Participarea României la

Al Doilea Război Mondial

Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-

Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două
puteri, URSS revendicând României, Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia
este invadată și împărțită conform pactului. România, oficial, o țară neutră, a primit și
adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii
poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin
căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR,
SMR și LARES.

În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să
evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord de asemenea, și Ținutul
Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și, anterior, nu fusese
revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni
antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici
sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească,
restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat
o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin
interzicerea valorilor românești.

Instalat la 4 iulie 1940, guvernul Ion Gigurtu, pretextând o tentativă de a câștiga bunăvoința
Germaniei hitleriste, a introdus o legislație antisemită, în concordanță cu propria sa ideologie
fascistă și, după modelul german. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece
aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce
mai virulent revizuirea granițelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena,
puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona
respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de
„Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin
Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (două județe din partea sudică a Dobrogei, Durostor și
Caliacra) a fost cedat Bulgariei.

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-
ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a
propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat. Și după
abdicarea lui Carol al II-lea la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în
continuare să se implice în mod direct prin, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile
propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu. Deci, Ion Antonescu și-a
 format guvernul din legionari conduși de Horia Sima, din apropiați ai săi, militari și civili, la
care a adăugat și consilieri desemnați de celelalte partide politice și i-a dat la semnat regelui
Mihai I, decretul prin care România a fost declarată „Stat Național Legionar”.

Eliberarea Basarabiei și campania din URSS

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor

germană și română au început campania
din est împotriva Uniunii Sovietice, prima
operațiune numindu-se „Operațiunea
München”, de recucerire a Basarabiei și
Bucovinei. Armata Română a început
lupta împotriva forțelor sovietice în
dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un
front cuprins între munții Bucovinei și
Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă,
inegală și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce grupul
de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două uriașe pungi, la
Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane abia cu greu
făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10
iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă
către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data
de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor
întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi,
pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că
odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în
mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia
10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să
meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. Într-o lună de lupte,
armata română înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi
înaintaseră peste 600 de kilometri.

Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat
împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu
generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a
Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.

La 27 iulie 1941 Hitler i-a trimis lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre
Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din
partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea
dacă să se meargă doar „până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara
că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal.
Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în
problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la
31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în „justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler
o va face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la
Dunăre și de la Marea Neagră”.

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia de la Odesa a
fost sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge cercul de apărare
al orașului. Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut 17.792 morți, 63.345
răniți și 11.471 dispăruți, în total 92.608 oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române
nu au ocupat însă Odesa prin asalt direct, iar garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost
evacuată la ordinul lui Stalin numai când Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la
Odesa au fost mutate la Sevastopol, unde au rezistat până la mijlocul anului 1942.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat
parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de
130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale
Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și
începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692
dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru
refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii
românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în
Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din
Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata

română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de
infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea,
în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei
armatei sovietice din primavara anului 1944, din
totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea,
la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu
unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a si
a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au
dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23
august 1944, în cadrul Grupului de armate german
sub denumirea „Ucraina de Sud”.

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat

economia de război a Germaniei cu petrol, cereale,
precum și produse industriale.
 România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost
atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).

Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat
ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe

Antonescu că războiul este pierdut.

La începutul anului 1944 economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de
război, lipsei mânei de lucru, „românizării” industriilor și comerțului (jefuirea sistematică a
averilor evreiești, sub conducerea coruptă și neprofesionistă a lui Radu Lecca) și, combinată
cu pierderile uriașe de pe front au accentuat resentimentul împotriva „bocancului german“
în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial,
nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor
opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a
mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În urma
refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat
(deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost
dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură
se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea
unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri
fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”,
prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Aliații și
întoarcerea armelor împotriva forțelor Axei. Acestea, însă, nu au împiedicat continuarea
ocupației sovietice și, nici pâstrarea în captivitate a circa 130.000 de militari români în
Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.

Războiul împotriva Germaniei Naziste

La 12 septembrie, România semnează

Armistițiul cu Aliații, asumându-și obligația
de a contribui cu 38 de divizii la efortul de
luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt
eliberate ultimele localități românești: Carei
și Satu-Mare. România participă la eliberarea
Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru
aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai
grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și
în Munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de
participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței
sovietice în România.

Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei
naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Pra ga, în ziua de 4 mai 1945.

Pentru România participarea la cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat la semnarea
Tratatului de pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei și sudul
Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv dar, cu recuperarea nordului Transilvaniei.