I. Aristide Razu.

Date personale
Un atașat militar român demn de luat în seamă a fost Aristide Razu, care a îndeplinit
printre altele și funcțiile de atașat militar la Constantinopol și Atena, între anii 1910 – 1913 1.
Aristide Razu era născut la Cahul, pe data de 7 martie 1868. La data de 1 iulie 1888, tânărul
Aristide Razu s-a prezentat la corpul său de armată de la Școala de Ofițeri. Ulterior, a urmat și
finalizat Școala de Aplicație pentru Artilerie și Geniu, Facultatea de Tehnică – Secția de
electricieni (Liège, Belgia) și Școala Superioară de Război. 2. Acesta a devenit sub-locotenent
în 1888, după doi ani de studiu la Școala de Ofițeri, locotenent la 1 noiembrie 1891, căpitan la
8 aprilie 1896, maior la 15 aprilie 1904, locotenent-colonel la 10 mai 1910, colonel la 1 aprilie
1913 și general de brigadă la 10 mai 1916. A îndeplinit funcțiile de atașat militar în Imperiul
Otoman, între 15 februarie 1910 și 1 august 1911, iar apoi în Grecia, până la 1 aprilie 1913. În
foaia calificativă pe anul 1909, era caracterizat astfel: „este inteligent, judecă drept. Are mult
bun-simț, mult spirit de ordine și de metodă. Are o bună memorie și spirit de observare.
Cultură generală foarte bună. Instrucția militară completă. Este studios.” 3. În memoriul
calificativ pe anul următor, se arată: „fiind trimis anul acesta, ca atașat militar la
Constantinopol, caută a studia armata turcească și a urmări progresele ei, ceea ce rezultă din
rapoartele trimise până în prezent. Rămâne a se nota mai târziu în privința capacității sale și în
această însărcinare”4. Evaluarea avea să vină la finele anului 1911 din partea colonelului
Lupescu: „serviciul de atașat militar l-a îndeplinit foarte bine. Merită a înainta” 5. Nu toate
caracterizările erau însă pozitive. Astfel, coloneii Strătilescu, Christescu și N. Arghirescu
caracterizau totuși rapoartele sale ca incomplete, aceștia considerând că nu se dovedise
suficient de bine informat despre iminența Războiului Italo-Otoman, apoi a celui Balcanic 6.
Razu a primit următoarele decorații: „Coroana Siamului” (Thailandei), clasa a III-a, în anul
1909, și, respectiv, Ordinul „Sfântul Mântuitor” în grad de Ofițer conferit de către regele
Georgios I al Greciei (1863 – 1913), în anul 19127.

II. Activitatea lui Aristide Razu la Constantinopol

Rapoartele trimise de Aristide Razu din postura de atașat militar la Constantinopol

