Armata romana

Lupu Daniel

Dobre Bianca

Feraru Anca

Feraru Vlad

(Daniel) Armata romană (latină EXERCITUS•ROMANORUM) este termenul generic pentru

forțele armate terestre ale Regatului Romei (până în 500 î.Hr.), Republicii Romane (500
î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului Roman (31 î.Hr. - 476 d.Hr.) și ale Imperiului Roman de
răsărit (Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων [„împărăția Romeilor”], prescurtat Ῥωμανία (Romania),
supranumit din sec. al XVIII-lea Imperiul bizantin) (476 - 1453). Termenul a fost în uz circa 2000
de ani, perioadă în care forțele armatei romane au suferit numeroase schimbări în compunere,
organizare, echipamente și tactici, păstrând un nucleu de tradiții de durată. Etape
istorice[modificare | modificare sursă]

Servus Tullius
Auxiliar roman din secolul I d.H.

Dezvoltarea armatei romane poate fi împărțită în opt etape istorice mari.

 Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii (cca. 300 î.Hr.). Pentru

această perioadă, când războiul consta în principal în scurte incursiuni de jaf, s-a sugerat că
armata romană a urmat modelul etrusc sau grec de organizare și echipare. Armata romană
timpurie se baza pe un impozit anual și pe recrutarea cetățenilor pentru o singură campanie
(un sezon). De aici a rezultat termenul de legiune folosit pentru unitatea militară romană de
bază, cuvânt derivat din latinescul legere „a percepe”.

 Armata romană din timpul Republicii (armata romană de la mijlocul Republicii, armata

de manipule sau armata polibiană, după numele istoricului grec Polybius, care a făcut
descrierea cea mai detaliată a acestei faze) (cca. 300-88 î.Hr.). În această perioadă, romanii,
menținând în același timp și sistemul de impozitare, au adoptat ca organizare pentru
Armata romană târzie / armata romană din Est (284-641) legiunile
lor manipulele (latină manipulus) după modelul celor folosite de samniți. Romanii au obligat
toate celelalte state din peninsula Italică să formeze o alianță militară permanentă
(vezi Socii). Astfel, celelalte state au furnizat (împreună) aproximativ același număr de trupe
la forțele comune ale romanilor și erau subordonate comandamentului roman.

 Armata romană din perioada lui Cezar (88-30 î.Hr.) marchează tranziția de la recrutarea
cetățenilor din timpul Republicii la forțe profesioniste permanente ale epocii imperiale,
forțe preponderent voluntare. În această perioadă, comandanții supremi ai armatelor cvasi-
permanente erau imperatorii, lideri militari puternici, Cezar, Pompei și Marc Antoniu, care
au iscat războaie civile în competiția pentru adjudecarea puterii supreme în stat. Ca urmare
a războiului social (91-88 î.Hr.), tuturor locuitorilor peninsulei Italice li s-a acordat cetățenia
romană. Vechile alae[2] au fost desființate și membrii lor integrați în legiuni. Cavaleria,
 formată din cetățeni ai Republicii, a fost mult redusă ca număr și înlocuită
de cavaleria indigenă din provinciile romane.[3]

 Armata romană imperială

 Armata romană târzie
 Armata bizantină
 Armata bizantină din timpul Dinastiei Comnen
 Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog

Armata romană timpurie (cca. 300 î.Hr.)

Articol principal: Armata romană timpurie.

Coif de tip Villanova

Roma s-a extins lent și a fost timp de secole o comunitate ca atâtea altele care ducea războaie
de mică anvergură. Armata romană arhaică era constituită prin recrutare generală la nivelul
proprietarilor de pământ din gentes și clientalae.
(Bianca)Reconstituirea imaginii unui soldat roman legionar din era republicană (500 î.Hr. - 31
î.Hr.). Are scut oval și un nou tip de cască Montefortino. Echipamentul legionarilor imperiali (31
î.Hr. - 476 d.Hr.) era similar, dar mai sofisticat
[4]

Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană timpurie era
organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1.000 de oșteni pedeștri
comandanți de un tribunus militum, plus trei escadroane formate din 100 de oșteni călare
(aceștia puteau fi equites sau celeres), comandați de un tribunus celerum. La începuturile
armatei romane, echipamentul din fier era relativ rar.[5]
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile erau de modele
diferite, dar poate cel mai impresionant din punct de vedere vizual era modelul Villanova. Un
astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia. Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte
necropole din centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII î.H. Un tip de coif asemănător
(însă fără creastă metalică) era „clopotul”.
Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat falanga de
la hopliți, introdusă în Italia probabil de coloniștii greci. Primul autor care a folosit termenul de
„falangă”(„φαλαγξ”) este Homer[6]. Denumirea hopliți era derivată de la „hoplon”, un scut
circular cu un diametru de circa 90 de centimetri. Era confecționat din lemn și acoperit cu
un strat de bronz.
Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner. Principala armă a hopliților
era o lance folosită la împuns, de o lungime de circa 2,45 metri. O armă secundară era, de
obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă, fiecare stând unul lângă altul și
lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie protejată cel puțin de scutul
soldatului vecin.[4]
Falanga greacă a apărut pentru prima oară în Grecia, probabil în secolul al VIII-lea î.H. Chiar dacă
coiful, scutul și armura ofereau o protecție foarte bună, luptele corp la corp erau foarte
periculoase, mai ales dacă inamicii erau echipați la fel de bine și erau la fel de agresivi. O falangă
victorioasă suferea pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele rânduri. Luptele fiind foarte
dure, falangele aveau în rare cazuri mai puțin de opt rânduri, unele falange putând fi compuse
din până la patruzeci de rânduri.
Oștenii din rândul doi, îi puteau străpunge pe dușmani, pe deasupra umerilor soldaților din
primul rând. Oștenii din rândurile nu puteau participa la ciocnirile în care erau implicate primele
două rânduri.
Hopliții erau oameni relativ înstăriți și își puteau procura dotare militară scumpă.
Adoptarea falangei de către romani nu a dus la abandonarea modurilor mai vechi de luptă.
Gărzile de corp ale regelui erau recrutate preponderent din unitățile ecvestre de tip equites.
O sursă fragmentară, dar de încredere, „Ineditum Vaticanum”, consemnează că equites nu s-au
remarcat până la războaiele cu samniții din secolul IV î.H. O reformă importantă a armatei a avut
loc în timpul lui Servus Tullius, care a creat sistemul servian. Titus Livius și Dionysus au relatat
detaliat despre acest sistem. Valoarea averii tuturor bărbaților romani era înregistrată într-o
listă de recensământ, numită census. După avere, erau repartizați în cinci clase. Acestea erau
organizate în centurii, astfel că cei din ordinul ecvestru serveau în cele 18 centurii de cavalerie.
Fiecare clasă era împărțită în centurii de seniores și iuniores, după vârstă. Această organizare a
mers, probabil, mână în mână cu adoptarea tacticii hopliților (dar nu toți istoricii împărtășesc
această variantă).

Reconstituirea imaginii unui centurion

Odată ce a apărut noua formațiune de luptă, a fost nevoie de un echipament nou: clipeus (scut

rotund) și paloșul. Diferențele între echipamentul soldaților din clasele I-III (probabil și IV) sunt
nesemnificative.

Armata romană din timpul Republicii (cca. 300-88 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Armata romană republicană.
După ce au abandonat falanga, romanii și-au dovedit capacitățile de adaptare. În Roma
republicană dreptul de a servi în armată a fost un privilegiu al cetățenilor assidui, al
proprietarilor.
Împreună, acestea formau classis sau populus. Polybius a făcut o descriere detaliată
a armatei romane de la mijlocul secolului al II-lea î.H., referitoare la cel de-al doilea război
punic. Istoricul grec a crezut (cu temei) că armata romană nu a suferit schimbări semnificative
de la începutul secolului al III-lea î.H. Istoriile lui Polybius au fost scrise cu puțin înainte de anul
150 î.H. Polybius (născut în jurul anului 200 î.H.) a devenit în 170 sau 169 î.H. hiparchos în Liga
Aheeană și scrisese cartea Despre tactici.
Italia romană

