Revolta de la Hotin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Revolta de la Hotin a reprezentat un complex de

evenimente cu caracter militar, politic și social, care au Revolta de la Hotin
avut loc la mai puțin de un an de la realizarea Unirii Parte a Operațiilor militare pentru apărarea
Basarabiei cu România în perioada 7/20 ianuarie – 19 Marii Uniri
ianuarie/1 februarie 1919, în arealul județului interbelic
Hotin și în partea de nord a județului interbelic Soroca.
Evenimentele militare au fost inițiate de incursiunea unor
structuri ale armatei sovietice și ale rușilor albi peste
Nistru, care au cooperat cu structuri paramilitare și militare
de pe plan local și au fost continuate de reacția militară a
Armatei Române, desemnată să apere teritoriul inclus
Regatului României odată cu Marea Unire din anul 1918.
Evenimentele cu caracter politic s-au aflat în relație cu
sprijinul pe care unii factori politici și militari, externi Râul Nistru lângă Hotin
statali reprezentați de Rusia bolșevică și Republica Informații generale
Populară Ucraineană și non-statali reprezentați în principal Perioadă 7/20 ianuarie – 19
ianuarie/1 februarie
de Mișcarea Albă și de Comitetul pentru Salvarea 1919
Basarabiei, l-au acordat pentru a încuraja etnicii ucraineni Loc Județul Hotin, Regatul
din nordul Basarabiei – minoritari etnic și politic – să-și României
valorifice posibilitatea de autodeterminare și de alipire a Rezultat Înfrîngere a forțelor
teritoriului populat de aceștia, la statul ucrainean. Sub militare de invazie și a
raport social, evenimentele au avut loc într-un context rebelilor ucraineni
caracterizat de opoziția unor segmente ale populației la Casus belli Autodeterminarea
etnicilor ucraineni
schimbările cu caracter economic, instituțional și social ce
Beligeranți
s-au manifestat sau care urmau să apară în contextul
Armata Regală Armata Roșie
includerii teritoriului basarabean în Regatul României. Română ucraineană
Formațiuni militare
Evenimentele s-a desfășurat într-un ținut unde populația era ucrainene locale
majoritar formată din ucraineni (ruteni), masa compactă a Gherile ucrainene
acestora fiind continuată de masa ucraineană din Podolia Conducători
de dincolo de Nistru. Ucrainenii nu s-au regăsit într-un G-ral Mihail Schina Directoratul de la
G-ral Cleante Hotin:
mod convenabil în viitorul Regatului României și au văzut • M. Liskun
în statul ucrainean (geografic limitrof și aflat în acele Davidoglu
• Col. Victor (conducător)
vremuri în curs de constituire), o soluție în ceea ce privește Tomoroveanu • L. Tokan
autodeterminarea ce fusese garantată de bolșevici prin • Col. Conjescu (secretar)
Declarația drepturilor popoarelor din Rusia. Alți conducători:
Col. Ressel • Gheorghe
G-ral Stan Poetaș† Bărbuță†
Evenimentele au debutat printr-o incursiune a trupelor • Col. Ion Petrescu • I. Maevki
bolșevice de dincolo de Nistru la Ataki (Otaci), urmată de Efective
un atac al acestora pe toată linia Nistrului până la Hotin. În Divizia 1 Cavalerie Detașamente militare
decursul câtorva zile, zona a devenit teatru de război. Pe Unități din: de invazie:
de-o parte se aflau trupele atacatoare venite de dincolo de • Divizia 9 • atacatoare la Ataki la
Nistru, trupe la care s-au asociat elemente și grupuri locale 7/20 ianuarie: 5.000 de
Infanterie: oameni, 300 de
înarmate, iar pe de altă parte au fost implicate trupele • • Brigada 17 călăreți și 10 tunuri
Infanterie
Armatei Române, care la un moment dat s-au retras spre • Divizia 8 •Aflați în sectorul
interiorul regiunii, fie împinse de atacatori, fie ca efect al Infanterie: Diviziei 1 Cavalerie la
• • Regimentul 37 16/29 ianuarie:4.000-
unor decizii tactice eronate. În această perioadă, puterea a 5.000 de oameni, 200-
Infanterie, Brigada 16
fost asumată în zonă de o structură politică intitulată Infanterie 300 de calăreți și 8-10
Directoratul de la Hotin, sub conducerea căreia s-au • • 1 batalion, tunuri
Regimentul 29 Combatanți locali, care
poziționat și grupările locale înarmate de rebeli. Trupele au intenționat să se
Infanterie, Brigada 16
române aflate în Basarabia nordică și centrală au trebuit, în Infanterie organizeze în:
consecință, să facă față nu numai unei revolte sociale, ci și • • 1 baterie, • 3 regimente de
unei reale rezistențe armate. Bine instruite și dotate cu Regimentul 12 infanterie
armament modern, aceste trupe au recâștigat teritoriul Artilerie, Brigada 8 • 1 escadron de
Artilerie cavalerie
pierdut și până la urmă au înăbușit ferm tentativa de • Divizia 6 Infanterie• 1 baterie de
răsturnare a ordinii existente. • • Regimentul 7 artilerie
Vânători, Grupări paramilitare
Pe lângă distrugerea unor localități în timpul luptelor, au locale
avut loc și represalii din partea unităților militare românești Pierderi
împotriva populației civile combatante, surse ucrainene sau Morți: 1 general, 2 Surse militare
ofițeri, 156 soldați românești:
sovietice creditând însă și acțiuni împotriva populației Răniți: 2 ofițeri, 91 • 300-400 combatanți
necombatante. Din totalul pierderilor umane, ucrainenilor soldați din trupele de invazie
le-au fost repartizați de către sursele românești circa 300- Dispăruți: 117 soldați • nr. civili (combatanți +
400 de morți din rândul atacatorilor, iar de către propriile necombatanți) ?
Surse ucrainene:
surse circa 15.000 de morți (militari și civili). Această cifră • ~15.000 combatanți
a fost însă corectată în anul 2008 de către istoricul militar + civili
rus Michail Meltyukhov, care a susținut versiunea unui Sursă rusă (2008):
• peste 5.000
număr de „15.000 de oameni care au suferit într-o măsură
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
sau alta”, număr total din care „mai mult de 5.000” ar fi
p?title=Revolta_de_la_Hotin&action=edit&section=0)
fost uciși. Efectele luptelor s-au văzut și prin creșterea
numărului de refugiați ucraineni aflați pe malul stâng al
Nistrului.

Luptele de la Ataki (Otaci) și Hotin au relevat carențe atât în organizarea forțelor militare române, cât și în
ceea ce privește cooperarea între structurile militare aflate în zona de conflict. De asemenea, turnura pe care
au luat-o evenimentele a produs dificultăți României la Conferința de Pace de la Paris din 1919 în problema
Basarabiei. Cu toate acestea, lichidarea atacului a servit, pe lângă normalizarea vieții populației locale, la
consolidarea controlului asupra unor puncte strategice importante din estul Bucovinei și din Galiția
Orientală, astfel că mai târziu în același an, Armata Română a fost capabilă să împiedice joncțiunea trupelor
Republicii Sovietice Ungare cu cele ale Rusiei Sovietice.

Astăzi, istoricii ucraineni consideră evenimentele drept o parte a propriei istorii. Istoriografia sovietică sau
cea moldovenistă s-a străduit să justifice agresiunea din ianuarie 1919, prezentând-o ca pe o răscoală a
populației împotriva opresiunii autorităților românești. Denaturând faptele pe care le-au caracterizat drept
„pagini glorioase de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”, acestea au căutat să identifice „argumente
incontestabile” în ceea ce privește instaurarea unui regim ilegal „de ocupație” de către statul român. De
asemenea, preocupați să promoveze informații false privind implicarea numeroasă a populației și a
numărului de victime sau refugiați, istoricii sovietici au ratat furnizarea unor explicații credibile care să
clarifice cum o astfel de rebeliune postulată ca fiind masivă, ar fi putut fi în mod real înfrântă.

Cuprins
Încadrare
Terminologie
Repere temporale
Context
Militar și politic
Etnic
Preludiu
Situația etnicilor ucraineni
Dispozitivul de acoperire al Armatei Române
Situația pe teren
Conferința de pace
Pregătirea
Implicarea bolșevică
Implicarea albgardistă
Desfășurare
Preambul
Incursiunea de la Ataki (Otaci)
Atacul bolșevic
Contrareacția Armatei Române
Evenimentele de la Hotin
Retragerea Armatei Române
Atacul bolșevic
Contrareacția Armatei Române
Urmări
Critica acțiunii
Efecte
Politice
Militare
Pierderi
Neclarități și incertitudini
Lipsa de prevedere a Armatei Române
Retragerea Brigăzii 2 Roșiori de la Hotin
Episodul celor 3 ofițeri ai Misiunii Militare Britanice
In memoriam
Istoriografie
Istoriografia comunistă română
Istoriografia sovietică
Istoriografia moldovenistă
Istoriografia ucraineană
Referințe
Bibliografie
Legături externe
Vezi și

Încadrare
Terminologie

Opiniile exprimate despre evenimentele de la Hotin au prezentat diferențe semnificative, ele fiind încadrate
diferit. Ele sunt percepute în texte istorice și militare de limbă română drept un atac[1][2][3][4] sau o
incursiune[5] în care au fost implicate structuri militare și paramilitare[1] sau grupuri insurgente[6] ori
detașamente[5] sau bande[3][4] bolșevice[1][2][4][7] (sovietice),[5] care au beneficiat de complicitatea unor
localnici,[5] respectiv a populației satelor,[4][6] în contextul atitudinii duplicitare a unor autorități locale.[8] O
partea a autorilor de limbă română au încadrat evenimentele doar sub forma aspectelor militare, fie în sens
restrâns ca lupte duse la Hotin,[9] fie ca acțiuni de luptă împotriva Hotinului ocupat de bolșevici,[10] fie ca
simple „ciocniri”.[11]

Unii istorici occidentali sau de limbă română au scos în evidență caracterul de rebeliune[12][13][14]
armată[12] declanșată de un atac al unor bande înarmate,[12][15] bolșevice [12] sau ale rușilor albi.[15]

În literatura occidentală mai este întâlnit și termenul de confruntare armată între unități militare române și
țărani basarabeni alăturați unor forțe de dincolo de Nistru.[16] Alți istorici occidentali, precum și de limbă
română sau ucraineană, alătură evenimentelor și caracterul de revoltă[17][18][19][20][21][22] populară.[20]

Alte texte cu origine ucraineană descriu cele întâmplate ca revoltă[23] eșuată a unor țărani ucraineni conduși
de bolșevici[23] sau ca răscoală.[19] Ultimul termen este preluat și de unele surse de limbă română în sens
propriu[24][25] sau nuanțat, cu referire la evenimente ca fiind un val disperat de tulburări sociale[26] care au
avut inclus și un caracter de răscoală armată[11] sau insurgență.[6]

În anul 1927, Asociația emigraților basarabeni a pus în circulație la Paris și Praga termenul de insurecție[27]
preluat chiar și în literatura istorică românească.[28]

Repere temporale

În funcție de raportarea sau nu la incursiunea de la Ataki (astăzi Otaci), datarea evenimentelor prezintă
diferențe. Astfel, evenimentele de la Ataki (7/20-11/24 ianuarie 1919) și respectiv Hotin (9/23-19/01
ianuarie 1919) au fost relaționate[9][29] și tratate separat[9][22][29][30] sau împreună.[3][6]

Context

Militar și politic

Spre deosebire de restul Basarabiei, arealul nordic al Hotinului a suferit în timpul războiului distrugeri
semnificative.[31] Ulterior, după Revoluția Rusă din 1917 pe fondul dezintegrării Armatei Imperiale Ruse,
teritoriul basarabean a devenit un centru de haos și instabilitate.[32] În cele câteva luni care au precedat actul
formal al unirii Basarabiei cu România, regiunea Hotin a fost afectată de o puternică mișcare țărănească,
care a ascuns în spatele sloganurilor bolșevice interesul pragmatic din partea agricultorilor de a-și apăra
drepturile câștigate.[33]

După Unirea Basarabiei cu România, zona de nord a acesteia a avut un statut special în anul 1918, prin
rămânerea ei sub ocupația armatelor germane și austro-ungare. Astfel, zonele județelor Hotin și Soroca au
trecut sub controlul trupelor române la sfârșitul lunii octombrie/ începutul lunii noiembrie 1918, doar după
retragerea trupelor Puterilor Centrale, ca preludiu al unei acțiuni mai ample ordonate de Marele Cartier
General Român cu doar câteva zile mai înainte de reluarea acțiunilor militare alături de Antantă.[34]
Starea de spirit a zonei a influențat într-o oarecare măsură pregătirile de acțiune ale bolșevicilor, făcute de
aceștia împotriva statului român. Complexitatea problemelor de pe plan local și timpul foarte scurt, precum
și incapacitatea autorităților românești, au silit aceste autorități să nu forțeze integrarea, iar dominanța
elementelor minoritare în aparatul funcționarilor și în sistemele administrativ, de învățământ, polițienesc și
administrativ a condus la acutizarea clivajului dintre structurile românești și populația locală. Astfel
izolaționismul s-a accentuat, iar criza politică și economică de după război, a condus la apariția unor
sentimente cu nuanță radicală.[35]

Naționalismul statului ucrainean și expansionismul bolșevic au determinat în plan diplomatic prin metoda
legiferării politicii de forță dusă în teren, precum și prin intermediul persistenței unei situații conflictuale la
frontiera României de la răsărit, neplăceri mari autorităților centrale românești, iar îmbinarea ideologiei
bolșevice cu diplomația a condus la apariția unui nou element: agitația revoluționară.[36] Deși cu rol
stabilizator în ansamblul ei, Unirea nu s-a desfășurat astfel în mod pașnic peste tot, iar intervenția trupelor
române nu a instaurat ordinea în totalitate, astfel că în următorii ani grupuri și bande de bolșevici au
continuat să constituie o amenințare pentru acestă regiune.[32]

În perioada 1918 - 1919 – concomitent cu proiectareare de către bolșevici a unei vaste campanii militare, au
avut loc o serie de incidente de frontieră, printre care s-a aflat și așa-numita Răscoală de la Hotin din luna
ianuarie 1919. A existat în primul rând o determinarea ideologică a respectivelor incidente, guvernul
bolșevic dirijând pregătiri în sensul provocării și desfășurării lor. Revolta de la Hotin nu a fost singulară,
fiind precedată și succedată de alte astfel de acțiuni.[36] Astfel, Marea Unire din 1918 a trebuit să fie
susținută de Armata Română prin mijloace specifice, într-un context în care forțele înarmate inamice ale
unor state ca Ungaria, Rusia Sovietică și Ucraina Sovietică au executat acte de ostilitate militară, intervenind
în treburile interne ale României reîntregite, sprijinind și încurajând grupuri minoritare etnic și politic.[37]

