-revoluționar în timpul Directoratului (1795-
1799)
Premii Legiunea de Onoare în grad de
Ralierea la Napoleon Bonaparte Mare Ofițer[*]
Deputat în Corpul legislativ Partid
Prefect de Moselle 1805-1814 Ultraregalist
politic
Ralierea la Ludovic al XVIII-lea Alma mater Colegiul regal „Henry-le-Grand”
Cu prima Restaurație, în ciuda celor o sută de zile Modifică date / text
Ministru de Interne ultraregalist (26 septembrie 1815 – 7
mai 1816)
 Deputat în Cameră din 1820 până în 1827
Opera
Note
Bibliografie
Legături externe
Vezi și

Formația clasică militară sub Vechiul Regim

Originar dintr-o familie nobilă din Bourgogne, este fiul cel mare al
maiorului de administrație Vivant-François Viénot de Vaublanc,
comandant al Fort Saint-Louis de la Fort-Dauphin, azi Fort-Liberté,
din Haiti. S-a născut la Fort Dauphin și a crescut în Saint-
Domingue[3], unde tatăl său era cantonat. A venit în Franța
metropolitană, pentru prima oară, la vârsta de șapte ani.

În perioada 1770 - 1774, urmează studiile militare la Școala de

Cadeți din La Flèche și la Școala Militară de la Paris, fiind decorat Blazonul familiei Vaublanc.
cu ordinul Saint-Lazare[4] înainte chiar de încheierea școlii de către
contele de Provence, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea, mare maestru al ordinului.

Din 1776 până în 1782, este menționat cu gradul de sublocotenent în regimentul de la Sarre care aparținea ducelui de La
Rochefoucauld, împreună cu unchiul său, locotenent-colonelul Charles. În această perioadă își urmează cariera militară, în
garnizoanele de la Metz, Rouen și Lille, apoi obține scrisori de serviciu pentru Saint-Domingue, unde îl chemau probleme de
familie[5]. Acolo, se căsătorește cu domnișoarade Fontenelle, de la care are o fiică, și revine înFranța în 1782. În același an, cumpără
funcția de locotenent al mareșalilor Franței dinDammarie-les-Lys, aproape de Melun[6] și își achiziționează o casă în regiune.

Atribuțiunile acestei funcții de locotenent constau în concilierea gentilomilor în caz de litigiu, fapt ce-i permite să fie cunoscut de
mulți dintre aristocrații regiunii. Funcția îi lasă și timpul necesar pentru a se ocupa de agricultură, de litere și de arte, iar ca lucru
inedit, la învestirea sa ca locotenent își declară profesia deproprietar-cultivator.

Intrarea în politică în timpul Revoluției franceze

Primele funcții locale în convocarea Stărilor Generale

Sedus în prima perioadă de ideile noi ale Revoluției franceze, el se lansează în cariera politică și devine
membru al nobilimii aparținând „Baillage”-ului[7] din Melun în 1789. El a fost ales secretar al acestei
, marele „bailli”[8] din Melun, și din care făcea parte
instituții, președinte fiind Louis-Marthe de Gouy d'Arsy
și celebrul navigator și explorator Louis Antoine de Bougainville.[9] Acest comitet avea misiunea de a
prezenta Regelui lista doleanțelor, pentru a desemna un deputat în cadrul Stărilor Generale. Vincent-Marie
Blazonul
Viénot a sprijinit candidatura luiEmmanuel Marie Michel Philippe Fréteau de Saint Just, care a fost ales din
departamentului
partea nobilimii în „Baillage”-ul din Melun, iar mai târziu a devenit membru al Adunării Constituante în
Seine-et-Marne
1789.[10] În 1790, Vaublanc este numit președinte al Consiliului Departamental și Consilier General de creat în 1790
Seine-et-Marne, funcții care-i dădeau dreptul de a prezida directoratul administrativ al acelui
departament.[11]

Luptă pierdută contra Iacobinilor în Legislativ

La dizolvarea Comitetului Constitutiv, colegiile electorale erau pregătite pentru alegerea noilor deputați. La 1 septembrie 1791,
Vaublanc a fost ales de pe poziția a 8-a dintr-o listă de 11 candidați din Seine în cadrul Comitetului Legislativ Francez, cu 273 de
voturi din 345 de votanți [12]. A fost unul dintre puținii politicieni care aveau experiență în problema coloniilor din Indiile de Vest,
majoritatea celor aleși fiind novici în politică, fiind fideli cauzei lor, fapt demonstrat prin imposibilitatea întrunirii cvorumului la
adunarea Comitetului Constitutiv din 1789.

Figură a Clubului Feuillanților[13]

Din prima zi de ședință, Vaublanc s-a făcut remarcat pronunțând un discurs care denunța relele condiții[14] în care Ludovic al XVI-
lea ar fi fost primit de Adunare a doua zi.[15] În urma acestor declarații, el a fost ales vicepreședinte din 3 până în 15 noiembrie 1791,
cu 104 voturi (contra 92 pentru Brissot, unul dintre șefii Girondinilor) de către o adunare majoritar regalistă. Devine apoi președinte
din 15 până în 28 noiembrie 1791[16].La 29 noiembrie, Vaublanc este însărcinat cu redactarea unui mesaj care îi cerea regelui să-și
retragă veto-ul pe care îl emisese contra decretului din 9 noiembrie al Adunării, care avea drept scop să contribuie la încetarea
emigrației masive (încurajate de preoți și de nobili), amenințând prinții germani cu represalii, dacă vor continua să servească de
refugiu armatei prinților (contele d’Artois și prințul Condé). Adunarea este atât de satisfăcută de munca sa încât, printr-o derogare
formală a uzanțelor, ea îi ceru ca, în fruntea unei deputății de 24 de membri, să meargă să-și citească el însuși mesajul în fața
Regelui.[17] Ludovic al XVI-lea răspunde că va lua în considerare mesajul Adunării și, câteva zile mai târziu, anunța hotărârile sale în
această privință.