Polybius s-a aflat printre cei 1.000 de ahei deportați la Roma. Aici s-a împrietenit cu Scipio
Aemilianus, pe care l-a însoțit în diverse călătorii. A fost alături de Scipio și la distrugerea
Cartaginei în anul 146 î.H. Relatările sale despre echipamentul militar roman s-au bazat,
probabil, pe propriile observații. În timpul lui Polybius, armata romană era o miliție temporară,
iar în census erau înregistrați cetățenii suficient de înstăriți pentru a putea fi recrutați. Soldații
nu erau obligați să lupte mai mult de 16 campanii, timp de peste 16 ani. Senatul decidea
numărul oștenilor de mobilizat și unde anume să fie trimiși[7].
Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. Senatul putea să le prelungească
mandatul. Consulii erau aleși anual și aveau sarcini militare importante. Pretorii aveau rang
inferior consulilor, le încredințate operațiuni de o anvergură mai mică. De obicei, în timpul lui
Polybius, consulul avea în subordine două legiuni, iar pretorul o legiune. Legiunea obișnuită era
formată din 4.200 de pedeștri și 300 călăreți. Bărbații cei mai bogați formau unitățile equites și
erau împărțiți în zece turmae comandate de trei decurioni.
Deși Polybius nu face o descriere a unităților equites, este probabil că soldații din cavaleria
romană luptau în formație strânsă și aveau în dotare lance, spadă, coif, platoșă și
un scut circular. Soldații pedeștri ai legiunii aveau rosturi diferite, însă nu doar în funcție de
avere, ci și de vârstă. Cetățenii săraci care dispuneau însă de bani suficienți pentru a fi recrutabili
alcătuiau formațiunile de velites sau cavaleria ușoară, alături de soldații prea tineri ca să lupte în
prima linie. Fiecare velites era echipat cu scut rotund, sulițe ușoare și spadă (cel puțin de la
mijlocul secolului II î.H.). Unii dintre velites purtau coifuri. Aceștia erau în număr de 1.200, deși
nu se știu prea multe amănunte despre ei.
Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria, care era formată din trei șiruri. În primul șir
erau hastati, oșteni mai tineri; al doilea șir era format din principes, bărbați în vârstă de între 20
și 40 de ani. Al treilea șir era format din triarii, cei mai bătrâni și mai experimentați. Fiecare șir
era împărțit în zece manipule. Astfel, un manipul de hastati sau principes era format din 120 de
soldați, iar un manipul de triarii avea un efectiv 60 de oameni[8].
În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două centurii conduse de un centurion,
sprijinit de un optio (locțiitor), un signifier (purtătorul stindardului) și (Anca) (anca)
(anca)un tesserarius (comandantul gărzii). Alte unități noi, rorarii, accensii și leves reprezentau
ceea ce odată fuseseră a treia, a patra și a cincea clasă în sistemul falangei.
Tactica de luptă era următoarea: hastat provocau inamicul la luptă. În cazul în care lupta se
încingea, aceștia se retrăgeau până în linia a doua principes-ilor și puteau contraataca.

Soldați romani, reconstituire, Nashville, Tennessee, SUA

Cu câțiva metri în spatele principes-ilor, stăteau îngenuncheați triarii, care, dacă infanteria grea
era împinsă în spate, puteau șarja cu propriile sulițe, șocând inamicul cu trupe noi care
înlesneau regruparea ostașilor principes. Triarii erau înțeleși în general ca ultima apărare, în
spatele cărora hastati și principes se puteau retrage. În spatele rândurilor închise ale triariilor,
armata putea încerca ulterior să se retragă. Legiunea nu era tot timpul formată din exact 4200
de infanteriști și 300 de cavaleriști.
În timpul campaniilor, din cauza morții pe câmpul de luptă sau bolilor, evident, armata se
micșora. De asemenea, în situații dificile, Senatul putea mobiliza legiuni de 5000, până la 6000
de soldați. Equites și hastati, erau aleși dintr-un număr restrâns de oameni, de aceea, atunci
când erau formate legiuni mai mari, soldații erau împărțiți în mod egal între hastati, principes și
velites.
Pe câmpul de luptă soldații, erau sprijiniți de către un contingent aproximativ la fel de mare de
aliați, numit ala, care era recrutat în special din popoare latine. O ala, avea de obicei, tot atâția
infanteriști cât o legiune, însă de trei ori mai mulți cavaleriști. Nu se știe dacă o ala avea un
număr fix de soldați sau dacă era împărțită în cohorte.O ala era comandată de către trei
prefecți.În această perioadă, într-un mod particular, s-a dezvoltat și sistemul de apărare al
taberelor. Locul unde se așeza armata, chiar și pentru o noapte, era transformat într-
o fortăreață. În sistemul manipular, cavaleria avea în continuare un loc secundar. Despre armele
soldaților, ne-au rămas informații importante de la Polybius. Acesta spunea că fiecare hastatus
și principes aveau două sulițe.[9].
Acestea erau faimosele pila. Un pilum era format dintr-o vergea de lemn și avea o lungime de
aproximativ 1,2 metri. Atunci când acesta era aruncat , toată greutatea sa se concetra
în spatele vârfului mic. Despre gladius știm că în secolul II î.H., romanii au adoptat „gladius
hispaniensis”. Această armă ar fi putut fi copiată de romani în primul război punic sau în cel de-
al doilea. Unii soldați romani purtau un pumnal, numit pugio. Deși nu apare la Polybius, au fost
descoperite câteva în Spania. Triarii foloseau încă vechea lance a hopliților. Dyonisus din
Halicarnas consideră că și principes folosiseră astfel de lănci în războiul cu Phyrrhus. Despre
coifurile romane din această perioadă știm faptul că cel mai răspândit model era coiful
Montefortino, cu calotă înaltă și vârf rotund.
Scut roman, partea centrală se numea umbo