După ce înainte în timpul negocierilor din februarie 1918 cu Puterile Centrale ucrainenii și-au afirmat
opțiunea lor de a încorpora toată Basarabia noului stat,[38] au urmat alte tentative de includere separată a
Hotinului în Ucraina începând chiar din primăvara 1918. Astfel, la sfârșitul lunii mai 1918 la prefectul
român al Hotinului s-a prezentat cerând predarea tuturor actelor, un „comisar ținutar de Hotin al Republicii
Democratice Ucraina”. Acesta s-a și proclamat de altfel singurul comisar de drept al ținutului, autoritățile
românești fiind nevoite să solicite sprijinul celor austriece, pentru a oprit pe comisarul ucrainean să amestece
în treburile interne ale ținutului Hotin.[36] Mai târziu, în septembrie 1918 în timpul unor negocieri
comerciale, primul consilier al Ministerului de Externe ucrainean i-a comunicat delegatului român
Contzescu speranța guvernului din Ucraina, precum că România va fi de acord cu concesii teritoriale în
Basarabia în zonele locuite de ucraineni.[38]

Etnic

În zona din nordul Basarabiei, statul român a fost moștenitorul unei o situații demografice și culturale
particulare, reprezentată de faptul că românii – istoric vorbind reprezentau o continuitate, dar numeric
vorbind erau minoritari,[39] ca urmare a deznaționalizării și strămutărilor de populație din secolul XIX,
petrecute după ocuparea Basarabiei.[35] de către ruși.[40]

Populația ținutului Hotin la recensământul din 1897, pe vremea când ținutul constituia un uezd al guberniei
Basarabia, era majoritar formată din ucraineni[41] (55,3% în zonele rurale, 53,2% incluzând zonele urbane),
cei mai mulți dintre ei emigrați din Galiția[42] iar unii din Malorusia.[43] Chiar și în condițiile în care valorile
de la sfârșitul secolului al XIX-lea ar fi fost exagerate în favoarea elementului etnic ucrainean,
recensământul românesc din 1930 a relevat în mod similar în județul Hotin un consistent procent de
ucraineni de 41,6% din totalul locuitorilor.[42]
 În nordul ținutului trăia o
masă compactă de ruteni,
care se continua cu masa de
locuitori ucraineaneni din
Podolia de dincolo de
Nistru.[42] Înspre sud
așezările ucrainene se
răreau, astfel încât în Soroca
și Bălți ajungeau să fie cu
totul izolate.[43]

Harta etnică a Basarabiei (1918)

Grup etnic Ținutul Hotin (1897) % Județul Hotin (1930) %

Ucraineni 53,2%[44] 41,6%[45]
Moldoveni [români] 23,8%[44] 35%[45]
Evrei 15,6%[44] 9,2%[45]
Ruși 5,8%[44] 13,6%[45]
Polonezi 0,7%[44] 0,3%[45]
Belaruși 0,5%[44] -- %[45]
Germani 0,2%[44] -- %[45]
Alte etnii 0,2%[44] 0,3%[45]

Preludiu
Într-un context în care relațiile diplomatice cu Rusia erau rupte din inițiativa statului slav[46] și unirea
teritoriului basarabean cu România nu era recunoscută de către aceasta,[47] menținerea ordinii interne în
Basarabia a reprezentat cea mai dificilă sarcină a administrației, din cauză că a fost perturbată de încercări
numeroase de destabilizare – variate prin forme de manifestare, conținut și intensitate.[13] Aceste încercări
au fost circumscrise obiectivului de a menține în rândul populației o stare de permanentă tensiune și
efervescență, de a semăna incertitudinea și neîncrederea în
eforturile noii administrații instalate și de a induce suspiciunea
față de soliditatea noului regim și față de perspectivele
consolidării acestuia.[48]

Situația etnicilor ucraineni

Principiul autodeterminării, cel care a fundamentat

restructurările geopolitice din toamna anului 1918, în practică s-
Aspirațiile teritoriale ale delegației
a dovedit a avea multe imperfecțiuni în raport cu ceea ce a fost
ucrainene, prezentate la Conferința de
considerat atunci pentru pacea Europei, esențial. Pe acest
Pace de la Paris din 1919
fundal, în perioada 1918-1919 s-a grefat problema Basarabiei,
care a fost atât una de identitate național-demografică, cât și una
politică sau culturală.[40]

Modificările de structură ale populației – mai perceptibile în spațiul Basarabiei de

nord, au generat nesiguranța noilor frontiere ale statului român, într-un context în
care realizarea unui puneri de acord între valorile ucrainene sau iudaice cu valorile
românești reprezenta o dificultate și comunitățile minoritare au refuzat atât
integrarea cât și cooperarea cu autoritățile centrale ale Regatului României.[35]
Debutul autorităților române în fostul teritoriu imperial rus s-a izbit astfel de
resentimentele vechii administrații, iar abolirea sistemului zemstvelor, conform
președintelui organului administrativ executiv al Ținutului Hotin, a fost refuzată
de întreaga populație locală.[49]

Datorită structurii sale etnice, județul Hotin a fost ținta unor insistențe foarte
Președintele SUA active de a fi separat de Basarabia.[50] Atât bolșevismul cât și albgardismul rus au
Woodrow Wilson, susținut ideea „Rusiei cea veche, una și indivizibilă”, iar conducerea naționalistă
autorul celor 14 ucraineană a susținut conform principiilor wilsoniene, un referendum în zonele de
puncte (aici în 1919) frontieră.[35] Astfel, bolșevismul rusesc și naționalismul ucrainean au creat
condițiile propice pentru declanșare unor acțiuni fățișe de anexare a interfluviului
pruto-nistrean.[36]

Populația ucraineană nu s-a regăsit într-un mod convenabil în viitorul Regatului României[51] și a văzut în
statul ucrainean (geografic limitrof și aflat în acele vremuri în curs de constituire[52]), o soluție în ceea ce
privește autodeterminarea,[22] ce fusese garantată de bolșevici prin Declarația drepturilor popoarelor din
Rusia.[53] Situația militară și politică a celor două state ucrainene nu a lăsat însă loc de un alt conflict armat
interstatal cu România, deoarece în aceeași perioadă Republica Populară a Ucrainei Occidentale era
implicată într-un război cu Polonia, iar Republica Populară Ucraineană – a cărei graniță era pe Nistru - era
implicată într-un conflict armat cu forțele bolșevice și se afla într-un moment critic al acestuia.[22]

Dispozitivul de acoperire al Armatei Române

Din punct de vedere strategic, România era angajată practic la acel moment într-un război pe mai multe
fronturi – la nord, la est[10] și la vest.[37] Odată ce Armatei Române i-a revenit rolul de a apăra noua
frontieră pe Nistru,[54] dispozitivul de acoperire al acesteia realizat la frontiera estică în noiembrie 1918, a
cuprins în zona Hotinului și în arealele apropiate acestuia următoarele unități,[55] cu următoarea ordine de
bătaie:[56]
 Divizia 1 Cavalerie, Corpul 4 Armată, Armata 2,[56] divizie comandată de generalul Mihail
Schina[34]

Regimentul 1 Călărași pe jos[56]

Brigada 2 Roșiori[56] – comandată de generalul Cleante Davidoglu,[57] cu cartierul
la Hotin.[2]

Regimentul 4 Roșiori[56] – cantonat la Hotin[57]

Regimentul 9 Roșiori[56]

Brigada 3 Roșiori[56] - cu cartierul la Noua Suliță[57]

Regimentul 5 Roșiori[56]
Regimentul 10 Roșiori[56]

Divizionul 2 Artilerie Călăreață[56]

Grupul 1 Automitraliere[56]

Brigada 17 Infanterie, Divizia 9 Infanterie, Corpul 5 Armată, Armata 1,[56] brigadă comandată
de generalul Stan Poetaș[57] – dispusă la sud-est de Divizia 1 Cavalerie.[55]
Divizia 8 Infanterie, Corpul 4 Armată, Armata 2,[56] divizie comandată de generalul Iacob
Zadik[7] – în Bucovina, la vest și nord-vest de Divizia 1 cavalerie[55]
Regimentul 3 Grăniceri, Corpul de Grăniceri[29] – în fruntea căruia se afla colonelul Ressel,[8] a
fost desemnat să asigure paza frontierei nistrene în regiune,[29] cu 3 companii din Batalionul
1[11] situate între Hotin și Soroca.[58] Dată fiind importanța zonei, comandamentul regimentului
s-a stabilit tot la Hotin.[8]

Corpul 5 Armată și-a organizat apărarea în Basarabia pe 3 sectoare, de la nord la sud. Zona de nord aflată
între Prut și Nistru până la Ataki a revenit Diviziei 1 Cavalerie, aceasta învecinându-se la sud cu Divizia 9
Infanterie (al cărui cartier a fost fixat la Bălți[29]). Ca sprijin al acesteia a fost desemnată Brigada 3
Roșiori.[54] Diviziei 1 Cavalerie i-a revenit astfel un front larg, situat între Orășeni și Ataki. Din punct de
vedere fizico-geografic, fâșia de apărare a diviziei a cuprins doua sectoare cu caracteristici distincte:[30]

spre vest se găsea sectorul dintre Prut și Nistru – aflat între Orășeni și Zaleszczyki. Acesta
avea un teren favorabil apărării, mediu frământat și fără obstacole naturale. De asemenea,
localitățile din fața frontului – situate la vest de aliniamentul ocupat de unitățile românești, erau
populate în mod majoritar de polonezi, iar aceștia nu manifestau opoziție față de prezența
trupelor române.[30]
la nord[57] între Zaleszczyki si Ataki se găsea linia sinuoasă a Nistrului, existând aici în
contextul meteorologic respectiv[30] (temperaturi scăzute cu potențial de înghețare a Nistrului)
trei sectoare pasibile de forțare sau de trecere: Jvaneț (Zveniek)-Hotin, Bernașivka-Lomacineți
(Lamancăuți) și Moghilău (Moghiliov)- Otaci (Ataki).[57] Din aceste sectoare se deschideau trei
direcții de înaintare spre Prut, vizate de cei care ar fi vrut să ocupe nordul Basarabiei: spre
Cernăuți, Noua Suliță și Lipcani.[30]

Divizia 1 Cavalerie a fost cea care a luat în stăpânire Hotinul[50] și și-a instalat cartierul la Lipcani,[59] în
timp ce Brigada 2 Roșiori a generalului Davidoglu – aflată în structura diviiei, și-a stabilit cartierul la
Hotin.[2] Ca sprijin al Diviziei 1 Cavalerie a fost desemnat Regimentul 40 Infanterie[54] „Călugăreni”[60] din
Brigada 18 Infanterie, Divizia 9 Infanterie.[61]

Ulterior în contextul în care unități ale armatei române aflate pe Nistru în zona Hotinului au fost atacate de
pe teritoriul Ucrainei de structuri militare și paramilitare bolșevice – la care s-au alăturat franctirori care au
fraternizat cu respectivele structuri, mai multe unități militare cantonate în Moldova au fost trimise în nordul
Basarabiei.[1] Printre ele s-a aflat Regimentul 37 Infanterie[1] „Alexandru cel Bun”[60] din Botoșani,[1] din
Brigada 16 Infanterie, Divizia 8 Infanterie.[56] Acesta a fost cantonat într-o într-o primă fază la Noua Suliță,
iar după aceea la Hotin.[1]

Situația pe teren

Până la începutul anului 1919 la frontiera de est a fost o liniște relativă,[62] fond pe care s-a remarcat totuși
în sectorul Moghilău (Moghiliov)-Otaci (Ataki) o activitate militară palpabilă, în cursul ultimelor 2 luni ale
anului 1918. Astfel, la 15 /28 noiembrie 1918[63] (17/30 noiembrie după o altă sursă)[6] pichetele românești
dintre Otaci (Ataki) și Soroca[63] ale Companiei 2 Secureni și Companiei 3 Hotin, au fost atacate dinspre
Ucraina[6] de bande de bolșevici, iar luptele de la Moghilău dintre bolșevici și naționaliștii ucraineni au
determinat la Ataki radicalizarea situației. Din acest motiv, grănicerii români au intervenit pentru a menține
ordinea și de asemenea pentru strângerea armelor și arestarea agitatorilor.[63] Un raport din 22 noiembrie/ 5
decembrie al comandantului Batalionului 1 Grăniceri către Corpul Grănicerilor, a consemnat în contextul
luptelor de la Moghilău dintre ucraineni și bolșevici :[62]

„...locuitorii din toate satele ținutului ocupat de noi, părăsit de austrieci, au înca foarte multe
arme, mitraliere, grenade și munițiuni ascunse în pământ, pe care nu voiesc să le predea trupelor
insărcinate cu strângerea lor ...[iar populația din zona Ataki]... se dovedește foarte ostilă și veșnic
în așteptarea venirii bolșevicilor pentru a lua armele și a se dădea iarăsi la crime și jaf...[62]”

Este neclar dacă aceste constatări ale grănicerilor – destul de grave despre pericolul real care amenința
situația Basarabiei și a trupele destinate să o apere, au fost transmise comandanților de divizii din sectorul
respectiv. Conform datelor obținute din arhive de către Dumitru Seserman, raportarea s-a făcut către alte
structuri decât cele ale marilor unități de infanterie și cavalerie care se găseau în Basarabia. Ce este sigur
însă, este că atacurile care au fost declanșate de adversar în prima decadă a lunii ianuarie 1919, au surprins
trupele române din Basarabia și Bucovina.[4]

În acest context, un raport adresat Marelui Cartier General de către comandantul Corpului Granicerilor a
ilustrat la 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, tentative ale ucrainenilor de a pătrunde prin forță în Basarabia în
zona localității Ataki. De asemenea, în luna decembrie 1918 incidentele de la est de Nistru precum și
atacurile asupra pichetelor de grăniceri aflate pe malul vestic al fluviului s-au intensificat,[62] alături de
acțiunile bolșevice de incitare a populației basarabene împotriva armatei și a autorităților române.[30]

Conferința de pace

Pe 5/18 ianuarie 1919 s-au deschis la Paris lucrările Conferinței de Pace.[64] Recunoașterea Unirii
Basarabiei cu România s-a lovit de dificultăți, ridicându-se multe proteste împotriva stării de fapt creată prin
această unire. Adversarii unirii din Sfatul Țării, reprezentați de membri ruși și ucraineni ai grupului țărănesc,
au constituit la Odesa un „ Comitet pentru Eliberarea Basarabiei”, care a avut legături atât cu Sovietele, cât
și cu Anton Ivanovici Denikin.[65] Acest Comitet a adresat o declarație către Conferința de Pace de la Paris
prin care cerea retragerea trupelor românești, înlocuirea lor cu trupele ale Aliaților și organizarea unui
referendum cu privire la viitorul acestui teritoriu: dacă Basarabia trebuie să intre în componența României
sau să fie independentă.[66]
 Articol principal: Memorandumul asupra situației internaționale a Basarabiei (prezentat Puterilor
Aliate și delegaților la Conferința de Pace de la Paris din 1919).