Cu această ocazie, Vaublanc își face un nume indicând Adunării

„că regele se înclinase primul și că el (Vaublanc) nu făcuse altceva decât să-i răspundă la
salut.[18] ”

Anecdota scoate în evidență bascularea raportului de forțe existente între puterea legislativă, reprezentată de Adunarea legislativă și
puterea executivă, reprezentată de Ludovic al XVI-lea, care nu mai este decât „Rege al Francezilor”. Vaublanc se alătură partidului
monarhiștilor constituționali și se înscrie în Clubul Feuillanților, ca și alți 263 de colegi (din 745 de deputați). Devine unul dintre
șefii Adunării, împreună cu Jacques Claude Beugnot, Mathieu Dumas și François Jaucourt, întrucât principalii conducători, ca
Barnave sau Lameth nu rămân mult timp. Se opune cu tărie guvernelor revoluționare, făcându-se remarcat prin lealitatea sa față de
rege, opoziția sa față de măsurile represive privitoare la preoții refractari, față de legile votate pentru confiscarea bunurilor
expatriaților și, în sfârșit, denunțând masacrele din Avignon[19] Discuțiile se radicalizează. Mulțimea care asistă la dezbateri, ca și
unii dintre colegii săi de Cameră, îi strigă:

„À la lanterne![20][21] ”

Nicolas de Condorcet, colegul său de la Adunarea legislativă în1791, care nu-l apreciază câtuși de puțin, spune despre el:

„Există în orice adunare oratori zgomotoși cu capul găunos, care produc un mare efect cu
neghiobii redundante.[22] ”

Iar Brissot îl supranumește „Căpetenia bicameriștilor”.[23]

Inevitabila cădere a monarhiei

În 1792 Vaublanc este unul dintre cei care asigură apărarea contelui de Rochambeau în fața Adunării și care asigură achitarea
acestuia.[24]

Urmând majoritatea Adunării care dorea abolirea sclaviei în Antile, Vaublanc îi pune totuși în gardă, printr-un discurs ținut la 20
martie pe aboliționiștii cei mai duri, cum era Brissot, care cunoșteau prea puțin viața din colonii, cu privire la riscurile de război civil,
date fiind diversitatea categoriilor etnice și sociale ale populației din Saint-Domingue. Susține, printre altele, legea din 4 aprilie 1792
care acorda cetățenia tuturor bărbaților de culoare[25] și negrilor liberi.[24] În timpul ședinței din 10 aprilie, se pronunță în favoarea
abolirii progresive a sclaviei negrilor din colonii, după exemplulDanemarcei și al Marii Britanii.[26]
La 3 mai 1792, sprijină propunerea lui Beugnot care provoacă un decret de punere sub acuzare a lui Marat și a abatelui Royou, iar la
8 mai, în cadrul Adunării, se adresează iacobinilor în termenii următori:

„Doriți, domnilor, să salvați Constituția; ei bine, nu veți reuși aceasta decât doborând facțiunile și
pe membrii acestora; decât luptând pentru nimic altceva decât legea; decât pierind cu ea și pentru
ea și vă declar că nu voi fi cel din urmă care va pieri împreună cu dumneavoastră pentru punerea
sa în aplicare; să credeți asta, domnilor...[27] ”

La 18 iunie, este ales membru al comisiei extraordinare a celor doisprezece, creată la propunerea lui Marant, însărcinată cu
examinarea situației Franței și de a propune măsurile pentru salvarea Constituției, libertății și Imperiului. Își dă demisia30
la iulie.

Apărarea lui La Fayette

După ziua de 20 iunie 1792, La Fayette se deplasează la Paris la 28 iunie, pentru a-l convinge pe
rege să părăsească Parisul și a se pune în fruntea armatelor sale, adunate în nord. La conducerea
gărzii naționale, încearcă să închidă cluburile, dar tentativa sa eșuează, în parte datorită
refuzului Curții de a-l urma. Ca reacție la această tentativă de lovitură de forță, stânga Adunării
decide să propună un decret de trădare împotriva lui La Fayette.

La 8 august 1792, neliniștit și șocat de evenimente, Vaublanc pronunță un discurs în fața

Adunării, în care îl apără, cu hotărâre și curaj, în pofida opoziției foarte puternice a iacobinilor,
care dominau Adunarea și strada, pe generalul La Fayette, care era amenințat cu un decret de
punere sub acuzare pentru încălcarea Constituției. Reușește, cu ajutorul lui Quatremère de
Quincy să ralieze cauzei sale (conform propriilor spuse), 200 de deputați indeciși. La Fayette
La Fayette
[28]
este achitat cu 406 voturi în favoarea sa din 630 de voturi total exprimate.