1
Arhivele Militare Naționale Române- Depozitul central de arhivă Pitești(în continuare A.M.N.R. – D.c.a.P.),
fond Direcția Cadre și Învățământ/1974, dosar nr. crt. 13.551.
2
Ibidem, fila 1.
3
Ibidem, fila 5.
4
Ibidem, fila 7.
5
Ibidem, fila 8.
6
Ibidem, filele 9–10.
7
Ibidem, fila 1.
sunt bine fundamentate și se axează pe politica militară dusă de conducătorii otomani. Astfel,
prin raportul nr. 71 din 22 iunie 1910 , Razu informa că ministrul de război otoman, Mahmud
Șevket Pașa, ajunsese la o înțelegere cu ministrul de finanțe și cu membrii comisiei de buget a
Camerei în privința sumelor alocate armatei pe exercițiul bugetar al al anului 1910; în
schimbul unei reduceri a bugetului ordinar la 9.000.000 de livre turcești, armata otomană
obținea o creștere a creditului extraordinar de la 4,8 la 5,25 milioane de livre turcești,
repartizat pe trei exerciții bugetare: 1326, 1327 și 1328 (ani islamici), în trei tranșe egale8.
Într-un alt raport, nr. 92 din 21 septembrie 1910, Razu prezenta elementele armatei
otomane, anume:
1. Armata activă (Nizamii), alcătuită din 3 divizii de infanterie, 4 divizii de alte arme și 5
divizii de marină (Mirazafii), la care se puteau adăuga, în completare, alte 6, 5 și
respectiv, 10 divizii, formând împreună categoria Iktiat.
2. Armata teritorială (Redifii), formată din două categorii similare celor care alcătuiau
armata activă, în număr de 9 divizii de infanterie, 9 divizii de alte arme și 5 divizii de
marină, respectiv, în completare, câte 18 divizii de infanterie și de alte arme (nicio
divizie de marină);
3. Rezerva teritorială (Muhtafizii), alcătuită din 2 divizii de infanterie și 2 divizii de alte
arme9.
Razu surprinde și revolta albaneză din 1910. Conform raportului datat pe 15/28 mai
1910, efectivele corpului expediționar otoman din zonele albaneze se cifrau la circa
45.000 de oameni, care ocupau o serie de puncte strategice, grupați în câte 2 până la 4
batalioane. Din acele puncte, porneau spre toate localitățile învecinate patrule care
procedau la dezarmarea populației. Pe de altă parte, un număr de 34 de batalioane
formaseră patru „coloane volante”, cu trupe „din toate cele arme” (probabil, infanterie,
cavalerie și artilerie), care avansau de la est la vest, anume dinspre calea ferată Üsküb
(Skopje) – Mitrovica spre Marea Adriatică, ocupând toate regiunile străbătute. Este
menționată și atitudinea locuitorilor din zona Drenitza (Drenica, Drenicë), care văzându-se
înconjurați de trupe otomane, acceptaseră să predea armele, care au fost transportate cu
căruțele până la garnizoanele otomane. Ofițerul român menționează faptul că se aștepta o
rezistență înverșunată a rebelilor în zona Djakova – Ipek (Peć, Pejë) 10. De asemenea, în
raport sunt menționate zvonurile despre o posibilă extindere a revoltelor albaneze în

8
A.M.N.R.-D.C.A.P., fond M.St.M.-Biroul Atașaților Militari, dosar nr.crt. 19/1910, f. 17.
9
Ibidem, f.27.
10
A.M.N.R.-D.C.A.P., fond M.St.M – Secția 2 Informații, dosar nr. crt. 116/1910, f. 118.
 zonele Skutari (Škatar, Shkodër) și, respectiv, Ianina, unde momentan domnea liniștea 11.
În finalul raportului său, locotenent-colonelul Aristide Razu conchide: „Răscoala albaneză
actuală se prezintă bine organizată, pregătită din vreme, având un comitet diriguitor,
compus din șefi albanezi care au o mare influență asupra răsculaților” și remarcă tacticile
rebelilor, considerate foarte adecvate zonelor montane12.
III. Situația Imperiului Otoman în perioada activității lui Aristide Razu ca atașat militar la
Constantinopol
La începutul secolului al XX-lea, în Imperiul Otoman au loc evoluții interesante. Aflat
în declin deja de două secole, „Omul bolnav al Europei” mai stăpânea Albania și Macedonia
în Europa; Tripolitania și Cirenaica în nordul Africii; Levantul, Mesopotamia și Hedjazul în
Asia13.

Din punct de vedere al conducerii, până în 1908, Sultanul Abdul Hamid al II-lea avea
toată puterea, suspendând timp de 30 de ani constituția adoptată de Midhat Pașa în 1876.
Cenzura aplicată de sultan, arestările arbitrare, dar și o politică de așa-zis panislamism au dus
la revolte ale ofițerilor din armată, care s-au asociat într-o organizație numită Comitetul
Pentru Uniune și Progres, sau Junii Turci. Astfel, pe data de 3 iulie 1908, atât Enver bey, cât
şi Niyazi bey (comandant al trupelor din Ressen, localitate aflată în vestul Macedoniei, între
Monastir şi Ohrida), principalii conducători ai rebelilor din corpul de ofiţeri, s-au retras în
munţi, însoţiţi de câteva sute de soldaţi. În acel moment, Abdül Hamid a decis să-şi trimită
armata contra Comitetului pentru Uniune şi Progres. Unul dintre cei mai de încredere generali
ai săi, Şemsi Paşa, a fost detaşat în Macedonia de la Istanbul, cu ordinul de a zdrobi unităţile
militare rebele. În ziua de 7 iulie 1908, acesta a fost asasinat în plină zi la Monastir. Astfel,
moralul susţinătorilor sultanului s-a prăbuşit brusc, iar garnizoanele au început să treacă, rând
pe rând, de partea conspiraţiei14. În scurt timp, toată Armata a Treia a aderat de partea
revoluționarilor, în timp ce trupele din Asia Mică au refuzat ordinul de reprimare a mișcării de
protest15.