Pregătirea

Odată cu ocuparea localității Moghilău (Moghiliov) de către trupele roșii, au apărut condiții favorabile
pentru o ofensivă îndreptată la vest de Nistru.[4]

Astfel de tulburări de proporții – cum au fost evenimentele din ianuarie 1919 din ținutul Hotinului, au fost
inspirate și sprijinite cu bani, arme și agenți provocatori infiltrați în Basarabia.[24] În ceea ce privește
problemele basarabene, rapoartele Siguranței române din perioada decembrie 1918 - februarie 1920 conțin
informații care relevă faptul că organizațiile albgardiste și bolșevice au acționat în paralel,[67] confruntarea
fiind la acea dată între partizanii Rusiei Mari și ucrainenii care doreau constituirea unei republici proprii,
dorind concomitent separarea Basarabiei de România (idee care și-a găsit pe ambele maluri ale Nistrului
adepți numeroși).[62]

„În plan general - al scopurilor, mijloacelor și strategiilor - diferențele de politică externă dintre
bolșevicii și naționaliștii ruși și ucraineni - care vizau Europa imediată lor - sunt insignifiante. În
mod evident este vorba despre o identificare între politica imperialistă țaristă și cea sovietică,
același teritoriu constituind obiectul expansiunii...[40]”
—Duțu, Tatiana; Anghel, Florin; În legătură cu așa-zisa „Răscoală de la Hotin” 7-21 ianuarie 1919

Râul Nistru fiind înghețat, unitățile militare au putut trece liber de pe teritoriul ucrainean în Basarabia prin
cele 3 sectoare de trecere – Jvaneț (Zveniek)-Hotin, Bernașivka-Lomacineți (Lamancăuți) și Moghilău
(Moghiliov)-Otaci (Ataki). Arme provenite astfel din Ucraina, au servit la înarmarea populației unor sate din
zonă.[57]

Implicarea bolșevică

Revolta de la Hotin s-a integrat unui cadru mai larg,[12] fiind exploatată de agitatorii bolșevici.[68] Istoricul
olandez W.P. van Meurs a afirmat însă că respectivul conflict nu a fost declanșat la inițiativa autorităților
regulate ale Armatei Roșii, respectiv la ordinul Moscovei, responsabilitatea revenind cel mai probabil unor
unități armate locale și populației indigene.[69] În istoriografia sovietică și moldovenistă au fost indicate însă
organisme (comitete și comisii) însărcinate cu organizarea evenimentelor. Acestea au avut legături directe cu
Armata Roșie, cu guvernul sovietic de la Sankt Petersburg și cu Comitetele Centrale ale Partidului Comunist
din Rusia (care crease un un birou special însărcinat cu problemele Basarabiei) și Ucraina. În ziua de
dinaintea atacului, s-au ținut consfătuiri pregătitoare cu reprezentanții acestor comitete în stânga Nistrului și
în județul Hotin.[70] Tot istoriografia sovietică afirmă caracterul implicării active a bolșevicilor în
evenimente, dar și declanșarea prematură a lor, înainte de apropierea suficientă a trupelor Armatei Roșii de
granița nistreană.[67]

Conform versiunii oficiale românești,[14] rebeliunea a fost organizată de Comitetul Revoluționar

Basarabean din Moghilău (Podolia), autointitulat Directorat al Basarabiei. Acesta a acționat precipitat, cu o
organizare precară și fără a avertiza Comitetului Central al Basarabiei de la Chișinău sau comitetul similar
de la Odesa.[12] După ce a distribuit manifeste, acest Directorat a trimis bande înarmate pe teritoriul
românesc.[14]

Implicarea albgardistă
Există argumente documentare care susțin faptul că evenimentele de la Hotin au fost declanșate de către
adepții rușilor albi aflați pe teritoriul Ucrainei.[69] Astfel, potrivit unor supraviețuitori, Revolta a fost
organizată conform unor instrucțiuni primite din Ucraina, în contextul colaborării Cartierului General al
armatei generalului Denikin – staționate în apropierea frontierei ucraineano-române - cu reprezentanții
Comitetului pentru Salvarea Basarabiei de la Odesa, al tentației denikiniștilor de a elibera provincia după
lichidarea trupelor hatmanului ucrainean Simon Petliura, al persecutării transnistrenilor suspectați de
filoromânism și al activității unor organizații iredentiste monarhiste basarabene.[71] Opiniile merg până la a
afirma probabilitatea ca atacul să fi fost dat de formațiuni ale rușilor albi.[15] În regiunea Hotinului au
participat la acțiune și trupe petliuriste, dar cooperarea pe teren între unitățile roșii și albe a fost
deficitară.[67]

Este de menționat că în programul de luptă al Comitetului pentru Salvarea Basarabiei având ca scop
reunificarea Basarabiei cu Rusia, adoptat în decembrie 1918, au figurat următoarele:[72]

1. Ducerea unei propagande violente împotriva prezenței românilor în Basarabia, precum și

difuzarea de informații în rândul populației din sudul Rusiei precum că România tratează cu
brutalitate populația basarabeană.
2. Ducerea unei propagande intensive în rândul tinerilor și mai ales în rândul ofițerilor pentru
abandonarea temporară a rezidenței în teritoriul basarabean, cu scopul de a fi trimiși în Rusia
pentru o pregătire specială.
3. Formarea în Rusia, cu ajutorul comitetului, a unor trupe de șoc speciale constând numai din
basarabeni
4. Stabilirea unei puncte de propagandă pe teritoriul provinciei astfel ca, atunci când o armată de
voluntari se va apropia de granița acesteia, să fie declanșată o revoltă în spatele trupelor
române.
5. Căutarea unor agenți și a unor resurse financiare, astfel încât planurile să poată fi puse în
practică.

În stațiile căilor ferate de pe rutele pe care soldații se întorceau din prizonieratul austro-ungar au fost create
grupuri de propagandă clandestine. Deja în ianuarie 1919 pregătirea unei revolte în Basarabia ajunsese în
faza activă: la Tiraspol fusese creată o unitate de voluntari din rândul celor întorși, fuseseră pregătiți
instructori pentru lupte de gherilă – care deja erau pe teren în Basarabia și, fuseseră livrate resurse financiare
de la Armata Voluntarilor.[73]

Desfășurare

Preambul

În decursul lunii ianuarie s-au evidențiat două aspecte: atât o insuficientă conlucrare între companiile de
grăniceri și diviziile din acoperire, cât și o oarecare neglijență manifestată de comandanții tuturor
eșaloanelor în ceea ce privește evaluarea situației precum și menținerea vigilenței, în rândul trupelor.[30]

Un ordin de operații care-i viza mai ales pe comandantul Brigăzii 2 Roșiori – generalul Cleante Davidoglu,
și pe comandantul Regimentului 3 Grăniceri – colonelul Ressel, a fost emis pe 22 decembrie/4 ianuarie 1918
de generalul Mihail Schina – comandantul Diviziei 1 Cavalerie.[34] Prin acesta li se cerea unităților
comandate de aceștia, să supravegheze cu toată atenția mișcările trupelor bolșevice de peste râul Nistru și să
respingă orice atac al acestora. Împotriva lor trebuia să se acționeze „cu cea mai mare violență până la
distrugerea completă a localității în care se adăpostesc unitățile concentrate în acest scop”.[3]
La comandamentul Diviziei 1 Cavalerie la începutul anului 1919 au sosit informații care indicau o creștere
bruscă a efectivelor ruso-ucrainene în regiunea orașului Moghilău, precum și o intensificare a actelor
teroriste și a diversiunilor, mai ales în nordul provinciei.[34] Un ordin al generalului Constantin Prezan din
6/19 ianuarie 1919 a cerut trupelor din Basarabia să acționeze „cu toată asprimea” față de cei care tulbură
ordinea, cerându-le în același timp să aibă o atitudine binevoitoare față de populația pașnică, apărându-i
avutul și viața.[3]

Aceste ordine nu par a fi fost privite cu toată atenția și nu s-au luat măsurile care s-au impus.[3] Din motive
necunoscute, Brigada 2 Roșiori nu s-a consolidat pe poziție și nici nu a urmărit cu atenția cuvenită mișcările
și infiltrările inamice de peste Nistru.[34] În mod inexplicabil, deși la nord de Nistru concentrările de forțe
militare erau vizibile și intensitatea raidurilor și incursiunilor peste fluviu a crescut, la începutul anului 1919
în sectorul Brigăzii 2 Roșiori s-a instalat în mod inexplicabil liniștea și inactivitatea. În condiții de pericol
iminent, cei mai mulți dintre ofițeri și cea mai mare parte efectivului se complăceau într-o viață liniștită,
instalați fiind la Hotin și în localitățile din jur.[7]

Inamicul a fost la curent cu situația respectivă și s-a hotărât să profite de ea.[7] Bolșevicii s-au pregătit astfel
fără a fi stingheriți pe ambele părți ale Nistrului, sub ochii comandanților militari din zonă. Din depozitele
austro-ungare și germane lăsate în zonă după retragerea trupelor Puterilor Centrale, elementele ostile
autorităților românești au putut să fure arme, deoarece depozitele în cauză nu au fost preluate de Armata
Română sub o pază corespunzătoare.[3]

Incursiunea de la Ataki (Otaci)

Precedând evenimentele de la Hotin, în perioada 7/20 - 11/24 ianuarie 1919 a avut incursiunea Armatei
Roșii Ucrainene în sectorul Ataki (Otaci), acțiune în care a căzut la datorie generalul Stan Poetaș.[10]

Atacul bolșevic

În cursul lunii ianuarie au început să se adune bande înarmate dincolo de

Nistru, iar populația ucraineană a satelor din nordul Basarabiei, instigată din
Ucraina, a început să se agite. În noaptea de 6/19 spre 7/20 ianuarie[3] trupele
bolșevice au trecut Nistrul pe gheață, au măcelărit grănicerii surprinși în
pichete[1] și au atacat la ora 3:40[4] în regiunea Ataki[29] între satele
Călărașeuca și Verejeni, cu un număr (conform istoricului Gheorghe Cernea)
de 5.000 de oameni, 300 de călăreți și 10 tunuri.[57] Atacatorii au fost
susținuți de un tren blindat, care a trecut podul de peste Nistru.[1] În zona
Ataki se aflau dislocate un batalion românesc sub conducerea ofițerului
Lascăr, lângă care se găseau Regimentul 40 „Călugăreni” și Regimentul 35
„Matei Basarab”.[6] Printre trupele atacatoare din această zonă s-a găsit și Portret al generalului Stan
banda lui Gheorghe Bărbuță.[67] Poetaș

Atacatorii au fost susținuți de o parte a populației locale,[74] care s-a răsculat

în spatele trupelor române.[57] Datorită legăturilor anterior stabilite, inamicii au putut beneficia astfel de
ajutorul unor elemente din partea locului, cărora le-au pus la dispoziție arme și muniții aduse de peste
Nistru. De asemenea, armata ucraineană de la Moghilău a pus la dispoziție atacatorilor material pentru
construirea unui pod peste râu, pod pe carea au putu trece artileria și caii.[3] Din spate au atacat locuitorii
satelor,[29] iar Companiile 11 și 21 de Grăniceri[4] s-au retras luptând[29] spre Româncăuți, Secureni, Ocnița
și Briceni.[4][29]
Atacul a luat prin surprindere de asemenea și unitățile Diviziei 9 Infanterie, cu precădere pe cele din zona
Ataki ale Brigazii 40 Infanterie[4] și a provocat pierderi însemnate trupelor române, un număr semnificativ
de grăniceri și ostași din subunitățile cantonate în satele din zonă fiind uciși. În contextul confuziei
produse,[3] a fost ucis la Călărașeuca[1] pe 7/20 ianuarie[3] comandantul Brigăzii 17 Infanterie[57] –
generalul Poetaș, de către un grup de săteni[3] din banda lui Bărbuță. După ce acesta a fost ucis, cadavrul său
a fost batjocorit.[57] Comanda trupelor din zonă a fost preluată, după uciderea generalului, de către colonelul
Ion Petrescu.