La ieșirea din ședință, Vaublanc, împreună cu alți circa 30 de deputați, este amenințat, insultat, și busculat de mulțimea ostilă care
asistase la dezbateri. Unii dintre deputați au trebuit să se refugieze la corpul de gardă al Palatului Regal de unde s-au salvat fugind pe
ferestre. Conform lui Hippolyte Taine:

„În ce-l privește pe principalul apărător al lui La Fayette, dl. de Vaublanc, atacat de trei ori, a
avut prevederea de a nu se întoarce acasă; cu toate acestea, revoltații au dat buzna în casă
strigând că optzeci de cetățeni trebuie să piară de mâna lor, iar el trebuie să fie primul;
doisprezece oameni au urcat la apartamentul său, au cercetat peste tot, au reluat cercetările în
casele vecine și neputând să-l străpungă cu pumnalele chiar pe el, i-au căutat familia; a fost
avertizat că dacă va reveni acasă va fi masacrat.[29] ”

La 9 august Vaublanc solicită îndepărtarea „federaților” și a m [30]

„ arseiezilor”. Cererea este respinsă de majoritatea Adunării.

Ziua de 10 august 1792

În cursul zilei de 10 august 1792, care marchează răsturnarea regimului Adunării legislative de către Comuna insurecțională din
Paris, precum și sfârșitul monarhiei, asistă din trăsura sa la doborârea statuii lui Ludovic al XIV-lea din actuala Piață Vendôme.
Vaublanc invită Adunarea să părăsească Parisul și să se mute la Rouen (oraș atunci regalist) pentru a se sustrage presiunii
revoluționare; scapă unei tentative de asasinat, salvat fiind în ultima clipă de lovitura de spadă a unui tânăr ofițer de geniu, căpitanul
Louis Bertrand de Sivray, cunoscut ca viitor general al Imperiului.

Este unul dintre martorii oculari ai sosirii familiei regale venite să se refugieze la Tuileries, asediată pentru a se pune la dispoziția
Adunării legislative, întâmplare pe care o va descrie mai târziu înMemoriile sale.[31]

Proscris în timpul Convenției și al Terorii (1792-1795)

 În seara zilei de 10
august, este nevoit să se
refugieze la Armand-
Gaston Camus,
arhivistul Adunării.
Câteva zile mai târziu, se
ascunde la hotelul
Strasbourg, din strada
Neuve Saint Eustache.
La 3 septembrie 1792,
aude agitație în curtea
hotelului, crezând că a
fost denunțat. De fapt,
era vorba despre trecerea
unei mulțimi zgomotoase agitând capul prințesei de Lamballe,
înfipt într-un par...

Comitetul Salvării Publice și de supraveghere a Convenției, pus

de curând în funcțiune, a emis un ordin potrivit căruia a fost pus în afara legii, înscris pe lista proscrișilor de către municipalitatea
pariziană. Acest decret îl constrânge să părăsească orașul și să se refugieze în Normandia, unde și-a reîntâlnit familia, apoi în locuința
sa de la țară, aflată la Bélombres, aproape de Melun. Acolo a trăit în izolare vreme de câteva luni. Tot acolo a aflat că ziarul Gorsas l-
a acuzat că ar fi primit suma de 300.000 de franci de la regină pentru a organiza contra-revoluția în Provence și că el se întâlnea în
secret cu aceasta.

Legea suspecților[32] a fost votată la 17 septembrie 1793. Numele său este inclus pe listă. Un detașament revoluționar i-a
percheziționat locuința, ceea ce l-a determinat să fugă pe jos, îndreptându-se spre o destinație necunoscută. Rătăcește din han în han,
având temeri de a nu fi denunțat, de vreme ce avea obligația de a-și viza pașaportul la comitetul de supraveghere al localităților prin
care trecea.

În timpul procesului reginei Marie-Antoinette, la 14 și 16 octombrie 1793, numele său a apărut pe una dintre dovezile acuzării,
împreună cu cel al luiFrançois Jaucourt[33][34].

Alegând să se îndrepte spre sudul Franței și Bordeaux, își schimbă direcția după ce a aflat de represiunea feroce condusă acolo de
Tallien, reprezentantul Convenției, și deci de riscurile aferente. Trece prin Poitiers și La Rochelle, unde rămâne timp de o lună. Cu
dorința de a scăpa riscului de a fi înrolat în Garda Națională, unde risca să fie recunoscut, simulează o boală și i se prescrie o cură
termală la Castéra-Verduzan, în departamentul Gers. Pentru a nu trezi suspiciuni asupra pretinsei sale maladii, își smulge cu
regularitate sprâncenele pentru a reproduce simptomele unui scorbut nevindecabil. În această localitate, află de căderea lui
Robespierre la 9 thermidor (27 iulie 1794). A trebuit totuși să aștepte încă patru luni pentru a reveni la Paris, timp în care familia sa a
obținut ridicarea hotărârii sale de proscriere.

Activist contra-revoluționar în timpulDirectoratului (1795-1799)

Revenit la Paris în primăvara anului 1795, publică Refexii asupra bazelor unei constituții,[35] sub pseudonimul Louis-Philippe de
Ségur, prezentate de prietenul său Jean-Baptiste-Marie-François Bresson, pe atunci deputat al Convenției nationale. În această operă,
militează pentru crearea a două camere parlamentare în loc de una singură cum era cazul sub Convenție, preconizând instalarea unei
singure persoane in fruntea executivului, pentru o mai bună eficiență. Pe plan constituțional, se opune regimului de Directorat cu cei
cinci dirijanți.[36]

În urma apariției acestei lucrări, comisia (compusă dinDaunou și din François-Antoine de Boissy d'Anglas), însărcinată cu elaborarea
viitoare constituții a Anului III (cel al Directoratului), îl invită să își exprime ideile. Însă Vaublanc refuză. Sfaturile sale sunt parțial
urmate deoarece pentru prima oară în Franța sunt înființate două camere sub numele de Consiliul Bătrânilor (Conseil des Anciens) și
Consiliul celor Cinci-Sute (Conseil des Cinq-Cents) pentru
a reprezenta puterea legislativă.