În vest, albanezii, a căror loialitate faţă de sultan fusese întotdeauna îndoielnică, şi-au
anunţat susţinerea pentru constituţie. Grupurile bulgare, care acţionau în centrul Macedoniei,
11
Ibidem, f. 119.
12
Ibidem, f. 120.
13
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804-1945, traducere de Andreea Doica, Iași, Editura Polirom, 2002,
p. 162.
14
Misha Glenny, Balcanii. Naţionalism, război şi Marile Puteri 1804-2012, traducere de Livia Szász, Bucureşti,
Editura Trei, 2020, pp. 239-240.
15
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în Epoca Modernă, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1987, pp. 306-307.
dar şi de-a lungul graniţelor cu Bulgaria propriu-zisă, s-au abţinut de la a-i ataca pe rebelii lui
Niyazi. Armata a Doua din Edirne (Adrianopole), aflată la doar 160 de kilometri de Istanbul,
şi-a anunţat, de asemenea, sprijinul pentru Armata a Treia. Prin urmare, la 24 iulie, la mai
puţin de trei zile de la uciderea lui Şemsi Paşa, Abdul Hamid al II-lea, care se temea pentru
propria viaţă, a anunţat reintrarea în vigoare a Constituţiei lui Midhat Paşa (1876), suspendată
cu treizeci de ani în urmă16. De asemenea, cenzura asupra presei şi poliţia politică au fost
desfiinţate şi s-a anunţat alcătuirea unei adunări legislative compusă din 280 de deputaţi, aleşi
de către mari electori, care, fiecare, la rândul său, era ales de grupuri de cetăţeni cu drept de
vot, care variau între 250 şi 750 de bărbaţi, cu vârsta de peste 25 de ani17.

Revoluția turcă a suscitat imediat interesul statelor vecine, adică al Bulgariei, Greciei,
Muntenegrului, Serbiei, precum și al Marilor Puteri. România, deși nu se învecina direct cu
Imperiul Otoman, a urmărit cu multă atenție evenimentele derulate în anii 1908-1909,
preocupată, în primul rând, de menținerea echilibrului balcanic. Astfel, Bulgaria dorea
independența, Grecia dorea Insula Creta iar Marile Puteri au reacționat față de revoluția turcă
așa cum le-au dictat interesele. Germania și Austro-Ungaria n-au privit cu ochi buni
evenimentele, întrucât dețineau poziții economice și politice foarte solide în Imperiul Otoman
și se temeau să nu le piardă. De aceea, diplomația germană a urmărit să nu ,,supere” noul
regim politic instalat la Istanbul. Celelalte Mari Puteri erau îngrijorate ca nu cumva noul
guvern, consolidându-și puterea, să reușească să înlăture amestecul lor nelimitat în treburile
Porții, iar Rusia și Marea Britanie se temeau, în plus, ca regimul constituțional otoman să nu
fie un exemplu pentru musulmanii aflați sub jurisdicția lor (tătarii, popoarele musulmane din
Asia Centrală, respectiv, egiptenii și musulmanii din India). Ministrul de Externe al Marii
Britanii, sir Edward Grey, într-o scrisoare către ambasadorul englez de la Istanbul își exprima
îngrijorarea față de introducerea Constituției, ale cărei efecte presupunea efecte enorme pentru
Egipt și cu implicații serioase în sub-continentul indian18.

IV. Evoluții politico-militare 1908-1912

Pe fondul revoluției, bulgarii exploatează situația dificilă a Imperiului Otoman în
avantajul lor. La 22 septembrie 1908, în vechea capitală, Veliko Târnovo, Bulgaria a fost
proclamată stat independent, iar Ferdinand, ,,țar” al tuturor bulgarilor. Bazându-se încă o dată
pe intuiție și folosindu-se din nou de rivalitatea austro-rusă, Ferdinand de Saxa Coburg, regele