Contrareacția Armatei Române

Deși au intervenit în luptă imediat ce a fost posibil în aceeași zi, unitățile Diviziei 9 Infanterie au fost
împinse până în seara zilei de 7/20 ianuarie de către trupele inamice care au beneficiat de suportul populației
din zonă, pe aliniamentul Secureni, gara Dângeni, Sanca.[4] Lupte grele s-au dat ulterior cu predilecție în
zona gării Ocnița (un anume Maievski era comandantul grupului insurgent de la Ocnița[6]) și a localității
Verejeni în zilele de 8/21 si 9/22 ianuarie, fără ca rezultatul acestora să fie decis.[75]

În contextul evenimentelor care s-au dovedit grave, generalul Prezan a emis pe 9/22 ianuarie 1918 un nou
ordin către Corpurile 4 și 5 Armată, solicitând să fie luate măsuri drastice împotriva tuturor celor care s-au
dedat la acte criminale. În acest ordin au fost precizate următoarele: „Pe viitor toate trupele care vor trece
frontiera noastră nu vor fi considerate ca trupe organizate. În consecință, aceste bande nu se vor bucura de
legile care se aplică în război trupelor regulate. Toate vor fi tratate fără milă, [vor fi] complet și radical
exterminate.” Un ordin special emis pe 10/23 ianuarie tot de generalul Prezan s-a referit la reprimarea așa-
ziselor „revolte locale”, specificând că „nu trebuie milă, toleranță și ezitare cu asemenea ocazii.”[3]

În dimineața zilei de 10/23 ianuarie două detașamente ale Diviziei 9 Infanterie, unul de la Briceni compus
din 3 batalioane de infanterie și 2 baterii de artilerie[75] (conform opiniei lui Constantin Kirițescu
adăugându-li-se și 1 escadron de cavalerie) și unul de la Secureni format din 2 batalioane de infanterie, 1
escadron de cavalerie și 2 baterii de artilerie, au început să înainteze pentru a-i împinge pe atacatori peste
Nistru.[29] Detașamentul Secureni înaintând pe două coloane,[29] a ocupat până seara Bîrnova și
Naslavcea.[75] Detașamentul Briceni a înaintat pe 3 coloane, angajând lupta cu inamicii situați în pădurile
aflate la est și la vest de șoseaua Sauca - Călărașeuca (Calarașovca),[29] astfel că tot pe 10/23 ianuarie
localitățile Vălcineț (Volcineț), Călărașeuca (Calarașovca) și Ataki (Otaci) au fost reocupate de acest
detașament.[75] Suferind mari pierderi,[29] Detașamentul Briceni a fost întărit în data a de 11/24 ianuarie cu
încă un batalion de infanterie și o secție de artilerie,[75] venite de la Bălți pe calea ferată. Astfel întărit,
detașamentul a atins și a reocupat pe 11/23 ianuarie satele Lencăuți,[29] Unguri și Arionești. Practic, în seara
zilei respective trupele bolșevice au fost respinse peste linia Nistrului.[75] Un grup restrâns de insurgenți s-a
retras la Hotin.[6]

Până la acel moment, regiunea Hotinului fusese considerată ca având o importanță secundară de către
autoritățile române.[76] Incursiunea de la Ataki a fost însă doar preludiul, deoarece la data de 9/23 ianuarie
toată linia Nistrului, de la Ataki până la Hotin, a fost atacată de inamicii veniți din Ucraina.[29] Uciderea
generalului român Poetaș a fost un factor suplimentar care a scos în evidență gravitatea situației pe plan
local.[76]

Evenimentele de la Hotin

Retragerea Armatei Române

 În noaptea de 8/21 spre 9/22 ianuarie, generalul Davidoglu a inspectat
dispozitivul trupelor. Târziu în noapte, a aflat noi date despre atacul bolșevic și
despre faptul că populația se răzvrătise la Rucșin (sud-vest față de Hotin).
Dintr-o prudență exagerată și dând prea multă crezare zvonurilor fără să le
verifice, a hotărât să părăsească Hotinul fără luptă,[77] ordonând în noaptea de
9/10-22/23 ianuarie 1919 retragerea Detașamentului General Davidoglu –
format din Regimentului 9 Roșiori, Batalionul 3 din Regimentul 40 Infanterie
și o baterie de artilerie călăreață[7], la 2 km înafara acestuia,[77] pe axa de
comunicație Hotin-Noua Suliță.[7] Aici trupele retrase au așteptat sosirea
batalionului încartiruit într-un sat din nordul orașului Hotin – comandat de
maiorul Popescu, a companiei de la Caplevca – comandată de sublocotenentul
Portret al generalului Ardeleanu, precum și a Bateriei 3 de Artilerie călăreață – comandată de
Cleante Davidoglu sublocotenentul Dumitrescu[77] (locotenent după o altă sursă).[78] Un raport
ulterior a relevat că[77]

„nu s-a dat alarma în nici un moment”

—Ranetti, maior[77]

În dimineața zilei de 9/22 ianuarie, generalului Davidoglu i-au parvenit informații despre intenția unor
colaboratori ai bolșevicilor din Caplevca, Darabani, Botineni și Nedăbăuți (situate pe un aliniament aflat la
sud de Hotin) de a ataca trupele române, astfel că a hotărât să se retragă – din nou fără să lupte, prin
Nedăbăuți spre Noua Suliță și Mămăliga,[3] fără a se interesa de soarta grănicerilor români din zonă.[77]

Într-un raport emis pe 31 ianuarie/14 februarie căpitanul Virgil Mironescu, comandantul unei companii de
grăniceri, a arătat că el și cele 3 plutoane pe care le-a avut în subordine au fost astfel singurele forțe destinate
să facă față siguranței Nistrului din nordul Hotinului spre sud, pe o distanță de 160 km. Într-un raport către
Marele Stat Major, generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului 4 Armată, l-a criticat foarte aspru pe
comandantul Brigăzii 2 Roșiori, arătând că acesta, deși a știut de atac, nu a specificat nimic despre luptă și
despre apărarea Hotinului în ordinul emis subordonaților în noaptea de 8/21 spre 9/22 ianuarie.[77]

„Vina generalului Davidoglu de a fi părăsit Hotinul, pe care l-a lăsat expus unei bande de
tâlhari...este, prin urmare, aceea de a nu fi știut să se orienteze, de a fi judecat fals situația și de a
fi condus detașamentul necorespunzător situației reale”
—Petala, N; Raport în legătură cu cele întâmplate la Hotin în noaptea de 8/9 ianuarie 1919[77]

Atacul bolșevic

Pe 10/23 ianuarie 1919,[29] bande bine înarmate inclusiv cu artilerie și mitraliere grele și cu un efectiv
numeros[15] (adesea de peste 200-300 de oameni), au atacat pe toată linia Nistrului de la Atachi la Hotin,
trecând râul pe podul de gheață.[29] La atac au participat și trupe petliuriste.[67] În seara de 10/23 ianuarie
satele din jurul Hotinului și din întregul sector al Companiei 3 Grăniceri s-au răsculat cu armele, în legătură
cu bolșevicii veniți din Ucraina. Pichetele de grăniceri din zonă au început să lupte atât cu populația
răsculată înarmată, cât și cu cei ce voiau să treacă Nistrul.[11] Supraviețuitorii acestor pichete de la
Voronovița, Darabani, Prigorodoc, Ghergheuți și Rașcău s-au retras spre Lipcani,[29] iar alții spre Bucovina
sau spre Noua Suliță.[11]

Soldații ruși bolșevizați, împreună cu locuitori ucraineni ai regiunii care sprijineau înființarea unui stat
ucrainean, precum și cu anarhiști de-ai lui Nestor Mahno, au pătruns pe 10/23 ianuarie în orașul
Hotin,[51][79] care era lipsit de orice apărare și fusese părăsit în noaptea precedentă de generalul
Davidoglu,[3] împreună cu prefectul județului.[2] Ocupația efectivă a Hotinului s-a încheiat pe 11/24
ianuarie.[29] Grănicerii și soldații români, conform declarațiilor celor doi rabini din acele vremuri ai orașului
Hotin, au fost ajutați de evrei să nu cadă în mâinile agresorilor, unii dintre ei fiind ascunși în timpul
ocupației bolșevice în sinagogile orașului.[80]

În următoarele două zile întreaga regiune a intrat în stăpânirea rebelilor. Puterea a fost asumată de către o
nouă structură, intitulată Directoratul de la Hotin și formată din 5 membri (cu M. Liskun în calitate de
conducător[22] și L. Tokan în calitate de secretar). Directoratul a proclamat dreptul la autodeterminare al
basarabenilor și „răsturnarea jugului românesc”,[81] solicitând unirea cu Republica Populară Ucraineană,
aflată în vecinătate.[22] Tot acest Directorat s-a adresat președintelui Statelor Unite ale Americii, guvernelor
Marii Britanii, Franței, Italiei și Rusiei cu o notă de protest împotriva a ceea ce considera acesta a fi regimul
de ocupație românesc din ținut.[25] Directoratul Republicii Populare Ucrainene a trimis un reprezentant (I.
Maevki) și arme la noua structură de conducere formată.[81] Majoritatea celor din Directoratul de la Hotin
au susținut ideea înființării unei republici autonome, în cadrul statului ucrainean. Au existant însă
dezacorduri în sânul acestui organism, ceea ce a făcut ca în cea mai mare parte, rebeliunea să rămână
neorganizată.[82]

Cu puține șanse de a obține ajutor suplimentar de la cele două state ucrainene, ucrainenii au încercat să
organizeze pe plan local noi unități militare, cu bazele la Rucșin, Anadol și Dăncăuți. Forțele rebele
(creditate de sursele ucrainene la un număr de 30.000 de luptători) au fost organizate pe structura a trei
regimente de infanterie, a unui un escadron de cavalerie și a unei baterii de artilerie.[81] Această cifră de
30.000 de participanți a fost constatată însă anterior în textele propagandistice sovietice și a fost asociată cu
preocuparea acestora de a promova versiuni istorice destinate în mod voit să maximalizeze implicarea
numerică a populației și numărul de victime sau refugiați. De asemenea, istoricii sovietici au ratat furnizarea
unor explicații credibile care să clarifice cum de o astfel de rebeliune postulată ca fiind masivă ar fi putut fi
în mod real înfrântă.[83]

Contrareacția Armatei Române

Pentru recâștigarea Hotinului s-au dus lupte violente.[10] Sesizând pericolul care apăruse pentru Divizia 8
Infanterie, generalul Iacob Zadik în urma unui ordin venit de la comandantul Corpului 4 Armată, a trimis un
batalion de infanterie, ca sprijin pentru Detașamentul General Davidoglu.[7] O primă tentativă de înaintare
dinspre Creștinești spre Hotin a forțelor armate române din regiune, sub comanda generalului Davidoglu, s-a
concretizat[60] la 11/24 ianuarie în condițiile atacului inamic venit din mai multe direcții,[7] cu o nouă
retragere la Dinăuți, aflat la nord-estul localității Noua Suliță.[60]

Avansul pe teren al trupelor ruse a determinat trimiterea în zonă de noi întăriri, de către eșaloanele
superioare ala Armatei Române. La data de 12/25 ianuarie două batalioane de infanterie, un escadron de
cavalerie și o secție de artilerie au s-a constituit în Detașamentul Colonel Tomoroveanu (comandant en titre
al Regimentului 37 Infanterie[84]), iar Regimentul 7 Vanători, un escadron de cavalerie și o secție de
cavalerie grea s-au constituit în Detașamentul Colonel Conjescu.[7] De asemenea, la 12/25 ianuarie
comandantul Diviziei 1 Cavalerie a dat un ordin în care, după ce și-a exprimat nemulțumirea față de
blândețea dovedită și ritmul lent al acțiunilor inițiate de comandantului Brigăzii 2 Roșiori, a recomandat
acestuia să treacă urgent la[77]

„încercuirea fiecărui sat, a bandelor bolșevice și a locuitorilor răzvrătiți, mergând cu represaliile

cu [până la] distrugerea satului prin ardere, dacă pentru a doua oară s-au răzvrătit contra
noastră.[77]”
—G-ral Mihail Schina, 12/25 ianuarie 1919
Următoarea zi, generalul Schina a revenit cu un nou ordin, în care a precizat
că scopul urmărit de Armata Română[77]

„este de a curăța județul de orice bande bolșevice, de a pedepsi cu cea

mai mare asprime populațiunile ce s-au răzvrătit, în mod atât de
exemplar încât o recidivă să fie imposibilă și pentru a recupera
Hotinul[77]”
—G-ral Mihail Schina, 13/26 ianuarie

Tot la 13/26 ianuarie trupele Detașamentului General Davidoglu au fost

subordonate colonelului Ressel, comandantului Regimentului 3 Grănicieri, iar
trupele detașamentelor Colonel Tomoroveanu si Colonel Conjescu au fost
GeneralulMihail Schina
subordonate generalului Davidoglu.[85]

Succesiv ordinului generalului Schina, generalul Davidoglu și-a schimbat atitudinea, astfel că într-un ordin
adresat Regimentului 37 infanterie pe 14/27 ianuarie a cerut să se procedeze[77]

„cu cea mai mare energie contra satelor de unde primiți focuri. Dați foc satului, în cazul în care
opune rezistență. Executați pe toți cei găsiți cu arme, fără a mai face cercetare, de asemenea pe
toți cei care au manifeste[77] sau ordine de mobilizare.[86]”
—G-ral Cleante Davidoglu, 14/27 ianuarie 1919

Într-un alt ordin emis către detașamentele Ressel și Tomoroveanu, ordin în care le-a ordonat acestora să
treacă la dezarmarea satelor Dolinari, Pășcăuți, Oleczani și Dăncăuți, procedând cu cea mai mare fermitate a
transmis acestora să se acționeze:[77]

„făcând represalii cu cea mai mare energie, în satele prin care au trecut aceste detasamente și ieri
și azi s-au tras focuri asupra patrulelor.[86] Nu admit milă când interesele generale ale statului
sunt în joc ![77]”
—G-ral Cleante Davidoglu, ianuarie 1919

În ce măsură aceste ordine au fost executate, este greu de răspuns.[86]

În aceste condiții, comandamentul Corpului V Armată a organizat un grup cu forțe superioare sub comanda
aceluiași general, grup format din trupe ale Diviziei 1 cavalerie, cărora li s-au adăugat unele trupe ale
Diviziei 8 Infanterie: Regimentul 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”,[60] un batalion din Regimentul 29
Infanterie și 1 baterie din Regimentul 12 Artilerie,[77] precum și unele trupe din Divizia 9 Infanterie:
Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”.[60] Profitând însă de inactivitatea trupelor române, la data de 16/29
ianuarie trupele rusești au ocupat localitățile Cepănoasa, Rucșin, Dăncăuți, Levinți și Larga, valoarea
forțelor bolșevice din sectorul Diviziei 1 Cavalerie ridicându-se la acel moment la 4.000-5.000 de oameni,
200-300 de calăreți și 8-10 tunuri. La data de 16 ianuarie seara, trupele Diviziei 1 Cavalerie se găseau pe
aliniamentul Nievobanci - Dolineni - Tulbureni - Cozereni - Chișla-Zelena - Medveja - Cotelna.[85]

Împotriva armatei regulate,[76] sprijinită cu întăriri,[15] bine organizată și echipată cu armament și muniție
modernă (inclusiv cu suport de artilerie[15]), rebelii nu au putut avea succes.[76] În plus, deficiențele
coordonării dintre detașamentele roșii și albe au scăzut eficiența cooperării în luptă pe teren.[67] În noaptea
de 15/28 - 16/29 ianuarie[77] Grupul Davidoglu a început înaintarea spre Hotin pe 3 coloane, dând o luptă
îndârjită pe aliniamentul Grozinți - Clișcăuți - Nedăbăuți.[60] Deoarece trupele române nu au realizat un
front continuu, iar populația a fost amenințată de bolșevici cu represalii dacă nu ar fi luptat alături de ei,
localitățile au rezistat inițial atacului trupelor române.[77] După ce însă coloanele au înfrânt și au scos din
pozițiile lor pe inamicii poziționați pe aliniamentul celor 3 sate, au reluat înaintarea a doua zi.[60] Timp de
alte 3 zile (16/29-18/31 ianuarie) s-au dat lupte violente,[60] iar în acest timp, la data de 17/30 ianuarie 1919
prin Ordinul nr. 1977, Marele Cartier General a dispus ca Divizia 1 Cavalerie să se subordoneze Corpului 4
Armată.[85] Pe 18 ianuarie trupele române au ajuns la Rașcov, Rucșin, Darabani și Caplevca.[77]

