În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit de Regele Carol al II-lea, prin Decret Regal

prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a
propus Partidului Național-Țărănesc și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au
refuzat și, după abdicarea lui Carol al II-lea - la cererea lui Antonescu - cele două partide au
refuzat în continuare să se implice în mod direct în guvernare, desemnând doar niște „specialiști”
din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu[9]. Deci, Ion
Antonescu și-a format guvernul din legionari conduși de Horia Sima, din apropiați ai săi, militari
și civili, la care a adăugat și consilieri desemnați de celelalte partide politice și i-a dat la semnat
foarte tânărului rege Mihai I, decretul prin care România a fost declarată „Stat Național
Legionar”.
Steaua lui David[modificare | modificare sursă]
Potrivit mărturiei lui Raoul Șorban - care a salvat evrei în timpul holocaustului din România și
ulterior, a fost onorat de Israel cu distincțiile de „Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al
Israelului” - au existat în România legi discriminatorii elaborate după pilda nazistă, deși unele
dintre ele au fost tărăgănate, găsindu-se tot felul de pretexte de a le ocoli. D.sa, dar și istoricul
Dinu C. Giurescu afirmă că au fost lideri români, precum legionarii, care cereau ca în România,
evreii să poarte - ca semn distinctiv - „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii
dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești,
și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din România
să nu fie obligat să poarte însemnul - Consulul român din Paris a cerut același drept și pentru
evreii cetățeni români care se aflau în Franța[10]. Horia Sima, adjunctul lui Antonescu, și Garda de
Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, au făcut abstracție de
directivele Conducătorului, au aplicat legislația anti-semită și au înăsprit prigoana evreilor mult
peste aceasta.[11] Deoarece, ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-
lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați la
ordinul regelui, violența legionarilor era întețită de o cerință de răzbunare împotriva tuturor
partizanilor „carliști” sau a regimului parlamentar anterior, astfel că, cu ocazia dezgropării lui
Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava,
pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru o presupusă implicare
în asasinarea lui Codreanu [12][13] și, pe lângă aceștia, au fost asasinați în
apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil
Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați de asasini ca „autorii morali” ai eliminării
lui Codreanu.[14].
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un
excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani
mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști
demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea
violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier
de la guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat
să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și
muncitorimii. Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile,
Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și
aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați
în lagăre[15].
Eliberarea Basarabiei și campania din URSS[modificare | modificare sursă]
Ordinul de zi emis de generalul Ion Antonescu Armatei României, în 22 iunie 1941, prin care i s-
a indicat acesteia să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și Bucovina de Nord de sub ocupația
sovietică
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva
Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a
Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în
dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră.
Înaintarea a fost, însă, inegală și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi.
În timp ce grupul de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două
uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane
abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române.
La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă
către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de
15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor
întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe
17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu
victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră”
și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie
trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă
către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[16] Într-o lună de lupte, armata română
înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de
kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat
împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu
generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului
Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941 Hitler i-a trimis lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul
dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total
din partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea
dacă să se meargă doar „până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că
mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a
hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului.
Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și
totodată și încrederea în „justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea
Neagră”.[17]
Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei
În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia de la Odesa a fost
sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge cercul de apărare al orașului.
Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut 17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471
dispăruți, în total 92.608 oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române nu au ocupat însă
Odesa prin asalt direct, iar garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la ordinul
lui Stalin numai când Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la Odesa au fost mutate
la Sevastopol, unde au rezistat până la mijlocul anului 1942.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte
la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de
130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a
3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul
anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt
care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere.
În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au
acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului
1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au
pierdut 39.074 de militari.

Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7
divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a
germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de
militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile
refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au
dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate
german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[18]
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol,
cereale, precum și produse industriale.
România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost
atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).
Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat
ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România și Holocaustul[modificare | modificare sursă]

Trenurile morții: 30 iunie-6 iulie 1941

În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritățile
române i-au exclus din serviciul public pe funcționarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis
exercitarea oricăror funcții publice, fiind înlăturați nu numai din aparatul funcționăresc, din
armată și din magistratură, ci și din societățile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată, li
s-a interzis cumpărarea de imobile.[19] În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940,
publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici
evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale
evreilor au fost naționalizate.
Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-numitele trenuri ale
morții (trenuri cu deportați plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de
sete și de foame) au fost uciși aproximativ 4.400 de evrei.[20] În conformitate cu raportul oficial al
Comisiei Internaționale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morții care a
plecat din Iași către Călărași, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei,
doar 1.011 au ajuns la destinație în viață după șapte zile. (Poliția română a numărat 1.258 de
trupuri). Trenul morții către Podu Iloaiei (la 15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la
plecare, dintre care doar 700 au mai coborât în viață. Trupele române care au ocupat
orașul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic și din lagărul de
concentrare Bogdanovca în timpul cărora 40.000 de evrei au fost împușcați în toamna
anului 1941.[21][22][23]

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu
că războiul este pierdut[necesită citare].
La începutul anului 1944 economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de
război, lipsei mânei de lucru, „românizării” industriilor și comerțului (jefuirea sistematică a
averilor evreiești, sub conducerea coruptă și neprofesionistă a lui Radu Lecca) și, combinată cu
pierderile uriașe de pe front au accentuat resentimentul împotriva „bocancului german“ în rândul
celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a
implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste.
La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului
Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În urma refuzului net al lui lui
Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost
numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să
abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit
prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și
reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la
orele 22:00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța revenirea la un regim
democratic, încheierea războiului cu Aliații și întoarcerea armelor împotriva forțelor Axei.
Acestea, însă, nu au împiedicat continuarea ocupației sovietice și, nici pâstrarea în captivitate a
circa 130.000 de militari români în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă
forțată.[24]

Războiul împotriva Germaniei Naziste[modificare | modificare sursă]

Forțele române pe frontul de vest

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Aliații, asumându-și obligația de a contribui
cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități
românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei,
mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul
Budapestei și în Munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de
zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței
sovietice în România.
Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei
naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.[25]