16
M. Glenny, op. cit., pp. 239-240.
17
N. Ciachir, op. cit., p. 308.
18
Ibidem, p. 425.
Bulgariei, s-a dovedit nu numai inspirat și realist, dar și un abil politician și diplomat, dând
speranțe, în privința alianței Bulgariei, ambilor rivali, fără a pierde niciun moment din vedere
interesul național bulgar. Recunoașterea independenței de către Rusia era necesară și atrăgea
după sine pe cea a altor puteri europene, în condițiile în care pasul fusese făcut cu acordul
Vienei. Prilejul s-a ivit odată cu moartea marelui duce Vladimir, unchiul țarului, în februarie
1909. Cu acceptul țarului, Ferdinand I s-a deplasat la St. Petersburg, la funeralii. Primirea
demnă de un monarh respectat și acceptat și locul deținut în imediata apropiere a țarului la
ceremonia din catedrală au fost indicii mai mult decât evidente în privința recunoașterii
politice a independenței statului bulgar. Oficial, independența Bulgariei a fost recunoscută în
aprilie 1909. Cu toată opoziția manifestată inițial, guvernele de la St. Petersburg și Belgrad au
fost primele care au făcut demersuri în vederea remiterii scrisorilor de acreditare. Dintre țările
balcanice, numai Grecia s-a abținut de la orice manifestare de simpatie19.
Chiar a doua zi după declararea independenței de către Bulgaria, la 23 septembrie/6
octombrie 1908, Austro-Ungaria a anunțat anexarea provinciilor Bosnia și Herțegovina. După
actul anexării Bosniei și Herțegovinei la Imperiul Austro-Ungar în 6 octombrie 1908,
diplomația rusă insista pentru convocarea unei conferințe a Marilor Puteri în vederea
reglementării unei serii de probleme, derivate și în urma revoluției Junilor Turci. Germania și
Austro-Ungaria refuzau, motivând că o asemenea conferință ,,... nu va putea să se întrunească
în mod util decât dacă va fi elaborat un acord prealabil între puterile semnatare ale Tratatului
de la Berlin”. În același timp, diplomația vieneză exercita presiuni asupra Imperiului Otoman
pentru încheierea unei înțelegeri directe. Curtea de la Viena era dispusă să achite Porții o
despăgubire pentru anexarea Bosniei și Herțegovinei, Puterile Centrale fiind gata ca, pe lângă
partea materială, să ofere și suport diplomatic guvernului otoman pentru a riposta mai ferm
pretențiilor Bulgariei și Greciei. Rusia se vedea înșelată de către Curtea de la Viena, care își
rezolvase problemele, fără să acorde sprijin doleanțelor diplomației țariste, în timp ce Serbia
se considera păcălită și jefuită20.
Rusia, în urma eșecului suferit cu ocazia crizei bosniace, a încercat să îmbunătățească
relațiile cu Imperiul Otoman, N. Cearîkov, adjunctul ministrului de Externe rus, partizanul
unei politici de apropiere cu otomanii, fiind desemnat ca ambasador la Istanbul. În paralel,
guvernul rus, dorind să creeze o breșă în cadrul Triplei Alianțe, a încercat să ajungă la un
acord cu Italia în problema zonelor sferelor de influență în Balcani; în urma întrevederii de la
Racconigi, dintre țarul Nicolae al II-lea și Victor Emmanuel al III-lea (1900-1944), secondați