Intervenția armatei române, coordonată pe plan local de generalul Cleante Davidoglu,[1] s-a dovedit a fi
extrem de fermă la adresa celor care au susținut pe bolșevici sau pe franctirorii de pe plan local. Într-un
discurs foarte ferm și extrem de dur, generalul comandant le-a cerut soldaților[87] prost îmbrăcați și aflați în
condiții de iarnă[1] cu frig siberian,[88] să pedepsească pe toți cei care atentau la integritatea teritorială a
tânărului stat român. Aflat în Regimentul 37 Infanterie din Botoșani, sublocotenentul Nicolae Coroiu a
povestit în memoriile sale cum li s-a cerut militarilor români ca acolo „unde se găsesc arme la case să-i
împuște, să dea foc caselor și să se îmbrace cu haine de la cei vinovați.”[87]

Retrăgându-se spre Nistru, luptătorii ucraineni au păstrat speranța de a fi ajutați de Republica Populară
Ucraineană, dar aceasta aflată într-o situație critică în raport cu forțele bolșevice nu a putut să facă nimic.[76]
Atacul asupra Hotinului s-a dat pe la sud și vest de oraș, în timp ce un detașament de manevră a pus
stăpânire pe malul drept al Nistrului pe la Aristovca, Prigorodoc și Atachi[85]

De abia la 19 ianuarie/1 februarie soldații români au atacat concentric Hotinul și au ocupat orașul,[60]
recăpătând controlul integral asupra regiunii[76] și pacificând zona Hotinului și nordul județului Soroca.[77]
În fața forței copleșitoare pe care au avut-o în față și confruntați cu pierderi semnificative, aproximativ 4.000
de luptători din gherilele ucrainene au traversat Nistrul, urmați de mulți refugiați.[76] Activitatea așa-zisului
Directorat s-a încheiat la 21 ianuarie 1919 prin trimiterea unei telegrame (la 22 ianuarie după o altă
sursă[82]) de protest împotriva României prin intermediul guvernul Ucrainei, telegramă adresată Statelor
Unite, Angliei, Franței, Germaniei, Austriei, Italiei[6] și Rusiei bolșevice.[82]

În lunile care au urmat rebeliunii, bande ucrainene au continuat să facă raiduri în regiunea Nistrului și în
același timp și a Tisei.[14]

Urmări

Critica acțiunii

Deși experiența comandamentelor și trupelor și-a adus în cele din urmă aportul decisiv la înfrângerea
trupelor roșii, totuși luna ianuarie 1919 s-a dovedit dificilă pentru Armata României, existând în unele
momente temeri legate de un eventual eșec.[89]

Luptele de la Ataki au reliefat carențe atât în ceea ce privește organizarea apărării pe un curs de apă mare,
cât și în ceea ce privește cooperarea între forțele care s-au aflat în zona de conflict. Ele au scos de asemenea
în evidență, o slabă activitate de culegere a informațiilor la toate nivelele. Similar, acțiunile din zonă au
evidențiat atât consecințele scăderii la toate nivelele a vigilenței,[75] cât și pe cele ale stabilirii și executării
în același timp a unor misiuni de apărare și de poliție, de către o structură militară care a acționat într-un
spațiu mare, ce nu i-a asigurat posibilitatea de a comunica eficient și în mod oportun cu forțele militare din
subordine, cu vecinii și cu eșalonul superior.[8]

În ceea ce privește evenimentele de la Hotin, pentru lămurirea situației precum și a acțiunii generalului
Davidoglu, Marele Cartier General a dispus prin Ordinul nr.2121/1919 ca generalul Nicolae Petala să
conducă cercetarea celor petrecute, astfel că a fost întocmit un dosar de anchetă. Documentul de sinteză
elaborat ulterior de către generalul Petala ca efect al unei anchetei, a criticat acțiunile lui Davidoglu. Acesta
nu a fost luat prin surprindere, deoarece fusese înștiințat de la data de 8/21 ianuarie despre atacurile
bolșevice de peste Nistru dintre Ataki și Hotin. Mai mult, Ordinul său de Operații Nr. 5 nu a prevăzut lupta
cu adversarul ci numai alarmarea trupelor din Hotin. Suplimentar, într-un moment în care valoarea forțelor
inamice trecute la sud de Nistru era redusă, generalul în loc să ordone declanșarea luptei cu acestea, a
ordonat retragerea la 2 km sud de oraș. Aceeași hotărâre a luat-o și la data de 10/23 ianuarie. De asemenea,
generalul Davidoglu nu a avut cunoștință de situația și acțiunile grănicerilor, hotărârile sale au fost un efect
al unor informații false – furnizate de subordonați, iar până la data de 9/22 februarie 1919 când raportul de
anchetă a fost înaintat Marelui Cartier General, pierderile trupelor proprii, nu erau cunoscute.[78]

În acest context, din punctul de vedere al istoricului militar Dumitru Seserman, atât menținerea generalului
Davidoglu în funcție cât și numirea sa între 14-18/27-31 ianuarie 1919 la conducerea detașamentelor care au
contraatacat nu au fost oportune. Pe fondul faptului că credibilitatea sa avusese de suferit ca efect al
inactivității, al lipsei de inițiative și de hotărâre, generalul a avut față de populația ucraineană o reacție dură,
supradimensionată și inoportună.[86]

Suplimentar, prin același document prin care a criticat acțiunile lui Davidoglu, generalul Petala a propus de
asemenea aducerea în fața Curții Marțiale a maiorului Popescu și a locotenentului Dumitrescu, primul în
calitate de comandant al Batalionului 3 din Regimentul 40 Infanterie și ultimul în calitate de comandant al
Bateriei a 3-a Calareață. Dacă primul avusese la data de 10/23 ianuarie o acțiune aflată în total dezacord cu
misiunea încredințată, părăsindu-și unitatea pentru a ajunge în satul Mămăliga spre a trece Prutul, ultimul
părăsise locul misiunii.[78]

Efecte

Politice

Organizatorii atacurilor de la Ataki și Hotin au sperat ca prin acțiunea lor ofensivă să obțină atât un succes
răsunător cu ecou internațional, cât și sprijinul marilor comunității ucrainene din zonă, astfel încât să
provoace o revoltă generală care să determine Armata Română să-și împartă forțele. Răspunsul român rapid
a determinat probabil o atitudine mai prudentă din partea locuitorilor ucraineni ai satelor, care în ansamblul
lor nu au manifestat o atitudine deschisă, favorabilă rebeliunii.[15] O asemenea tentativă de destabilizare a
ordinii a creat însă o stare de tensiune și frică în rândul populației – mai ales în rândul celei alogene și, a
menținut sentimentele de nemulțumire față de administrație.[69] De asemenea, aceste atacuri alături de cele
de la Bender (Tighina) și Tatar Bunar au inaugurat o practică permanentă a raporturilor pe care autoritățile
sovietice le-au avut cu România, anume menținerea deliberată la frontiera comună, a unei stări de încordare
permanentă și nesiguranță ca semn al nerecunoașterii actului de unire al Basarabiei cu România.[80]

Turnura pe care au luat-o evenimentele a produs dificultăți României în ceea ce privește problema
Basarabiei la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Exprimându-se într-o ședință a Consiliului de Miniștri
din 27 martie 1942, mareșalul Ion Antonescu a declarat:[90]

„În 1919 eram gata să pierdem Basarabia, din cauza generalului Davidoglu, care comanda o
divizie de cavalerie la Bălți și care, pentru că i s-au împușcat trei soldați, cari i se întorceau din
permisie la Crăciun, a distrus vreo 7 sate și a omorât o mulțime de oameni. Ei bine, din cauza
aceasta, Conferința de Pace de la Paris revenise asupra hotărârii de a ni se da Basarabia, pentru
că: suntem o țară de sălbateci... Sunt lucruri mici, care pot fi plătite scump.”
—Mareșal I. Antonescu în Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri cu Domnii Guvernatori ai
provinciilor dezrobite, 27 martie 1942[90]

Revolta de la Hotin a relevat faptul că trupele române au trebuit să facă față nu numai unei revolte sociale, ci
și unei reale rezistențe armate.[18] Deși s-au dus lupte grele,[15] totuși reprimarea revoltei s-a făcut atât de
ferm, încât conducătorul secțiunii basarabene din Comitetul Central bolșevic din Kiev a transmis
Comitetului Central din Chișinău, faptul că Rakovski însuși era înclinat să lase Basarabia să rămână
românilor. În sens invers, Comitetul Central din Chișinău a recomandat celor din Kiev să nu mai încerce
organizarea unei alte revolte armate, ci să dirijeze toate eforturile spre propagandă, astfel încât terenul să fie
pregătit pentru o revoluție fără vărsare de sânge. În plus, liderii bolșevici au continuat să conteze pe
iredentismul ucrainean și într-adevăr cel mai important personaj al Directoratului Ucrainei, Simon Petliura,
a făcut tot ce a a fost posibil în zona Hotinului pentru a determina unirea cu Ucraina.[12]

După ce tentativa de insurecție a fost înăbușită de către Armata Română, statul român a implementat politici
pro-naționaliste de re-românizare a teritoriului.[79][81]

Militare

Datorită faptului[89] că

„Regiunea Hotinului era cu totul excentrică și prezentând din punct de vedere al legăturilor
(telegrafice, telefonice și [de] cale ferată) dificultăți în conducerea operațiunilor ce au [avut] loc
în prezent în acea regiune, iar pe de altă parte, aceste operațiuni influențând direct situația
trupelor din Bucovina”
—Seserman, Dumitru; „Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru
(1917-1920)”[89]

au fost stabilite în Basarabia la 17/30 ianuarie 1919, resubordonări ale unităților și noi zone de
responsabilitate ale Corpurilor de Armată 4 și 5 din Basarabia.[89]

Într-un ordin emis pe 25 ianuarie/7 februarie 1919 de generalul Prezan au fost precizate măsuri ferme –
incluzând măsuri cerute de împrejurări, adică represalii - împotriva oricăror incursiuni viitoare. Prin acest
ordin, dat fiind că guvernatorul și comandantul militar ai districtului Podolia au știut de atacul ce se
pregătea, l-au încurajat și sprijinit, li s-a precizat acestora că respectivele măsuri le vor fi aduse la cunoștință
ulterior executării lor, cerându-li-se și retragerea bandelor bolșevice la 25 km de Nistru. Răspunsul a sosit
însă după patru luni și numai din partea guvernatorului, care a fost de acord doar cu retragerea trupelor
respective la 8 km în interior, ceea ce l-a făcut pe generalul Petala să propună crearea unui cap de pod peste
Nistru, pentru a se putea răspunde prompt și eficient oricărei agresiuni bolșevice.[77] Pe de altă parte, ca
efect al episodului celor 3 ofițeri ai Misiunii Militare Britanice (vezi mai jos), generalul Prezan a hotărât[89]
după un raport remis de generalul Petala la 23 ianuarie/5 februarie 1919,[86] ca în zonele de operații să nu
mai fie primiți ofițeri străini fără autorizarea Marelui Cartier General.[89]

Suplimentar, lichidarea atacului sovietic a servit, pe lângă normalizarea vieții populației locale, la
consolidarea controlului asupra unor puncte strategice importante din estul Bucovinei și din Galiția
Orientală. În primăvara și vara anului 1919, Armata Română a fost astfel capabilă să împiedice joncțiunea
trupelor Republicii Sovietice Ungare, cu cele ale Rusiei Sovietice.[80]

Pierderi

Reacția armatei române a fost una care a răspuns condițiilor excepționale impuse de starea de război.[91]
Caracterul dur al intervenției împotriva bolșevicilor și a susținătorilor acestora,[87] a reprezentat însă un
tratament aplicat exclusiv celor care nu au respectat indicațiile, iar excesele nejustificate au fost pedepsite pe
loc. Cei care au greșit în detrimentul populației civile nevinovate au fost pedepsiți aspru, uneori chiar cu
moartea.[91] Luptele au îngroșat însă numărul refugiaților ucraineni aflați deja pe malul stâng al
Nistrului.[92] Din totalul estimat de 50.000 de refugiați (care i-a inclus pe cei din Podolia, Transnistria și
Edisan) nu a fost greu să fie recrutați și instruiți câteva mii de oameni pentru a fi utilizați mai târziu în
operațiunile care urmau să fie declanșate mai târziu împotriva teritoriilor românești[92]
 Alte surse ucrainene sugerează un număr de 55.000 de refugiați numai din zona de
respectivă de conflict.[22] Este de menționat că în anul 2008 istoricului militar rus Michail
Meltyukhov, a susținut și el versiunea unui număr de „peste 54.000 de refugiați”.[82]

La nivelul părții române, neexistând în primii ani de după evenimente informații exacte despre numărul
refugiaților transnistreni, autoritățile militare, cele responsabile de evidența populației sau Direcția Generală
a Siguranței au putut face estimări de ansamblu, doar a numărului de refugiați sosiți ulterior în sens invers,
de pe teritoriul de dincolo de Nistru.[71]

S-au comis în regiune acte de teroare, crime și jafuri.[80] Conform primarului de origine rusă al orașului
Hotin – Gacikievici,[70] acestea au fost „opera unor tâlhari”, declarație susținută de cei doi rabini ai
orașului: Nahiev Ițikovici și Samuel Haiss.[80] Atât autointitulatul Directorat al Basarabiei din Podolia în
1919,[14] cât și istoricii ucraineni contemporani, susțin existența represaliilor din partea militarilor români
împotriva localnicilor ucraineni care au sprijinit insurecția (rechiziții, jafuri, violuri, ucideri ale preoților,
devastări parțiale sau totale ale unor sate[14]). Mai multe sate (Rucșin, Nedăbăuți, Șirăuții de Sus, Stăuceni,
Cristinești, precum și altele) au fost incendiate, conform surselor ucrainene.[79][81] Sursele militare
românești confirmă câteva localități distruse total sau parțial,[70] mareșalul Ion Antonescu indicând într-o
ședință a Consiliului de Miniștri din 1942 un număr de 7 sate distruse.[90]