Opunându-se decretului celor două treimi are un rol activ

împreună cu Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy,
în timpul insurecției din 13 Vendemaire al Anului IV (5
octombrie 1795).[37] Cu această ocazie, descoperă geniul
de tactician al generalului Bonaparte, supranumit generalul
Vendémiaire. Este membru al comitetului central regalist
care trebuia să desființeze Convenția.

Pe 17 octombrie, ca șef al secțiunii regaliste din Faubourg

Poissonnière, este condamnat la moarte în contumacie de
către comisia militară prezidată de generalul Lostange cu
sediul la Teatrul Francez. Această nouă condamnare îl
obligă pentru a doua oară să trăiască ascuns. Se refugiază la
« Atacul împotriva Convenţiei Naţionale în ziua de 13
Sophie Cottin, prietenă a soției lui Jean-Baptiste-Marie-
vendémaire, anul 4 al Republicii Franceze. »
François Bresson. Profită de această izolare forțată pentru a Gravură acqua-forte de Pierre Gabriel Berthault după un tablou de
se dedica din nou uneia din pasiunile sale: desenul. Abraham Girardet (1795).

Convenția, obligată să organizeze noi alegeri, cu câteva zile

în urmă, convocase colegiile electorale. Aceste alegeri au avut ca rezultat formarea unei majorități regaliste atât în Senat cât și în
Consiliul celor Cinci Sute (Conseil des Cinq-Cents). La 15 octombrie 1795, colegiul electoral dinMelun îl alege pe Vaublanc deputat
al departamentului Seine-et-Marne, în Colegiul celor Cinci Sute. Pentru a-și putea ocupa fotoliul de deputat, el era însă obligat să
aștepte abrogarea condamnării sale pentru neconstituționalitate. De această măsură se ocupau prietenii săi din cadrul consiliului,
Desfourneaux și Pastoret. Aprobarea moțiunii de abrogare a fost facilitată de teama pe care o generase în cadrul Consiliului așa
numita Conjurație a celor Egali,[38] de la sfârșitul lunii august 1796. În 2 septembrie 1796, Vaublanc pronunță cuvintele
jurământului: „Jur ură față de monahie și anarhie”. Ceremonia nu s-a desfășurat fără incidente. Unul din deputații opoziției ar fi
strigat: „Mai tare!”. Fără a se emoționa, Vaublanc i-ar fi răspuns: „Iar Dumneavoastră, mai încet.”

Alegerile din anul V (mai 1797), care reînnoiesc o treime din membrii camerelor, răstoarnă situația în favoarea regaliștilor care devin
majoritari în ambele consilii. Astfel, pe 20 mai 1797 (20 prairial anul V), Pichegru este ales președinte al Consiliului celor Cinci Sute
ci Sute.[39]
și Barbé-Marbois președinte al Consiliului Bătrânilor. Vaublanc este numit membru al biroului Consiliului celor Cin

În aceeași zi, corpul legislativ trece la înlocuirea directorului republican Le Tourneur care a fost tras la sorți de regalistul moderat
François de Barthélemy, pe atunci ambasador al Franței în Elveția. Vaublanc votează împotriva acestei nominalizări, preferându-l pe
generalul de Beurnonville.

Noua majoritate susține libertatea presei, ceea ce permite atacul liber asupra Directoratului. Clubul Clichy, în care Vaublanc este
membru eminent, controlează cele două camere și amenință în mod direct regimul Directoratului. Vaublanc devine membru al
comisiei de inspecție a Clubului Clichy al cărui rol este să mențină ordinea și securitatea în sânul consiliilor. În acest fel are puterea
de a da ordine brigadierilor consiliilor.[40]

Barras, mâna forte a regimului, spune despre V

aublanc că are aceleași opinii despre colonia dinSaint-Domingue:

„Vaublanc îmi trimite un bilet prin Morainville. Îmi mărturisește că demersul comisiilor coloniale
trebuie să dovedească directorului dorința acestora de a face bine.[41] Încolțit, Directoratul
contra-atacă apropiind de Paris armata de la Sambre-et-Meuse de vreo 80.000 de oameni,
comandată de Hoche. În același timp, Vaublanc pledează și obține de la Consiliu dizolvarea
cluburilor, printre care cel al Jacobinilor[42] ”
Pe 16 iulie 1797, sub presiunea consiliilor, cei trei directori republicani Barras, Reubell și La Reveillière-Lépeaux, decid o remaniere
ministerială în defavoarea regaliștilor. Pe 3 septembrie, Vaublanc, împreună cu colegul său amiralul Louis Thomas Villaret de
Joyeuse și alți membri ai clubului Clichy, este la doi pași de a reuși lovitura de stat împotriva celor trei directori republicani. Planul
care l-a convins pe directorul Lazare Nicolas Marguerite Carnot este simplu. Vaublanc este însărcinat cu prezentarea unui discurs în
fața Consiliului celor Cinci Sute cerând punerea sub acuzare a celor trei directori republicani. În acest timp, generalul Pichegru,
, avea ca rol să aresteze directorii.[43],[44]
convins de Carnot să intre în conspirație, care este în fruntea gărzii corpului legislativ

Din păcate pentru el, generalul Bonaparte, pe atunci șef al armatei din Italia, interceptează, între timp, un agent regalist, Louis-
Alexandre de Launay, comte d'Antraigues, care avea documente referitoare la această conspirație și la trădarea lui Pichegru.
Napoleon îl trimite atunci pe generalul Augereau împreună cu armata sa la Paris, unde acesta afișează trădarea lui Pichegru pe străzi:
este lovitura de stat din 4 septembrie 1797. Principalii conspiratori, ca Pichegru și Barthélémy, sunt arestați și deportați în Guyana.
Alții, precum Carnot și Vaublanc, reușesc să fugă. Vaublanc părăsește Parisul, atunci sub asediu, și se ascunde cu ajutorul lui
[45]
Rochambeau. Trecând prin Elveția, se exilează în Italia sub diverse deghizări, împreună cu prietenul său Pastoret.