19
Ibidem, p. 233.
20
Ibidem, pp. 234-235
de miniștrii de Externe Izvolski și Tittoni, s-a ajuns la încheierea unui acord secret semnat la
24 octombrie 1909, unde s-a schițat un program comun menit să se opună expansiunii austro-
ungare în Balcani. Acordul prevedea menținerea statu-quo-ului, aplicarea principiului
naționalităților în scopul înlăturării oricărei supremații străine și a dezvoltării statelor și
popoarelor din Sud-Estul Europei, promovarea unei atitudini binevoitoare a Italiei față de
interesele Rusiei în problema Strâmtorilor, și o poziție similară a Imperiului Rus în privința
acțiunilor Romei în Cirenaica și Tripolitania21.
Proclamarea independenței Bulgariei, anunțarea oficială a încorporării Bosniei și
Herțegovinei, agitația Serbiei au constituit pentru Grecia momentul favorabil al unirii insulei
Creta (stat autonom sub suzeranitatea Porții din 1898) cu statul elen la 6 octombrie 1908. În
urma declarației Parlamentului cretan de unire cu Grecia, Imperiul Otoman a protestat
vehement, iar împăratul Wilhelm al II-lea a luat atitudine în favoarea Turciei, declarând părții
grecești că într-un eventual conflict greco-turc, Germania va susține Poarta, deoarece
interesele majore ale Berlinului coincid cu cele ale Istanbulului. Chestiunea Cretei s-a
complicat din nou în anul 1909, atunci când relațiile diplomatice dintre Grecia și Turcia au
fost rupte, otomanii pregătindu-se să debarce pe insulă, având ca pretext arborarea steagurilor
naționale grecești. În cele din urmă, a fost evitat războiul între Grecia și Turcia, dar
autoritățile de la Constantinopol au boicotat produsele și navele grecești, ceea ce a provocat
afectarea gravă a economiei Greciei. De aceea, eșecurile diplomatice și dezastrul economic au
stat la baza loviturii de stat puse la cale de Liga Militară (aprilie 1909)22.
În data de 26 iulie 1909, detașamentele Marilor Puteri au fost evacuate din Creta, cu
patru nave militare. Venizelos a aclamat decizia plecării trupelor străine, declarând: ,,După
șapte secole pe pământul Cretei nu mai sunt soldați străini”. Totuși, Marile Puteri au precizat
că decizia avea un caracter provizoriu, chestiunea statutului insulei urmând a fi dezbătută într-
un moment oportun23. În luna august a anului 1909, a avut loc revoluția de la Goudi. Armata,
profund tulburată de neputința factorului politic, a organizat o lovitură de stat. În fruntea a
3.000 de soldați din garnizoana Atenei, colonelul N. K. Zorbas a organizat o demonstrație
împotriva guvernului, obținând demisia primului-ministru D. Rallis. Zorbas reprezenta o nouă
organizație, amintită anterior, Liga Militară, alcătuită din tineri ofițeri, extrem de nemulțumiți
de politica internă și externă a statului grec. Cu toate că acțiunea avusese succes, organizația
nu avea un candidat pentru conducerea executivului și nici un program de guvernare propriu.
21
Ibidem, p. 436
22
Oliver Jens Schmitt, Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială, București, Editura Humanitas, 2021,
pp.21-23.
23
Ibidem, p. 25.
La acești factori s-a adăugat și opoziția Curții Regale și a vechilor politicieni, ceea ce a făcut
ca negocierile dintre N. Zorbas și guvern să se întindă pe mai multe luni, fără să se ajungă la
rezultate concrete. Guvernul condus de Kyriakoulis Mavromichalis, care îi succedase lui D.
Rallis, se aliase, în pofida onestității premierului, cu aceștia pentru că reprezenta lumea
vechilor idei și interesele ei24.
Astfel, revoluția pornită cu atâtea obiective înalte și speranțe era pusă în primejdie.
Timpul se scurgea fără rezultate și s-a ajuns la un impas în ceea ce privea înfăptuirea țelurilor
naționale, precum și la slăbirea organizației ,,Ligii Militare”. În acele momente, câțiva ofițeri
din cadrul organizației au avut inspirația să îl cheme la Atena pe Eleftherios Venizelos, numit
prim-ministru al insulei Creta din 9 mai 1909. Eleftherios Venizelos, unul dintre cei mai
capabili oameni de stat greci ai epocii moderne, câștigase experiență politică chiar în Creta. El
intrase acolo în conflict cu guvernatorul insulei, prințul George, iar în anul 1905 condusese o
revoltă, obligându-l pe prinț să se întoarcă la Atena. Venizelos a acceptat în 1910 invitația
Ligii Militare de a se întoarce în Capitală și de a deveni consilierul politic al acesteia. Dându-
și seama de necesitatea reformelor, el a susținut ideea convocării unei Adunări Naționale
speciale, care să modifice Constituția25. Alegerile l-au desemnat învingător pe Venizelos și au
adus în prim-plan figuri politice noi din zone urbane și agrare. Bazându-se pe acești noi
reprezentanți ai spiritului revoluționar, Venizelos a format un nou guvern, la data de 5
octombrie 191026.
După înlăturarea lui Abdül Hamid al II-lea și după reformele constituționale din vara
lui 1909, în cadrul Comitetului pentru Uniune și Progres s-au produs anumite schimbări ale
raporturilor de putere, centraliștii ajungând să preia controlul, în alianță cu militari (Mahmȗd
Șevket Pașa). Pe plan ideologic, apare și se afirmă naționalismul turc, ca o cale de mijloc între
pan-islamismul tradiționalist și occidentalism. Planurile și acțiunile uniformizatoare și
centralizatoare ale guvernului de la Istanbul au dus la pierderea sprijinului albanez. Un rol
decisiv în acest sens l-au avut hotărârea de eliminare a grafiei latine, recent adoptate de către
elita albaneză, din viața publică, și introducerea serviciului militar obligatoriu, ca și alianța
Junilor Turci cu Mahmȗd Șefket Pașa, care era decis să anihileze puterea șefilor de clan din
Kosovo27.