Trei ofițeri ai Misiunii Militare Engleze implicați în evenimente (maiorul MacLaren, căpitanul Iohansohn și
locotenentul Boxhall) au transmis presei londoneze corespondențe în care faptele petrecute în nordul
Basarabiei au fost răstălmăcite, administrația și Armata Română fiind denigrate și acuzate, iar bandele
bolșevice fiind reprezentate drept victime ale represiunii românești. Într-o discuție purtată chiar la Hotin în
ziua de 19 ianuarie/1 februarie 1918 cu comandanții Corpului 4 Armată (generalul Nicolae Petala) și al
Diviziei 1 Cavalerie (generalul Mihail Schina), ei și-au exprimat ulterior aceleași păreri în legătură cu ceea
ce au considerat că a fost condamnabil în comportarea Armatei Române, susținând că cei care au fost vizați
în timpul actelor de reprimare ordonate de comandamentele române nu pot fi considerați decât „victime
nevinovate” (vezi mai jos Episodul celor 3 ofițeri ai Misiunii Militare Britanice).[80]

Sursele militare românești confirmă un număr de 300-400 de bolșevici uciși,[77] dar conform surselor
ucrainene, numărul de persoane ucise în acțiune sau executate de către autoritățile române din rândul
trupelor de invazie și a rebelilor, este estimat a fi de până la 15.000 de persoane.[22][81] Această cifră a fost
însă corectată în anul 2008 de către istoricul militar rus Michail Meltyukhov, care a susținut versiunea unui
număr de „15.000 de oameni care au suferit într-o măsură sau alta”, număr total din care „mai mult de
5.000” ar fi fost uciși. Conform lui Meltyukhov , această cifră de „mai mult de 5.000” ar proveni din surse
oficiale românești, dar afirmația în cauză este sprijinită de o trimitere la o sursă rusă.[82]

De asemenea, conform surselor românești, soldații ucraineni care au ocupat Hotinul s-au dedat la cruzimi
asupra funcționarilor și soldaților români. Astfel, șeful Siguranței române din Hotin a fost ucis și apoi
aruncat într-un puț,[29] iar de-a lungul Nistrului de la Hotin la Otaci (Ataki), soldații români au fost
spânzurați de crengile copacilor sau de stâlpi de telegraf, după ce au fost mutilați prin tăierea limbilor.[60]
Totalul victimelor în tabăra română a fost de: 1 general, 2 ofițeri și 156 de soldați decedați, 2 ofițeri și 91 de
soldați răniți și 117 soldați dispăruți.[70]

Neclarități și incertitudini

Lipsa de prevedere a Armatei Române

Motivele pentru care Brigada 2 Roșiori nu și-a consolidat pozițiile și nu a urmărit cu atenția potrivită
mișcările și infiltrările inamicilor din stânga Nistrului, sunt neelucidate. Atât ordinul comandantului Diviziei
1 Cavalerie,[34] cât și cel al generalului Prezan de a supraveghea cu toată atenția mișcările bolșevicilor peste
Nistru[34] și de a respinge în mod ferm orice atac al acestora, nu par a fi fost privite cu toată atenția, iar
măsurile care s-ar fi impus nu au fost luate.[3]

O altă situație greu de explicat este cum de detașamentele de grăniceri nu au observat nici un fel de mișcări
ale bolșevicilor la Nistru sau, dacă le-au văzut, cum de nu le-au raportat.[3]

Retragerea Brigăzii 2 Roșiori de la Hotin

Cu toate ordinele deosebit de ferme de a se lua măsuri drastice împotriva atacatorilor și a revoltelor locale,
Brigada 2 Roșiori s-a retras de la Hotin fără să lupte. Deși generalul comandant al brigăzii a știut de atac,
ordinul dat subordonaților nu a menționat nici lupta și nici apărarea Hotinului.[3] Mai mult, acest ordin de
operații – Numărul 5 din 8/21 ianuarie, a fot întocmit în mod real ulterior, la data de 10/23 ianuarie.[78]

Surprinzător, după cum a observat generalul Henri Cihoski – șeful adjunct al Marelui Stat Major, în raportul
alcătuit de generalul comandant al Corpului 4 Armată pentru a explica cele întâmplate în noaptea retragerii,
generalul Davidoglu este omis în a fi propus pentru deferire Curții marțiale, în timp ce ofițerii retrași odată
cu acesta – maiorul Popescu, locotenentul Dumitrescu și sublocotenentul Ardeleanu (comandanți al
batalionului aflat la nord de Hotin, al companiei de la Caplevca și respectiv al Bateriei 3 de Artilerie
călăreață) au fost trimiși în judecată.[77] Mai mult, în raportul său Petala nu a făcut nici o propunere în ceea
ce privește activitatea lui Davidoglu, cu toate că evenimentele fuseseră de o excepțională gravitate și pe
deasupra acesta întocmise un ordin de operații, în mod real mai târziu cu 2 zile decât fusese datat.[78] Există
astfel motive suficiente, pentru ca respectivul raport să fie considerat partinic.[86]

Episodul celor 3 ofițeri ai Misiunii Militare Britanice

Trei ofițeri britanici, maiorul MacLaren, căpitanul Iohansohn și locotenentul Edwin Boxhall (mai târziu
colonel în serviciile speciale britanice) – unul dintre ei cunoscător al limbii ruse, au fost arestați la Clișcăuți
în toiul evenimentelor sub acuzația de a fi spioni români. Pe 11/24 ianuarie un ofițer de origine ucraineană i-
a preluat și i-a dirijat spre Hotinul ocupat de trupele de invazie, aceștia fiind cazați la conacul unui cunoscut
adversar al Unirii Basarabiei cu România și promotor al rămânerii acesteia în componența Rusiei (din
familia Krupensky). În timp ce aceștia au fost tratați cu o deosebită considerație de familia moșierului, ei au
angajat un fotograf local și, cu sprijinul căpeteniilor bolșevice care își aveau baza pe Nistru și al
conducătorilor grupurilor antiromânești locale, au trimis corespondențe presei din Londra. În aceste
corespondențe armata și administrația române au fost acuzate și denigrate în mod scandalos, iar bandele
bolșevice au fost prezentate drept victime ale represiunilor inițiate de români.[70]

În momentul reintrării trupelor române în Hotin, cei trei au fost arestați și anchetați de autoritățile
române.[70] Din raportul adresat generalului Prezan la 23 ianuarie/5 februarie de către generalul Petala,
rezultă: faptul că buna credință a englezilor este pusă la îndoială, prin faptul că aceștia au fost finanțați de
către Comitetul ucrainean din Cernăuți și prin faptul că aceștia nu au negat că nu au urmărit acțiunile
bolșevicilor ucraineni și ruși. De asemenea, raportul a specifict faptul că primarul Cernăuțiului – care era rus
de origine, precum și rabinii evrei din același oraș, au negat afirmațiile ofițerilor englezi.[86]

Faptele lor au produs asperități în relația autorităților militare române cu Misiunea Militară Britanică. Pe
7/20 februarie generalul britanic D. H. Greeneley – comandantul britanic al Misiunii, l-a informat însă pe
generalul Prezan că maiorul MacLaren, odată adus la București, a recunoscut justețea imputărilor făcute de
români și și-a manifestat regretul pentru faptele săvârșite. Deși neplăcutul incident a fost rezolvat cu
superficialitate, partea română s-a declarat satisfăcută.[80]

In memoriam
În centrul satului Naslavcea (din nordul
Republicii Moldova), se află un monument
dedicat victimelor insurecției de la Hotin
din anul 1919.[93]

O statuie a generalului Poetaș a fost

ridicată cu donații venite din partea întregii
armate,[94] în piața centrală a orașului
Monumentul ucrainean Soroca.[95] Monumentul, dezvelit pe 31
comemorativ din Hotin al eroilor octombrie 1921, a fost realizat de
revoltei din ianuarie 1919 sculptorul George Dimitriu, fiind turnat din
bronz și postat pe un piedestal de granit. În
Fostul monument al
anul 1940, înainte de venirea ocupanților sovietici, a fost evacuat la București și
generalului Stan Poetaș,
repartizat Muzeului Militar. Soarta lui ulterioară a rămas necunoscută.[96] de la Soroca

Istoriografie
Din punctul de vedere al propagandei comuniste, revolta de la Hotin a avut o dublă funcționalitate,
manifestată în cadrul unor tendințe istoriografice contradictorii. Pe de o parte a reprezentat un perfect
exemplu de „ajutor altruist oferit de către statul sovietic și poporul rus fraților lor oprimați din Basarabia”,
iar pe de altă parte a putut fi un model de „revoltă locală independentă și spontană împotriva dușmanului de
clasă român”, cea din urmă idee putând contracara tendința istoriografiei „burgheze” vest-europene și
românești de a afirma că acțiunea a fost complet străină de moldovenii basarabeni și că a fost planificată,
instigată și executată de către agitatori și partizani bolșevici.[97]

Istoriografia comunistă română

Istoriografia comunistă din România a ignorat evenimente precum cele de la Hotin, atât sub conducerea lui
Gheorghe Gheorghiu Dej (când întreaga istorie a Basarabiei a fost un subiect tabu), cât și sub cea a lui
Nicolae Ceaușescu (într-un context de evitare a unor evenimente, în fapt inexplicabile în contextul
epocii).[97]

Istoriografia sovietică

Deși revolta de la Hotin a fost în fapt un rezultat al unei inițiative independente, care a implicat în esență
mici grupuri de soldați revoluționari proveniți de pe malul stâng al Nistrului care au cooperat cu populația
locală din regiunile Hotinului și Sorocăi,[97] istoriografia sovietică s-a străduit să justifice agresiunea din
ianuarie 1919 prezentând-o ca pe o răscoală a populației împotriva opresiunii autorităților românești.[70]

„Muncitorii, țăranii, intelectualii fruntași nu se împăcau cu crunta asuprire socială și națională

impusă cu baionetele cotropitorilor. Nu se împlinise nici măcar un an din ziua ocupației și
întreaga parte de nord a Basarabiei a fost cuprinsă de o uriașă răscoală la care au participat zeci
de mii de muncitori și țărani din județele Hotin, Soroca și Bălți.”
 —I.I. Bodiul (Prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist la Moldovei); „Unele
chestiuni ale mișcării revoluționare din Moldova, lupta oamenilor muncii pentru puterea sovietică
și apărarea cuceririlor ei”; Plenara comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei;
14/15 februarie 1967; Chișinău; R.S.S. Moldovenească[98]

Incursiunea de la Hotin, alături de cele de la Tighina și Tatar-Bunar, este caracterizată drept una dintre acele
„pagini glorioase de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”, conform unei concepții caracterizate de
denaturarea faptelor. Aceste denaturări au urmat să servească drept „argumente incontestabile” în ceea ce
privește instaurarea unui regim ilegal „de ocupație” de către statul român.[17] De asemenea, istoriografia
sovietică a susținut existența unui front intern bine organizat care a ținut piept „regimului de ocupație”. Din
acest punct de vedere, „sabotarea acțiunilor „puterii ocupante” prin „răscoalele armate” nu a reprezentat
decât „o metodă de luptă cu ordinea urâtă de popor”.[17]

„Oamenii muncii din Basarabia nu s-au împăcat cu soarta de robi, pe care le-au pregătit-o
ocupanții și slugoii lor. Ei au luptat curajos în frunte cu clasa muncitoare și cu avangarda ei –
organizația comunistă a Basarabiei, pentru restabilirea în ținut a puterii sovietelor și reunirea cu
Patria-mamă – Uniunea Sovietică. Numeroasele acțiuni ale maselor truditoare din Basarabia au
devenit pagini de bărbăție și eroism. O manifestare vie a spiritului revoluționar și a curajului, a
atitudinii neîmpăcate și urii sfinte a norodului moldovenesc față de ocupanți au fost răscoalele de
la Hotin și Tatarbunar.”
—A.F. Diordiță (președinte al Sovietului de Miniștri al R.S.S. Moldovenești); 50 de ani pe drumul
lui Octombrie sub conducerea Partidului Comunist; Ședința solemnă închinată celei de a 50-a
aniversări de la instaurarea Puterii Sovietice în Moldova; 14 ianuarie 1968; Chișinău; R.S.S.
Moldovenească)[99]

Ținutul dintre Prut și Nistru ar fi fost ocupat așadar în 1918, de România, iar „regimul de ocupație al
Basarabiei de către România burghezo-moșierească”, instituit după ocupare, a fost înfierat.[100]

„În ianuarie 1919 a avut loc răscoala de la Hotin, eveniment în care a fost angajată populația
câtorva județe și care se înscrie în istoria luptelor de eliberare a Basarabiei de sub jugul
burghezo-moșieresc al României în perioada anilor 1918–1940.” … „Declarând rebeliunea drept
o uneltire bolșevică, autoritățile române și-au dezlegat mâinile, pentru a se răfui cu răzvrătiții.”
… „Răscoala de la Hotin, în circumstanțele complicate din acel timp, a fost, obiectiv, o mișcare
populară de eliberare de sub exploatarea burghezo-moșierească română, în care în mod inevitabil
s-au ciocnit interesele guvernelor RPU și României.”
—Cojocaru, Gheorghe E. (Doctor în istorie, Republica Moldova); Răscoala și tendințele
„Directoratului de Hotin, în „Îndemn la înălțare” (culegere de studii); Chișinău; 1990[100]

Necesitatea istoricilor sovietici de a scoate în evidență cruzimea autorităților române și actele de rezistență
de pe plan local, a fost precumpănitoare în raport cu mitul ajutorului sovietic altruist. Cristian Racovski (în
1925) și Naum Narcov (în 1940) au caracterizat rebeliunea ca fiind cea mai importantă și cea mai
sângeroasă din întreaga perioadă interbelică (Narcov a afirmat că mii de țărani rebeli au fost împușcați de
către români, în timp ce 50.000 dintre ei au fugit în Rusia). Aceste cifre au fost ulterior revizuite, în spiritul
unei atitudini antiromânești, numărul victimelor devenind 50.000.[97]

Cu toate acestea însă, revolta de la Hotin a fost înfățișată într-o lucrare cu caracter istoric ceva mai
academică și mai onestă, apărută la doi ani de la moartea lui Stalin, drept slabă, izolată, prost pregătită și
prost administrată,[102] chiar dacă a beneficiat de un „ajutor frățesc” proeminent venit de pe malul stâng al
Nistrului. Ulterior într-un articol referitor la regimul represiv românesc din Voprosy Istorii, V.N. Lungu a pus
într-o poziție secundară contribuția agitatorilor și partizanilor de pe malul stâng nistrean și a dat o tușă de
masivitate rezistenței populației, postulând un număr mare de participanți la rebeliunea condusă de bolșevici
(30.000). Cea mai bună soluție propagandistică în acest context, a fost aceea de a susține că refugiații
basarabeni de pe malul stâng au inițiat revolta. Problema modului în care o astfel de rebeliune masivă ar fi
putut fi înfrântă a fost rezolvată prin explicații prudente, referitoare la lipsa de arme și de legături cu
regiunile vecine sau la cruzimea armatei române. Tot cu acest scop a fost
recunoscută de asemenea, în cele mai multe manuale și enciclopedii de sorginte
sovietică, infiltrarea conducerii revoltei de către agenții lui Simon Petliura și de
către „elemente naționaliste burgheze”. Clișeul reprezentat de „pagina
strălucitoare de luptă eroică” asociată rebeliunii de la Hotin, în pofida deficiențelor
acesteia, a fost menit spre a da un final fericit evenimentului.[83]