Ralierea la Napoleon Bonaparte

Lovitura de Stat de la 18 brumar din anul VIII (10 noiembrie 1799) și venirea la putere a Consulatului, care emite un decret care
permite reîntoarcerea înFranța a proscrișilor, îi va permite revenirea în Franța, unde îi este prezentat luiBonaparte.

Deputat în Corpul legislativ

În 1800, Vaublanc a fost ales de Senatul conservator, deputat de Calvados, printre cei 300 de membri ai Corpului legislativ în care
exercită funcțiile de chestor, pentru un mandat de cinci ani.[46] Între altele, este însărcinat cu redactarea unui raport asupra
Consulatului pe viață.

Admirația și recunoștința sa față deNapoleon Bonaparte, pentru a că a restabilit

„ordinea în Franța și a pus capăt persecuțiilor preoților,”

pot fi văzute în câteva din discursurile sale din epocă, între care este cel pronunțat la 24 floreal din anul X în fața consulilor, în
calitate de deputat al Corpului legislativ,[47] discurs elogios pentru primul consul, precum și cel din 13 ianuarie 1805 (24 nivôse, an
13), de această dată în fața lui Napoleon Bonaparte, devenit între timp împărat al francezilor, cu Jean-Pierre Louis de Fontanes,
președinte al Corpului legislativ în exercițiu, în timpul inaugurării unei statui de marmură a Împăratului în holul Corpului legislativ,
în onoarea părintelui codului civil.[48]

Este președinte al Corpului legislativ de la21 aprilie la 7 mai 1803.[49]

La 4 noiembrie 1804, papa Pius al VII-lea, făcând popas în călătoria sa spre Paris, cu ocazia încoronării Împăratului, își petrece
noaptea în casa lui Vaublanc de la Montargis, la numărul 28, de pe strada Loing.[50]

Prefect de Moselle 1805-1814

La sfârșitul mandatului său de deputat în 1805, colegiul electoral de Seine-et-Marne îl propune candidat la Senat, dar nu este admis.
Interesându-se de noua organizare administrativă și teritorială, de curând pusă în practică, el solicită și obține o prefectură. Este numit
la 1 februarie 1805, prefect de Moselle, cu sediul la Metz, unde activează până în 1814. S-a făcut cunoscut prin activismul său.
Potrivit Odetei Voillard,

„el întreține cele mai bune relații cu notabilii țării. Gentilom elegant, care parcurgea călare
departamentul său, are tendința să instaleze principalele familii ale vechii societăți, nî posturile de
conducere.[51] ”
Napoleon nu pierde prilejul, în această perioadă, să-i mulțumească pentru zel, acoperindu-l cu onoruri.[52] Este făcut comandant al
Legiunii de Onoare,[53] cavaler la 28 noiembrie 1809, apoi baron al Imperiului prin scrisorile patente din19 decembrie 1809 (cu titlul
ereditar regulat), gratificat cu premiul unui maiorat la Hanovra[54], la 17 iulie 1810. În sfârșit, în 1813, ar fi fost făcut conte al
Imperiului. Totuși, acest titlu nu a fost întărit prin scrisori patente, și, în consecință, nu este ereditar. Dar acest fapt nu-l împiedică să
se facă numit conte de Vaublanc și să obțină reversiunea acestui titlu în beneficiul nepotului săuAdolphe de Segond.

În iunie 1812, are o întrevedere cu Împăratul care era în trecere prin Metz. Îi împărtășește obiecțiile sale privitoare la viitoarea
campanie în Rusia, însă Împăratul nu-l ascultă.[55] În timpul campaniei în Franța și a replierii armatei la Mainz, în urma înfrângerii
suferite la Leipzig, un mare număr de soldați s-au refugiat la Metz, propagând o epidemie de tifos. Vaublanc s-a molipsit și el și nu a
lipsit mult să piară.

În 1814, deschide porțile orașuluiMetz și întâmpină cu entuziasm forțele coalizate.

Ralierea la Ludovic al XVIII-lea

Cu prima Restaurație, în ciuda celor o sută de zile

Menținut prefect de Moselle în timpul primei Restaurații, este promovat ofițer al Legiunii de Onoare, la 23 august 1814. La
reîntoarcerea lui Napoleon, rămâne prefect în speranța păstrării Metzului pentru Ludovic al XVIII-lea, unde încearcă cu mareșalul
Oudinot, guvernator militar al orașului Metz, să împiedice ralierile bonapartiste. Un ordin de arestare publicat de mareșalul Davout,
în Monitorul Universal, îl constrânge să fugă spre Luxemburg, pentru a i se alătura lui Ludovic al XVIII-lea la Gand, unde acesta era
refugiat.