24
O. J. Schmitt, op. cit., pp. 26-27.
25
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, volumul II, tradus de Mihai Eugen Avădanei, Iași, Institutul European,
2000, pp. 48-49.
26
O. J. Schmitt, op. cit., op. cit., p. 29-30.
27
St. K. Pavlowitch, op. cit., pp. 165 – 166.
 În paralel, autoritățile otomane se străduiau să pună capăt activității grupurilor de
gherilă din Macedonia. Noul ministru otoman de interne, Talaat-bey continuă opera
predecesorului său și, la 24 decembrie 1909, semnează un ordin de revocare a amnistiei
acordate foștilor militanți ai V.M.R.O (Organizația Revoluționară Internă din Macedonia și
Odrin, în limba bulgară), în vara anului 1908. Ca efect al acestui act, la cumpăna anilor 1909
– 1910 sunt suprimați numeroși lideri locali ai organizației macedonene28.
În primăvara anului 1910, epicentrul agitațiilor albaneze se mută în zona Kosovo,
unde, sub conducerea lui Ded Gjo Luli, muntenii albanezi se ridică la luptă sub drapelul lui
Skanderbeg (acvila neagră bicefală, pe fond roșu). Guvernul de la Istanbul dispune trimiterea
în Kosovo a 20.000 de oameni, mulți dintre ei fiind membri ai milițiilor kurde, sub
conducerea generalului Șefket Türgüt. Urmează o represiune brutală, sate întregi fiind arse,
iar numeroși lideri locali fiind biciuiți public. Zona Kosovo a fost tratată ca un teritoriu
cucerit, obiceiurile și tradițiile locale fiind desconsiderate mai mult ca oricând până atunci.
Școlile albaneze au fost închise, presa în limba albaneză a fost suprimată, sute de activiști
naționali albanezi au fost arestați, fiind interzisă însăși folosirea în scris a cuvintelor
„Albania” și „albanez”29.
La capătul a trei luni de lupte și represiuni, mișcarea din Kosovo fusese practic
înăbușită, cu excepția unor grupuri din zonele foarte înalte, pe care Poarta nu reușise niciodată
să le controleze și care au rămas rebele. Ca urmare a ciocnirilor armate și a represiunii
otomane, circa 150.000 de locuitori au părăsit zona Kosovo, două treimi dintre aceștia fiind
etnici sârbi și reprezentând la rândul lor, o treime din totalul populației sârbești din
provincie30.
După insuccesul înregistrat în criza bosniacă, încheiată în primăvara anului 1909 cu
victoria Austro-Ungariei, diplomația rusă a căutat cu obstinație să-și ia revanșa. Un prim pas
în acest sens au fost acordurile de la Raconiggi, cu Italia, din 24 octombrie 1909. Un alt
obiectiv major al diplomației rusești, era apropierea inter-balcanică, sub egida Sankt-
Petersburgului. Începuturile acțiunilor diplomatice ruse în acest sens pot fi plasate tot în
toamna anului 1909, când Nicholas Hartwig a fost numit ministru al Rusiei la Belgrad (în luna
septembrie) și a primit, la scurt timp după desemnare (în luna noiembrie), instrucțiuni
explicite de la Izvolski, pentru realizarea unei alianțe a statelor creștine din Balcani, în special