După Al Doilea Război Mondial s-a produs o nouă tranziție, astfel că țăranii tipici
participanți la rebeliune au fost etichetați drept „muncitori”. Aceasta sugerează
ideea că participarea pur bolșevică la acțiune n-ar trebui să fie supraestimată.[83]

Cristian Racovski a
Istoriografia moldovenistă publicat în 1925
propria sa versiune
Istoriografia moldovenistă, asemeni celei sovietice, caracterizează rebeliunea ca asupra istoriei
fiind una dintre cele mai glorioase pagini de lupă – atât îndreptate contra mișcării
intervenției străine, cât și de luptă bolșevică.[69] Conform acesteia, Răscoala a revoluționare din
cuprins 100 de sate.[25] Basarabia.[101]

Enumerați frecvent, liderii revoltei au fost însă cu predilecție ruși sau ucraineni,
fiind menționați și câțiva moldoveni (de la 1 la 3 moldoveni din 8 până la 16 lideri). În plus, într-un context
în care conceptul de instaurare a unui stat sovietic în Basarabia în 1918 a fost formulat numai după Al
Doilea Război Mondial, a fost total anacronică afirmația că rebelii din Hotin au luptat pentru restaurarea
puterii sovietice și reunificarea cu patria sovietică.[103]

Istoriografia ucraineană

în contextul în care regiunea Hotinului a devenit o parte a Ucrainei, istoriografia ucraineană consideră actual
Revolta de la Hotin drept o parte a istoriei proprii.[104]