Anecdota îl arată spunând ofițerului stânjenit că trebuie să-l aresteze:

„Fiți liniștit în privința mea. Dar trebuie să vă gândiți la dumneavoastră înșivă ; nu trebuie să fiți
văzut ieșind din curtea cea mare a prefecturii,”

iar Vaublanc îl conduce prin ieșirea anexă înainte de a fugi călare[56]. La sosirea la Gand, i se alătură lui Chateaubriand care îl citează
în Mémoires d’outre-tombe

„Domnul de Vaublanc și Domnul Capelle ni se alăturară. Primul spunea că are de toate în

portofelul său. Vreți Montesquieu ? Poftim ; Bossuet ? Poftim[57] .”

Îi remite regelui, prin intermediulcontelui de Artois, mai multe memorii asupra stării țării și îi prezice că el (Regele)

„se va reîntoarce la Paris în mai puțin de două luni[58] .”

Sub cea de-a doua Restaurație, pentru a-i mulțumi de ralierea din timpul celor o sută de zile, Ludovic al XVIII-lea îl numește, pe loc,
consilier de Stat și îl face, la 27 decembrie 1815, mare ofițer al Legiunii de onoare. La 12 iulie 1815[54], Ludovic al XVIII-lea îl
numește prefect de Bouches-du-Rhône, cu misiunea de a-i elibera pe cei 500 – 600 de prizonieri bonapartiși închiși la Marsilia,
sarcină de care se achită corect, ținând cont de contextul epocii, când (Marsilia se predase englezilor și cunoștea răzmerițe sângeroase
anti-bonapartiste).

Ministru de Interne ultraregalist (26 septembrie 1815 – 7 mai 1816)

Vrând să se uite trecutul său bonapartist, este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai fervenți animatori ai partidei Ultra: Victor Hugo în
Mizerabilii, îl ia peste picior pentru faptul că fiind ministru de interne a dat ordin să se scoată litera N (de la Napoleon) de pe podurile
de peste Sena, cum este cel de la Iéna[59].

La 26 septembrie 1815, mulțumită sprijinului acordat de contele de Artois, căruia îi era un intim, este numit de Rege ministru de
interne. Noul președinte al consiliului, ducele de Richelieu, care a fost constrâns să-l numească, ar fi făcut să suspende decizia, dar
Vaublanc, deja la curent cu vestea, a ocupat rapidministerul[60].
Această numire, la propunerea contelui de Artois, arată influența pe care viitorul rege dorea să o exercite în guvernele succesive ale
fratelui său. Ținea o curte rivală la pavilionul Marsan și căuta să restaureze monarhia absolută, abrogând esențialul aporturilor
Revoluției Franceze.

Rudolf von Thadden, istoric german contemporan, care se sprijină pe discursul luiMartignac din 2 aprilie 1829, estimează că numirea
sa (a lui Vaublanc) este datorată mai cu seamă trecutului decât talentului său[61]. Istoricii Emmanuel de Waresquiel și Benoît Yvert
merg mai departe, recunoscându-i o

„incompetență care nu este egalată decât de fatuitate.[62] ,[63] ”

. Vaublanc desfășoară o activitate contra-revoluționară și ultra-regalistă pasionată în fruntea ministerului său, încât regele îi califică
activismul

„de un devotament care-ți taie respirația.”

În timpul dezbaterilor care se țineau la prezentarea de către ministrul justiției a unei legi privitoare la restabilirea curților
magistraților, în fața Camerei, Vaublanc ia cuvântul și strigă:

„Franța își vrea Regele!”

Într-o mare aclamație, deputații Camerei și persoanele prezente în tribune se ridică repetând:

„Da, Franța își vrea Regele ![64] ”

De la 2 octombrie 1815, el trimite o circulară tuturor prefecților reamintindu-le prioritățile funcțiilor lor în această perioadă tulburată
de teroarea albă:

„Așezați în primul rând al datoriilor voastre menținerea ordinii (...) vigilența previne dezordinile
și face inutilă folosirea forței.”

Profită de această situație pentru a controla corpul prefectoral, în profitul regaliștilor, mutând și înlăturând 22 de prefecți[65], în așa
fel încât nu mai era niciun prefect care să fi fost în activitate, în timpul celor „o sută de zile”, la sfârșitul ministeriatului său.

La 18 noiembrie, semnează o ordonanță care viza înlocuirea statului-major al gărzii naționale printr-un comitet format din trei
inspectori generali care constituia consiliul colonelului-general, care nu este altul decât moștenitorul tronului. Această ordonanță
ridică dreptul de control al celorlalți miniștri asupra numirilor acestora din urmă. Acest lucru permite celor din partida Ultra să se
infiltreze în această instituție[66].

Printr-o ordonanță din 13 ianuarie 1816, accelerează reînnoirea primarilor și a adjuncților acestora la doi ani. Vaublanc explică
această măsură prefectului:

„Prin această reînnoire, trebuie să îndepărtați și primarii și adjuncții care fără să fie în cazul unei
revocări explicite, vă vor părea puțin potriviți la locul lor.[67] ”

Contrasemnând ordonanța din 21 martie 1816, el participă la reorganizarea controversată a „Institut de France”, ca urmare a unei
scrisori a lui Jean Baptiste Antoine Suard[68], secretar perpetuu al Academiei Franceze, în care se scrie:

„Nu pot să nu vă repet că se manifestă aici un spirit revoluționar, a cărui influență trebuie să o
oprim urgent, printr-o prevenire înțeleaptă în anumite dispoziții ale reglementărilor pe care le veți
da,”

ceea ce îi permite să numească, în mod direct, nouă academicieni din unsprezece.