28
Ibidem.
29
Nicolae Ciachir, op.cit., pp. 322-323.
30
B. Jelavich, op. cit., p. 86.
pentru apropierea între Serbia și Bulgaria, considerată sarcina-cheie în cadrul acestui proiect
de politică externă31.
Proiectul rusesc de constituire a Ligii Balcanice avea să se materializeze, după cum se
știe, în anul 1912, rivalitățile între statele creștine de la sud de Dunăre fiind depășite cu greu,
doar parțial și pentru scurt timp. Unii diplomați ruși vedeau în Liga Balcanică un instrument
pentru atingerea vechiului scop al cuceririi Constantinopolului și Strâmtorilor, în timp ce alții
concepeau alianța din Balcani ca pe o stavilă în calea Puterilor Centrale, punându-și chiar
problema atragerii Imperiului Otoman în această structură32.
Până la finalul anului 1911, toate prevederile viitorului tratat bulgaro-sârb fuseseră,
practic, creionate, cu excepția capitală a celor referitoare la chestiunile teritoriale. Principalul
obstacol în negocierile dintre cele două state sud-slave rămânea Macedonia. Bulgarii doreau
organizarea acestei provincii cosmopolite din centrul Balcanilor ca o entitate autonomă
distinctă, sperând ca, ulterior, aceasta să se alipească Bulgariei, așa cum se întâmplase cu
provincia Rumelia Orientală, în 1885. Sârbii, care decriptau sensurile propunerilor bulgare,
insistau însă pentru aranjamente clare de împărțire teritorială. O străpungere importantă în
cadrul negocierilor bulgaro-sârbe s-a produs la începutul lui februarie 1912, cu prilejul
festivităților ocazionate majoratul prințului moștenitor Boris al Bulgariei, viitorul rege Boris
al III-lea. În acest cadru, disputele sârbo-bulgare sunt soluționate, practic, în avantajul
Serbiei33.
Astfel, la 29 februarie / 13 martie 1912, fusese încheiat tratatul politic între Serbia și
Bulgaria, primul acord din seria celor ce aveau să dea consistență Ligii Balcanice. Acordul
politic semnat de Bulgaria și Serbia la 29 februarie / 13 martie 1912 era unul de alianță
defensivă, dar și de sprijin reciproc împotriva unei terțe puteri care ar fi încercat să ocupe
teritorii (încă otomane) din Europa, prevedere care viza Austro-Ungaria. Anexa secretă a
acordului se referea la împărțirea Macedoniei otomane în „zone disputate” și „zone
nedisputate”. Astfel, provincia Kosovo, zona Novipaza și orașul Skopje erau recunoscute
Serbiei, pe când jumătatea de sud-est a Macedoniei Vardariene și zonele Rodope și Struma
erau recunoscute Bulgariei; teritoriile macedonene situate la nord-vest de linia Ohrid – Veles
– Kriva Palanka (linie care taie în diagonală actualul teritoriu al Republicii Macedonia de
Nord) constituiau „zona disputată a Macedoniei”, care urma să fie supusă unui arbitraj din
partea țarului Rusiei, în caz de persistență a neînțelegerilor între cele două părți34.
31
Ibidem, p. 88.
32
N.Ciachir, op.cit., p. 324.
33
B. Jelavich, op.cit., p. 94.
34
Ibidem, p. 96.
 La 16 / 29 mai 1912, a fost încheiat tratatul secret între Bulgaria și Grecia, având
caracterul unei alianțe defensive. Întrucât ambii semnatari doreau Salonicul, nu a mai fost
încheiată vreo înțelegere teritorială. De altfel, Venizelos aprecia, și evoluția ulterioară a
evenimentelor avea să îi dea dreptate, că trupele elene aveau să ocupe Salonicul înaintea
forțelor bulgărești sau sârbești și deci, considera avantajoasă pentru Grecia lipsa unor
înțelegeri teritoriale explicite greco-bulgare privind Macedonia otomană; pe de altă parte,
caracterul defensiv al înțelegerii cu Sofia îl obliga să rămână prudent în chestiunea cretană. În
vara anului 1912, a fost elaborat un plan comun de acțiune al forțelor militare bulgărești și
elene, în perspectiva războiului anti-otoman. În cele din urmă, Convenția militară între
Bulgaria și Grecia a fost semnată la 25 septembrie 191235.
Între timp, la finele lunii septembrie 1911, izbucnise războiul italo-otoman, act care
avea să precipite o serie întreagă de evoluții politico-diplomatice și militare în Peninsula
Balcanică. După declarația oficială de război a Italiei adresată Imperiului Otoman, având ca
pretext proasta administrare a provinciilor Tripolitania și Cirenaica (29 septembrie 1911),
trupele italiene au debarcat pe coasta Tripolitaniei, au avansat lejer la început, însă nu au putut
pătrunde în adâncimea posesiunilor otomane nord-africane. Flota italiană a bombardat o serie
de teritorii otomane insulare din Marea Mediterană (insulele Dodecanese, Rhodos etc.), apoi
Beirutul și chiar zona strâmtorii Dardanele, ceea ce a trezit nemulțumirile și protestele altor
Mari Puteri.Un buletin militar informativ românesc datat 23 noiembrie 1911 surprindea
dificultățile produse Italiei de prelungirea războiului cu Imperiul Otoman. Efectivele corpului
expediționar debarcat în Tripolitania sporiseră până la circa 70.000 de oameni, însă ele
rămâneau insuficiente pentru realizarea unei pătrunderi substanțiale în interior. În consecință:
„Italia își uzează armata, flota și punga, iar războiul început nu se știe când va lua sfărșit”36.
Între timp, situația albaneză se complica. O altă revoltă a izbucnit în luna martie a
anului 1911 printre catolicii din Nordul Albaniei. Instigatorul revoltei a fost Nikola I, regele
Muntenegrului, care spera că va reuși să obțină teritorii în regiune. Trupele otomane au fost
capabile, din nou, să pună capăt rebeliunii, dar, în luna iunie a aceluiași an, catolicii albanezi
au luat încă odată armele în mâini contra autorităților otomane, de data aceasta cu succes. În
cele din urmă s-a dovedit că regimul Junilor Turci nu putea ține piept opoziției albaneze pe
cale militară. Confruntat cu probleme pe tot cuprinsul Imperiului, regimul politic de la