Referințe
1. ^ a b c d e f g h i j k l Între
mica și marea istorie.
Nicolae Coroiu:..., Moisă,
2015, p. 161
2. ^ a b c d e Basarabia
română. Antologie., Rotaru,
1996, p. 203
3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p
q r Răscoală sau
agresiune?..., Stănescu,
1995, p. 23
4. ^ a b c d e f g h i j k Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Seserman, 2004.
p. 179
5. ^ a b c d Constantiniu,
Florin; O istorie sinceră a
poporului român (http://ww
w.seminarulteologicbuzau.r
o/concursuri_doc/O_istorie
_sincera_a_poporului_roma
n-Florin_Constantiniu.pdf);
Ed. Univers Enciclopedic;
București; 1997; p. 303;
accesat la 17 decembrie
2017
6. ^ a b c d e f g h i j În legătură
cu așa-zisa „Răscoală ...,
Duțu & Anghel, 1995; p.7
7. ^ a b c d e f g h i Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Seserman, 2004.
p. 182
8. ^ a b c d Acțiunile Armatei
Române în spațiul...,
Seserman, 2004. p. 181
9. ^ a b c Istoria războiului
pentru întregirea României,
Kirițescu, 1989, p. 509
10. ^ a b c d Acțiunea militară și
Marea Unire, Oroian, 1998,
p. 13
11. ^ a b c d e Contribuția
grănicerilor români la
faurirea României Mari...
12. ^ a b c d e f g en
Bessarabia, Clark, 1927,
Chapter XXVI:Communist
Machinations
13. ^ a b Basarabia în primul
deceniu interbelic...,
Suveică, 2010, p. 15
14. ^ a b c d e f en Less than
Nations: Central-Eastern
European Minorities after
WWI, Motta, 2013, p. 166
15. ^ a b c d e f g h La difficile
unione, Basciani, 2012, p.
133
16. ^ en The Bessarabian
question in communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 76
17. ^ a b c Basarabia în primul
deceniu interbelic...,
Suveică, 2010, p. 34
18. ^ a b en Less than
Nations: Central-Eastern
European Minorities after
WWI, Motta, 2013, p. 191
19. ^ a b Filip, Corneliu; Istoria
cetății moldovenești Hotin,
în viziunea specialiștilor din
Ucraina (http://www.ziarulev
enimentul.ro/stiri-2/Nimic%
20in%20plus/istoria-cet-tii-h
otin-in-viziunea-specialistilo
r-din-ucraina--149242.html);
02 decembrie 2006;
Evenimentul regional al
Moldovei; accesat la 17
decembrie 2017
20. ^ a b en Charles, King;
The Moldovans: Romania,
Russia, and the Politics of
Culture (https://books.googl
e.ro/books?id=IVV9pZKrP2
sC&pg=PA240&lpg=PA240
&dq=J.+Okhotnikov,+N.+Ba
tchinsky&source=bl&ots=2b
vH20vUxG&sig=zY29wlFh
X_PbzlucJC5vwnyAU7w&hl
=en&sa=X&ved=0ahUKEwi
ry8SOurDLAhVIIJoKHZWS
DKUQ6AEIRjAJ#v=onepag
e&q=hotin&f=false); Hoover
Institution Press; California,
USA; 2000; p. 51; accesat
la 17 decembrie 2017
21. ^ Basarabia română.
Antologie., Rotaru, 1996, p.
150
22. ^ a b c d e f g h en Smele,
Jonathan D.; Khotyn
uprising (https://books.goog
le.ro/books?id=QwquCgAA
QBAJ&pg=PA572&dq=%22
khotyn+uprising%22&hl=en
&sa=X&ved=0ahUKEwiKhK
WG0bnLAhUFmg4KHRhT
CqUQ6AEIGjAA#v=onepag
e&q=%22khotyn%20uprisin
g%22&f=false) in Historical
Dictionary of the Russian
Civil Wars, 1916-1926;
Rowman & Littlefield; 2015;
ISBN 9781442252806; p.
572; accesat la 17
decembrie 2017
23. ^ a b en Subtelny, Orest;
Chap. Ukrainians under
Romanian Rule in Ukraine:
A History (https://books.goo
gle.ro/books?id=ktyM07I9H
XwC&pg=PT405&lpg=PT40
5&dq=Khotyn+uprising+aga
inst+Greater+Romania&sou
rce=bl&ots=y6Tfz4WLY8&si
g=517sNzDEnyi9bHQipDU 26. ^ Localitațile Republicii
NHOQIAcU&hl=ro&sa=X&v
ed=0ahUKEwi757SFxJPLA
hXMA5oKHbQCBRoQ6AEI 27. ^ fr Okhotnikov, J.;
PTAE#v=onepage&q=Khot
yn%20uprising%20agains
t%20Greater%20Romania&
f=false), 4th Ed; Univerity of
Toronto Press; Toronto,
Canada; 2009; ISBN 978-1-
4426-0991-4; accesat la 17
decembrie 2017
24. ^ a b Republica Moldova:
Quo vadis ? (https://books.
google.ro/books?id=rgVDA
QAAIAAJ&q=%22R%C4%8
3scoala+de+la+Hotin%22&
dq=%22R%C4%83scoala+
de+la+Hotin%22&hl=en&sa
=X&ved=0ahUKEwjLoruJzL
nLAhXELQ8KHVJBAqAQ6
AEINDAE); Editura
Fundației Culturale
Române; 1999; ISBN
9789735772635; p. 60;
accesat la 17 decembrie
2017
25. ^ a b c Stepaniuc, Victor;
Statalitatea poporului
moldovenesc: aspecte
istorice, politico-juridice (htt
ps://books.google.ro/book
s?id=kxdJAQAAIAAJ&dq
=%22R%C4%83scoala+de
+la+Hotin%22&focus=searc
hwithinvolume&q=%22Hoti
n%22); Tipografia Centrală;
2005; ISBN
9789975784528; p. 228;
accesat la 17 decembrie
2017
Moldova: Itinerar...,
Ladaniuc, 1999, p. 50
Batchinsky, N.;
L'insurrection de Khotine
dans la Bessarabie et la
Paix Europeenne; Paris;
1927
28. ^ fr Brătianu, Gheorghe
I.; La Bessarabie Droits
nationaux et historiques (htt
ps://www.scribd.com/docum
ent/93117219/G-I-Bratianu-
La-Bessarabie-Droits-Natio
naux-Et-Historiques-1943);
Institut d'Histoire
Universelle „Nicolae Iorga”;
Bucarest; 1943; p. 146;
accesat la 17 decembrie
2017
29. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p
q r s t Istoria războiului
pentru întregirea României,
Kirițescu, 1989, p. 439
30. ^ a b c d e f g Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Sesserman, 2004. 48. ^ Basarabia în primul
p. 177
31. ^ La difficile unione,
Basciani, 2012, p. 106
32. ^ a b en Less than
Nations: Central-Eastern
European Minorities after
WWI, Motta, 2013, p. 164
33. ^ La difficile unione,
Basciani, 2012, p. 98
34. ^ a b c d e f g Răscoală sau
agresiune?..., Stănescu,
1995, p. 22
35. ^ a b c d În legătură cu așa-
zisa „Răscoală ..., Duțu &
Anghel, 1995; p.5
36. ^ a b c d În legătură cu așa-
zisa „Răscoală ..., Duțu &
Anghel, 1995; p.6
37. ^ a b Acțiunea militară și
Marea Unire, Oroian, 1998,
p. 14
38. ^ a b În legătură cu așa-zisa
„Răscoală ..., Duțu &
Anghel, 1995; p.8
39. ^ În legătură cu așa-zisa
„Răscoală ..., Duțu &
Anghel, 1995; p.4
40. ^ a b c În legătură cu așa-
zisa „Răscoală ..., Duțu &
Anghel, 1995; p.3
41. ^ Republica Moldova.
Aspecte etnopolitice, p. 2
42. ^ a b c Republica Moldova.
Aspecte etnopolitice, p. 6
43. ^ a b Republica Moldova.
Aspecte etnopolitice, p. 7
44. ^abcdefgh
Recensământul din 1897
45. ^abcdefgh
Recensământul din 1930
46. ^ Istoria războiului pentru 55. ^ a b c Scurtu, Costin; Harta
întregirea României, dispozitivului de acoperire
Kirițescu, 1989, p. 215 [realizat de Armata
47. ^ Istoria războiului pentru Română] pe Nistru în
întregirea României, noiembrie 1918 (http://istori
Kirițescu, 1989, p. 493 a.md/uploaded/poze/EVENI
MENTE/Razboie-Lupte/Pri
deceniu interbelic..., mul_Razboi_Mondial/Luptel
e%20Armatei%20romane%
Suveică, 2010, p. 250
20cu%20bolsevicii/harta1.jp
49. ^ en Less than Nations:
g) în Armata terestră
Central-Eastern European
Minorities after WWI, Mota,
română din Dobrogea
(1829 - 1919); Editura
2013, p. 165
Muzeului Marinei Militare
50. ^ a b Basarabia română. Române; 2008; accesat la
Antologie., Rotaru, 1996, p. 17 decembrie 2017
194
56. ^ a b c d e f g h i j k l m n Lt.-
51. ^ a b uc Oleksandr Colonel Alexandru Ioanițiu,
Derhachov (editor), Războiul României: 1916-
"Українська державність у 1918, vol 1, Tipografia
XX столітті." (Ukrainian Geniului, București, 1929
Statehood in the Twentieth
57. ^ a b c d e f g h i j k
Century: Historical and
Generalul Stan Poetaș –
Political Analysis), Chapter:
erou al Armatei Române...,
„Ukraine in Romanian
Cernea, 2012
concepts of the foreign
policy”, 1996, Kiev ISBN 58. ^ Organizarea pazei pe
966-543-040-8, accesat la mari unități, unități și
17 decembrie 2017 subunități a frontierelor
României Mari în 1919 (htt
52. ^ en Zhukovsky, Arkadii;
p://archive.is/N7xes);
Struggle for Independence
portalul Poliției de Frontieră
(1917–1920) (http://www.en
Române (http://www.politia
cyclopediaofukraine.com/di
defrontiera.ro/); accesat la
splay.asp?linkpath=pages%
17 decembrie 2017
5CS%5CT%5CStruggleforI
ndependence1917hD720.ht 59. ^ Basarabia română.
m) in Encyclopedia of Antologie., Rotaru, 1996, p.
Ukraine, ,vol. 2; 1989; 196
accesat la 17 decembrie 60. ^ a b c d e f g h i j k Istoria
2017 războiului pentru întregirea
53. ^ Nistor, Ionuț; Istoria României, Kirițescu, 1989,
Rusiei/ URSS (1917-1919) p. 440
(http://history.uaic.ro/wp-co
ntent/uploads/2012/12/2015
sem2-Istoria-Rusiei-URSS-
_1917-1991_.pdf); Ed.
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași; 2014;
p. 13; accesat la 17
decembrie 2017
54. ^ a b c Acțiunea militară și
Marea Unire, Oroian, 1998,
p. 12
61. ^ Scurtu, Costin;
Participarea militarilor
dobrogeni la Bătălia de la
Mărășești din vara anului
1917 (http://biblioteca.cime
c.ro/reviste/Cronica-Vrance
i/dl.asp?filename=15-Croni
ca-Vrancei-XV-2013-
09.pdf); Cronica Vrancei,
Vol. XV; 2013; ISBN 978-
973-7815-51-4; p. 181;
accesat la 29 februarie
2019
62. ^ a b c d e Acțiunile Armatei
Române în spațiul...,
Seserman, 2004. p. 176
63. ^ a b c Acțiunile Armatei
Române în spațiul...,
Seserman, 2004. p. 178
64. ^ Istoria războiului pentru
întregirea României,
Kirițescu, 1989, p. 472
65. ^ Istoria războiului pentru
întregirea României,
Kirițescu, 1989, p. 491
66. ^ ru Российский
институт стратегических
исследований [Institutul
Rus de Studii Strategice];
Румыния: истоки и
современное состояние
внешнеполитического
позиционирования
государства. Российский
институт стратегических
исследований (https://riss.r
u/images/pdf/books/romea.
pdf) [România: originile și
starea actuală a poziționării 78. ^ a b c d e Acțiunile Armatei
politicii externe a statului];
Москва [Moscova]; 2013;
ISBN 978-5-7893-0163-0;
p. 30; accesat la 17
decembrie 2017
67. ^ a b c d e f ru Armatele
Roșie și Albă pe Nistru:...,
Shornikov, 2014, p. 79
68. ^ L. "Mișcarea subversivă
în Basarabia", Chișinău,
1925; Ion Nistor, "Istoria
Basarabiei, Chișinău, 1991
69. ^ a b c d Basarabia în primul 81. ^ a b c d e f uc Dovidnyk z
deceniu interbelic...,
Suveică, 2010, p. 65
a b c d e f g
70. ^ Răscoală sau
agresiune?..., Stănescu,
1995, p. 25
71. ^ a b Indezirabilii: Aspecte
mediatice, umanitare și de
securitate privind
emigrația..., Guzun, 2013,
p. ?
72. ^ ru Armatele Roșie și
Albă pe Nistru:...,
Shornikov, 2014, p. 80
73. ^ ru Armatele Roșie și
Albă pe Nistru:...,
Shornikov, 2014, p. 81
74. ^ Localitatile Republicii
Moldova: Itinerar...,
Ladaniuc, 1999, p. 591
75. ^ a b c d e f g Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Seserman, 2004.
p. 180
76. ^ a b c d e f g uc
VolodymyrKubiiovych;
Zenon Kuzelia,
Енциклопедія
українознавства
(Encyclopedia of Ukrainian
studies), 3-volumes, Kiev,
1994, ISBN 5-7702-0554-7
77. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p
q r s t u v w x Răscoală sau
agresiune?..., Stănescu,
1995, p. 24
Române în spațiul...,
Seserman, 2004. p. 184
79. ^ a b c uc Ihor Burkut,
Khotyn uprising against
Greater Romania, Chas, 1
ianuarie 2003; accesat la
17 decembrie 2017
80. ^ a b c d e f g Răscoală sau 88. ^ Între mica și marea
agresiune?..., Stănescu,
1995, p. 26
istoriï Ukraïny, 3-Volumes,
Article "Hotyns'ke
Povstannya, 1919 (http://ar
chive.is/t5v13)" (T.3), Kiev,
1993-1999, ISBN 5-7707-
5190-8 (t. 1), ISBN 5-7707-
8552-7 (t. 2), ISBN 966-
504-237-8 (t. 3), accesat la
17 decembrie 2017
82. ^ a b c d e ru Мельтюхов,
Михаил [Meltyukhov,
Michael]; [
Освободительный поход
Сталина] Campania de
eliberare a lui Stalin (http://
www.e-reading.club/bookre
ader.php/1020555/Meltyuho
v_-_Osvoboditelnyy_pohod
_Stalina.html#label10);
Издательство Эксмо
[Eksmo]; Москва
[Moscova]; 2006; ISBN 5-
699-17275-0; Бои на
Украине и в Венгрии
[Luptele din Ucraina și
Ungaria]; accesat la 16
decembrie 2017
83. ^ a b c en The
Bessarabian question in
communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 290
84. ^ Între mica și marea
istorie. Nicolae Coroiu:...,
Moisă, 2015, p. 57
85. ^ a b c d Acțiunile Armatei
Române în spațiul...,
Seserman, 2004. p. 183
86. ^ a b c d e f g Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Seserman, 2004.
p. 185
87. ^ a b c Între mica și marea
istorie. Nicolae Coroiu:...,
Moisă, 2015, p. 162
istorie. Nicolae Coroiu:...,
Moisă, 2015, p. 160
89. ^ a b c d e f Acțiunile
Armatei Române în
spațiul..., Seserman, 2004.
p. 186
90. ^ a b c Arhivele Naționale
ale României; Ciucă,
Marcel-Dumitru (Editor);
Stenogramele ședințelor
Consiliului de Miniștri -
Guvernarea Ion Antonescu,
Vol. VI (februarie-mai 1942)
(https://books.google.ro/boo
ks?id=S3Zq3MD1DegC&pg
=PR5&lpg=PR5&dq=Steno
gramele+%C8%99edin%C
8%9Belor+Consiliului+de+
Mini%C8%99tri+-+Guverna
rea+Ion+Antonescu&source
=bl&ots=gh7EpX3BF1&sig
=dw3MJzBx_5zASD_xrtq4
TnjHGJo&hl=en&sa=X&ved
=0ahUKEwichMXLusfLAhU
p4XIKHQFqC-oQ6AEIUzA
H#v=onepage&q=davidoglu
&f=false), Ed. Mica Valahie,
2002; p. 385, accesat la 17
decembrie 2017
91. ^ a b Între mica și marea
istorie. Nicolae Coroiu:...,
Moisă, 2015, p. 163
92. ^ a b La difficile unione,
Basciani, 2012, p. 134
93. ^ O călătorie la Naslavcea
– extremitatea nordică a
Moldovei (http://ecology.m
d/md/page/o-calatorie-la-na
slavcea-extremitatea-nordic
a-a-moldovei-video); postat
24 august 2011;
ecology.md, accesat la 17
decembrie 2017
Bibliografie
it Basciani, Alberto; La difficile unione. La Bessarabia e la grande Romania 1918-1940 (htt
p://www.aracneeditrice.it/pdf/9788854812482.pdf); Aracne; 2012
94. ^ Greening Pantazzi, Ethel; 98.
România în lumini și umbre.
1909-1919, Nota 33 (http
s://books.google.ro/books?i
d=0RbFDAAAQBAJ&pg=P
T62&lpg=PT62&dq=statuia
+generalului+stan+poeta% 99.
C5%9F&source=bl&ots=bp
RNNeT6-6&sig=TqxDkTr5N
de7Hj7-RnhTwie7_fY&hl=ro
&sa=X&ved=0ahUKEwj86I
WRpqDQAhWFkywKHUmF
AXwQ6AEIajAP#v=onepag
e&q=statuia%20generalulu 100.
i%20stan%20poeta%C5%9
F&f=false) din Cap. VI Iulie-
August 1911; Ed.
Humanitas; 2015
(republicare după ediția
originală din 1921); ISBN
978-973-50-50276-6,
accesat la 17 decembrie
2017
95. ^ Colesnic, Iurie; Chișinăul
din inima noastră (http://en.
calameo.com/read/0018588
53171406f24793);
Biblioteca Municipală „B. P. 101.
Hașdeu”; Chișinău; 2014;
ISBN 978-9975-120-17-3;
p. 47 (Un sorocean, cel mai
mare promotor al artei 102.
abstracte în Brazilia),
accesat la 17 decembrie
2017
96. ^ Theodor, Dorian – 103.
Asociația Culturală„ Pro
Basarabia și Bucovina”;
Stan Poetaș 1870-1919,
Simpozion omagial 104.
(prezentare); Miercuri 29
octombrie 2014, București,
România
97. ^ a b c d en The
Bessarabian question in
communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 289
^ Constantin, Ion; Negrei,
Ion; Pantelimon Halippa –
Tribun al Basarabiei; Ed.
Biblioteca Bucureștilor;
București; 2009; ISBN 978-
973-8369-65-8; p. 433
^ Constantin, Ion; Negrei,
Ion; Pantelimon Halippa –
Tribun al Basarabiei; Ed.
Biblioteca Bucureștilor;
București; 2009; ISBN 978-
973-8369-65-8; p. 445
^ a b Varta, Ion; Clonele lui
Lazarev, trimise la înaintare
de noua conducere a
Institutului de Istorie, Stat și
Drept (http://www.rgnpress.
ro/rgn_12/categorii/analize-i
nterviuri/6935-dr-ion-varta-c
lonele-lui-lazarev-trimise-la-
inaintare-de-noua-conducer
e-a-institutului-de-istorie-sta
t-i-drept-.html); 21
septembrie 2012; Jurnal de
Chișinău, accesat la 17
decembrie 2017
^ en The Bessarabian
question in communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 157
^ en The Bessarabian
question in communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 184
^ en The Bessarabian
question in communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 291
^ en The Bessarabian
question in communist
historiography..., van
Meurs, 1994, p. 183
 Cernea, Gheorghe; Generalul Stan Poetaș – erou al Armatei Române în lupta pentru apărarea
Basarabiei de hoardele comuniste (http://www.literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=3&i
dc1=455&id=3751); 2 august 2012; Literatura și Arta; Republica Moldova; p. 3
en Clark, Charles Upson, Bessarabia, Chapter XXVI:Communist Machinations (http://depts.w
ashington.edu/cartah/text_archive/clark/bc_26.shtml); New York, 1927
Kirițescu,Constantin; Istoria războiului pentru întregirea României - Ediția a III-a, vol. II; Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1989, ISBN 973-29-0048-2
Contribuția grănicerilor români la faurirea României Mari (http://www.rasfoiesc.com/educatie/ist
orie/CONTRIBUTIA-GRANICERILOR-ROMAN29.php); 1918-2008, 90 de ani de la făurirea
României Mari
Duțu, Tatiana; Anghel, Florin; În legătură cu așa-zisa „Răscoală de la Hotin” 7-21 ianuarie
1919; Glasul Bucovinei, Cernăuți-București, an II, nr. 3, 1995; pp. 3-10.
Guzun, Vadim; Indezirabilii: Aspecte mediatice, umanitare și de securitate privind emigrația din
Uniunea Sovietică în România interbelică (https://books.google.ro/books?id=ng9yDAAAQBAJ
&pg=PT37&dq=amnistie+hotin&source=gbs_toc_r&cad=3#v=onepage&q=amnistie%20hotin&f
=false); Ed. Filos; București; 2013
Ladaniuc, Victor; Localitatile Republicii Moldova: Itinerar Documentar-Publicistic Ilustrat (http
s://books.google.ro/books?id=jvMtAQAAIAAJ&q=%22R%C4%83scoala+de+la+Hotin%22&dq
=%22R%C4%83scoala+de+la+Hotin%22&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwjLoruJzLnLAhXELQ8K
HVJBAqAQ6AEIKzAD), Volumul 9; Agenția Națională de Presă "Moldpres"; 1999; ISBN
97899759700371
Moisa, Gabriel; Între mica și marea istorie. Nicolae Coroiu: un destin sub vremurile primului
război mondial. (http://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2015/014_Moisa%20G.pdf); Revista Crisia (a
Muzeului Țării Crișurilor, Oradea), Nr. XLV, 2015; pp. 149-164
en Motta, Giuseppe; Less than Nations: Central-Eastern European Minorities after WWI (http
s://books.google.ro/books?id=GnUxBwAAQBAJ&pg=PA195&lpg=PA195&dq=Okhotnikov+J.,+
Batchinsky+N.+L%27insurrection+de+Khotine+dans+la+Bessarabie+et+la+Paix+Europeenne
&source=bl&ots=Olmn-uXSTH&sig=ciavOCa8_wzFaLaqxRqpk9uZGTY&hl=ro&sa=X&ved=0a
hUKEwjn6djarf_KAhVDDCwKHVz7DwoQ6AEIKTAB#v=onepage&q=khotin&f=false), Volume
1; Cambridge Scholar Publishing; Newcastle, UK; 2013;
Oroian, Teofil; Acțiunea militară și Marea Unire; Buletinul Arhivelor Militare Române, An II, nr. 1
(5) / 1998 (http://smg.mapn.ro/SIA/Revista_005_1999.pdf); pp 11-14
Republica Moldova. Aspecte etnopolitice (http://www.cpc-ew.ro/pdfs/rm_etnopol.pdf); Center
for Conflict Prevention and Early Warning; pp. 1-77
Rotaru, Florin; Basarabia română. Antologie. (http://www.bp-soroca.md/soroca/L2V4bGlicmlzL
2R0bC9kM18xL2FwYWNoZV9tZWRpYS85MzE0MTA=.pdf); Editura Semne; București; 1996
Seserman, Dumitru; Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru
(1917-1920); Editura Universității Naționale de Apărare; București; 2004
ru Шорников, П.М., [Shornikov, P. M.]; Белые и красные на Днестре: саботаж
Гражданской Войны? (http://journals.tsu.ru/uploads/import/1131/files/38-078.pdf), [Armatele
Roșie și Albă pe Nistru: sabotarea războiului civil ?]; Русин. Международный исторический
журнал, [Rusin. Jurnal internațional de istorie], 2014, № 4 (38); pp. 78-98
Stănescu, M. C. Hotin - ianuarie 1919. Răscoală sau agresiune? (Hotin, 1919. Révolte ou
agression?). Magazin Istoric, 1995, 29, nr. 7, p.22-26.
Suveică, Svetlana; Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin
reforme. (http://antim.upsc.md/files/7-Suveica.pdf); Chișinău; 2010
en van Meurs; Wim P. The Bessarabian question in communist historiography: nationalist and
communist politics and history-writing (http://www.academia.edu/4377662/The_Bessarabian_q
uestion_in_communist_historiography._Nationalist_and_communist_politics_and_history-writin
g); East European Monographs; Boulder; 1994; ISBN 978-08-8033-284-2

Lectură suplimentară
 Scurtu, Costin; Armata terestră din Dorogea. De la revenirea Dobrogei la România Mare, vol. I,
(1829-1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române, 2008
ru Михайлова, А. И., [A. I. Mikhailova]; Хотинское восстание, [Răscoala de la Hotin] în
Борьба Бессарабии против румынских захватчиков (http://library.sgu.ru/voin/1942/88.pdf),
[Lupta Basarabiei împotriva cotropitorilor români]; Саратов [Saratov]; 1942; pp. 21–25

Legături externe
Internet Encyclopedia of Ukraine (http://www.encyclopediaofukraine.com/); Hosted by the
Canadian Institute of Ukrainian Studies
Curculescu, Marian; 1918-1920. Basarabia, de la Unirea cu Patria-Mamă la recunoașterea
internațională a Marii Uniri; Eroica (http://www.bibliotheca.ro/reviste/eroica/nr41_42/eroica414
2.pdf); anul XVI nr. 1-2 (41-42), 2013; pp. 18–20;
Negrea, Cristian; Moartea unui erou. Generalul Stan Poetaș (1918 – 1919) (http://www.istoria.
md/articol/981/Moartea_unui_erou__Generalul_Stan_Poeta%C5%9F); istoria.md
Negrea, Cristian; Primele lupte cu bolșevicii și armata sovietică dupa Marea Unire de la 1918
(http://romaniabreakingnews.ro/primele-lupte-cu-bolsevicii-si-armata-sovietica-dupa-marea-uni
re-de-la-1918-analiza-istorica-de-cristian-negrea/)

Puncte de vedere

Ca să nu uităm… pagini de istorie pentru moldoveni (https://razboiulpentrutrecut.wordpress.co

m/2013/07/08/ca-sa-nu-uitam-pagini-de-istorie-pentru-moldoveni-partea-i/)

Vezi și
Ucraina după Revoluția Rusă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Revolta_de_la_Hotin&oldid=13243732

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 ianuarie 2020, ora 20:49.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.