Această tulburare academică, calificată de

„bunăvoință regală”
a fost în mod diferit apreciată. Partida liberală îi reproșează, în special, că l-a
înlocuit pe poetul Arnault cu ducele de Richelieu, pe Roederer cu ducele de
Lévis, iar pe Charles-Guillaume Étienne cu contele Choiseul-Gouffier,
academicieni considerați de o valoare literară puțin semnificativă[69]. De aici i
se trage porecla de «Maupeou al literaturii»[70]. Tot din această inspirație de
epurare, propune crearea unui Minister al Artelor pentru Chateaubriand,
propunere refuzată deducele de Richelieu. La 6 aprilie 1816, este ales membru
liber al Academiei de Arte de unde, prin uneltiri, l-a înlăturat pe pictorulDavid.

În calitate de ministru de interne, trebuie să prezinte o nouă lege electorală. Institut de France, sediul Academiei
Vaublanc o prezintă fără convingere, sprijinindu-se pe articolul 37 din Carta Franceze
din 1814, reînnoirea Camerei cu câte o cincime în fiecare an, modalitățile de
alegere ale Camerei sprijinindu-se pe un sistem de două grade care are din nou scopul de a controla accesul la Cameră, în favoarea
regaliștilor[71]. Acest proiect a fost respins, cu 89 de voturi contra 57, de către Camera Deputaților departamentelor, la 6 aprilie
1816. Aceasta era, efectiv, doritoare să rămână la putere cât mai mult timp posibil și face atunci o contrapropunere, care consta în
Franța rămâne deci fără lege electorală[72].
reînnoirea generală la fiecare cinci ani, propunere care a fost respinsă de guvern.

La 10 aprilie 1816, în plin Consiliu de Miniștri,Decazes, ministrul poliției, îl interpelează prin această frază:

„Nu sunteți decât ministrul contelui de Artois și ați vrea să fiți mai puternic decât miniștrii
regelui !”

La care, Vaublanc răspunde biciuind:

„Dacă aș fi mai puternic decât dumneavoastră, m-aș folosi de puterea mea pentru a vă acuza de
trădare căci sunteți, Domnule Decazes, trădător al regelui și al țării.[73] ”

La 13 aprilie 1816, participă la îndepărtarea elevilorșcolii politehnice, autori ai

„dezordinilor și ai actelor de indisciplină,”

în realitate majoritar bonapartiști[74], după cea de-a doua Restaurație[60]. Aliații, care ocupă încă Franța, se neliniștesc de disensiunile
survenite în sânul guvernului francez. Ambasadorul rus la Paris, corsicanul Pozzo di Borgo, merge până acolo încât îl pune în cauză
pe Vaublanc :

„Una din sursele principale ale dezordinii a fost compoziția eterogenă a ministerului ; defecțiunea
celui de Interne a paralizat întreaga forță a autorității și influența Coroanei asupra Camerelor...”

Rivalitățile personale dintre ministrul de interne Vaublanc și cuplul Richelieu-Ducazes, legăturile foarte strânse dintre primul
(Vaublanc) și viitorul rege Carol al X-lea, adăugate izbucnirii din 10 aprilie și în sfârșit memoriului remis Regelui, în care Vaublanc
insistă asupra

„necesității indispensabile a unui mers mai ferm, mai hotărât”

antrenează căderea sa.

Ministrul Richelieu îl constrânge pe Rege să-l dea afară pe Vaublanc din guvern, punând demisia sa în balanță. Regele sfârșește prin a
Louis-Mathieu Molé, episodul virează spre vodevil[75].
ceda, iar când i se cere ordonanța pentru o contrasemna, după cum povestește

Părăsește ministerul la 8 mai 1816 (în același timp cu Barbé-Marbois, ministrul justiției, înlăturat și el, în contrapartidă, la cererea
contelui de Artois). Înlocuit fiind de Lainé, Vaublanc primește, în compensație, titlurile onorifice de ministru de stat și de membru al
consiliului privat.

Deputat în Cameră din 1820 până în 1827

A fost ales la 13 noiembrie 1820 (apoi reales la 10 octombrie 1821 și la 6 martie 1824, dar nu în 1827) de către colegiul
departamental din Calvados, la reînnoirea Camerei cu o cincime. Își are locul lângă ultra-regaliști. În sesiunea din 1822, a fost ales
chiar unul dintre vicepreședinții Camerei.

În același timp, a fost ales și deGuadelupa, unde este coproprietar al unei fabrici de zahăr
, în parohia Basse-Terre, ca deputat pe lângă
guvernul Regelui, din 1820 până în 1830. Preconizează atunci mai multe schimbări de ordin judiciar și al administrării coloniilor,
cum ar fi crearea unui antrepozit.

Împreună cu colegii de Cameră, François Régis de La Bourdonnais, conte de Breteche și baronul de Vitrolles, el controlează o parte
din presa ultra-regalistă, începând cuLa Quotidienne și Le Drapeau Blanc[76].

În ianuarie 1823, se pronunță în favoarea Expediției din Spania și este numit membru al comisiei de anchetă cerută de Rege și
prezidată de mareșalulMacdonald, pentru a examina exacțiunile[77] comise[78],[79].

Este din nou numit în Consiliul de Stat la 25 iulie 1830[54], cu promisiunea scrisă să fie numit în „pairie” când ar fi publicate
ordonanțele din iulie 1830, pe care nu le-a dorit. Atunci a intervenit căderea lui
Carol al X-lea.