35
Ibidem.
36
A.M.N.R-D.C.A.P., fond M.St.M. – Secția 2 Informații, dosar nr. crt. 114/1910, f. 54.
Istanbul a făcut demersuri pentru a obține o reconciliere cu albanezii, care, în fond, erau în
majoritatea lor musulmani și urmăreau dobândirea autonomiei, nu separarea37.
Așa se face că, în luna iunie a anului 1911, însuși sultanul Mehmed al V-lea a efectuat
o vizită în Macedonia și Kosovo. Acesta a sosit la Salonic în data de 7 iunie 1911, la 11 iunie
în Üsküb, iar în Priștina și Kosovo pe 16 iunie. Sultanul a asistat la slujba religioasă
desfășurată pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). Acolo a fost sărbătorită victoria din anul 1389
asupra oștilor sârbe obținută de sultanul Murad I, unde au participat aproximativ 100.000
membri ai clanurilor albaneze. Cu această ocazie, sultanul a anunțat amnistierea tuturor
insurgenților. A doua zi, Turgut Pasha a făcut anunțul că va acorda amnistiere tuturor
insurgenților care se vor preda în următoarele 10 zile. De asemenea, acesta a promis că va
reconstrui toate casele distruse în timpul operațiunilor militare și că autoritățile otomane nu
vor mai interveni pentru a perturba tradițiile și funcționarea instituțiilor comunităților
albaneze. După lansarea acestor concesii, sultanul s-a reîntors la Istanbul în data de 24 iunie38.

37
B. Jelavich, op. cit., p. 87.
38
N.Ciachir, op.cit., p. 330.
Bibliografie

Arhivele Militare Naționale Române- Depozitul central de arhivă Pitești, fonduri

Direcția Cadre și Învățământ/1974
M.St.M.-Biroul Atașaților Militari
M.St.M – Secția 2 Informații

CIACHIR, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în Epoca Modernă, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.
GLENNY, Misha, Balcanii. Naţionalism, război şi Marile Puteri 1804-2012, traducere de
Livia Szász, Bucureşti, Editura Trei, 2020.
JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, volumul II, tradus de Mihai Eugen Avădanei, Iași,
Institutul European, 2000.
PAVLOWITCH, Stevan K., Istoria Balcanilor. 1804-1945, traducere de Andreea Doica, Iași,
Editura Polirom, 2002.
SCHMITT, Oliver Jens, Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială, București, Editura
Humanitas, 2021.