Se retrage din viața publică, după urcarea pe tron a lui Ludovic-Filip în 1830. Își ocupă timpul cu scrierea Memoriilor. Moare la 21
august 1845, în cel de-al 90-lea an de viață, aproape orb, la reședința sa situată perue du Bac, la Paris[80].

Opera
1792 Rapport sur les honneurs et récompenses militaires, le 28 janvier 1792, fait à l'Assemblée nationale, au nom
du Comité d'instruction publique. Texte en ligne : [7]
1795 Réflexions sur les bases d'une constitutionpar le citoyen *** (sous le pseudonyme de Louis-Philippe de
Segur). Paris Imprimerie nationale, Prairial an III (70 pages)
1808 Rivalité de la France et de l'Angleterre
1818 Tables synchroniques de l'histoire de France
1819 Le dernier des Césars ou la chute de l'Empire romain d'Orient(poème en douze chants)
1820 Du gouvernement représentatif en France, Paris, Le Normant, 1820
1822 Du commerce de la France en 1820 et 1821, Paris, chez J-C Trouvé et chez Goujon
1828 Des administrations provinciales et municipales . Texte en ligne : [8]
1833 Mémoires sur la Révolution de France et recherches sur les causes qui ont amené la Révolution de 1789 et
celles qui l'ont suivie (4 volumes). Texte en ligne/on line : [9], [10] și [11]
.[81]
1833 Essai sur l'instruction et l'éducation d'un prince au XIXeme siècle, destiné au duc de Bordeaux
1838 Fastes mémorables de la France
1839 Souvenirs (en 2 volumes), Paris, chez Ponce Lebas et Cie
[82]
1839 Soliman II, Attila, Aristomène.(recueil de tragédies, tirés à 200 exemplaires).
1843 De la navigation des colonies
Un an sur la grand'routechez Montsouris
Le courage des françaises

Note
7. ^ În Evul Mediu și în Vechiul Regim: Circumscripție
1. ^ Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb1255 administrativă, financiară și juridică, condusă de un
5772b), accesat în 10 octombrie 2015 „bailli”. Vd. și infra. Cf. Le Petit Larousse Illustré en
2. ^ Vincent, Marie Viénot De Vaublanc (http://www.asse couleurs, Larousse, Paris, 2007
mblee-nationale.fr/sycomore/index.asp), base 8. ^ În Franța Evului Mediu și a Vechiului Regim, „balli”
Sycomore, accesat în 9 octombrie 2017 era un agent al regelui care era însărcinat cu funcții
3. ^ Pe atunci colonie franceză administrative și judiciare. Cf.Le Petit Larousse
4. ^ În românește: Sfântul Lazăr Illustré en couleurs, Larousse, Paris, 2007
5. ^ Michaud, p. 170.
6. ^ Departamentul Seine-et-Marne
 9. ^ Louis Antoine de Bougainville(1729 - 1811) a fost 17. ^

Bibliografie
Evelyne Lever: Louis XVIII, Fayard, 1988. ISBN 2-213-7801-01
Emmanuel de Waresquiel et Benoit Yvert: Histoire de la Restauration. 1814-1830. Naissance de la France
moderne., Perrin, 1991. ISBN 2-262-00912-0
Biographie universelle ancienne et moderne: histoire par ordre alphabétique de la vie publique et privée de tous les
hommes (Michaud) (supplément)
Adolphe Robert, Edgar Bourloton, Gaston Cougny (s.d.) Dictionnaire
: des parlementaires français depuis le 1er mai
1789 jusqu'au 1er mai 1889, Paris : Bourloton Editeur, 1889-1891, 5 vol.
Mémoires de Vincent-Marie Viénot, comte de Vaublanc: Mémoires sur la Révolution de France et recherches sur les
causes qui ont amené la Révolution de 1789 et celles qui l'ont suivie(4 volumes), Chez G-A. Dentu, imprimeur-
libraire, rue d'Erfurth, n 1 bis, Paris, 1833. T
exte en ligne sur la Base BNF Gallica.[12], [13] et [14]
Biographie de Vincent-Marie Viénot de Vaublanc par Emile Decoudray à la page 1049 de l'ouvrageDictionnaire
historique de la Révolution française, sous la direction de Albert Soboul, M. Suratteau et François Gendron, Presses
Universitaire de France, 1989ISBN 2-13-042522-4.
Archives parlementaires de 1787 à 1860 : recueil complet des débats législatifs et politiques des Chambres
françaises. Première série, 1787 à 1789. Tomes LI, XLII et XLIII.
Le Petit Larousse Illustré en couleurs, Larousse, Paris, 2007ISBN 978-2-03-582502-5

Legături externe
fr Tome III: La révolution: la conquête jacobineversiunea electronică a lucrăriiOrigines de la France
contemporaine (Originile Franței contemporane);
fr http://www.interieur.gouv.fr/sections/a_l_interieur/le_ministere/histoire/1789-1946/restauration/viewLe ministère
— Restauration] pagina Ministerului de Interne, Franța;
fr Biographies des acteurs de la proclamation de l'Empire en 1804link napoleonica.org
en Vincent Marie Viénot-Vaublanc link virtualology.com
en Buste en plâtre de Vincent-Marie Viénot de Louis Dupaty (Bust din ghips a lui Vincent-Marie Viénot de
Vaublanc, operă expusă la Muzeul de Artă Dahesh, New York)

Vezi și
Familia Vaublanc

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vincent-Marie_de_Vaublanc&oldid=12015222

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 martie 2018, ora 15:25.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.