Un alt tip de coif era cel etrusco-corintic, împrumutând probabil caracterstici

ale coifurilor corintice ale hopliților. Coiful Montefortino era galic, la fel ca și cel de tip Coolus,
care va fi folosit în perioada de sfârșit a Republicii. Polybius spunea că scutul purtat de soldații
din infanteria grea era semicilindric, având o lungime de 1,2 metri și o lățime de 76 de
centimetri. Sculpturile arată că era de multe ori oval.În anul 1900 a fost descoperit la Kasr el-
Harit un model de scut. După ce romanii au cucerit peninsula italică, aceștia au dorit să se
extindă și în afara ei. Principalul adversar al Romei era Cartagina. În perioada primelor
confruntări cu romanii, cartaginezii aveau un imperiu format din coastele Africii de Nord,
Spaniei, Sardiniei, Corsicăi, precum și vestul Siciliei.

Gladius roman

Romanii au reușit să-și atingă obiectivul războiului inițial, și anume ocuparea orașului Messana
(Messina). Deși, după aceea consulul Manius Valerius nu a reușit să cucerească Siracuza, a
încheiat un acord foarte avantajos cu Hieron, prin care au ocupat o bucată din estul Siciliei,
covingându-l de asemenea pe acesta să renunțe la alianța cu Cartagina. După aceea, romanii au
reușit să-i alunge pe cartaginezi din Sicilia. O importantă bătălie între cartaginezi și romani a fost
bătălia de la Mylae, care a avut loc în 260 î.H. Romanii au reușit să-și creeze, o flotă formată din
140 de nave. Flota cartagineză era formată din doar 130 de nave. Cartaginezii, crezând că intră
într-o luptă ușoară cu marinarii italici neexperimentați s-au năpustit de-a valma. Aceștia au fost
reținuți, însă, de o metodă nou inventată, a ghearelor de pisică (corvus), apoi, au fost obligați să
se implice într-o luptă corp la corp deloc favorabilă, pe care romanii au reușit să o câștige. În anii
256-255 î.H., războiul părea să se sfârșească, însă nu a fost nici pe departe așa. În anul 256 î.H. a
avut loc o nouă bătălie importantă între cartaginezi: bătălia de la Ecnomus. Romanii aveau un
efectiv de aproximativ 330 de galere, dintre care cele mai multe erau cvincvereme, dar și două
hexereme și alte vase mici. Romanii totalizau 140.000 de oameni, conduși de consulii Lucius
Manlius Vulso și Marcus Atilius Regulus[10].
Romanii se împărțiseră în patru escadre, dintre care două erau desfășurate în formă de triunghi,
a treia remorca vase de transport, iar a patra forma ariergarda. Hamilcar spera să despartă flota
romană în grupuri mai mici, pe care să le distrugă cu vasele sale mai rapide. Deși planul
lui Hamilcar reușise, acesta nu a putut să facă nimic împotriva corvusului. Marcus Atilius
Regulus și Manlius Vulso au obținut o victorie clară.
Bătălia decisivă din primul război punic s-a dat în anul 241 î.H., în Insulele Aegates. Romanii au
reușit să câștige bătălia, încheindu-se astfel primul război punic. După moartea lui Hamilcar (228
î.H.), imperiul punic va ajunge sub conducerea ginerelui său Hasdrubal (228-221 î.H.). După ce și
Hasdrubal a murit, trupele cartagineze din Spania au ajuns pe mâna fiului lui Hamilcar, Hannibal.
Acesta avea doar 25 de ani, însă câștigase încrederea trupelor. Polybius considera că al doilea
război punic a început din trei cauze: ura lui Hamilcar față de Roma, nemulțumirea
cartaginezilor față de ocuparea Siciliei de către romani și succesele generalilor Bacrizi. De
asemenea, Polybius aprecia că „Toate câte s-au întâmplat celor două neamuri, roman și
cartaginez, au fost stârnite de o singură minte, de un singur om. Și omul acesta era Hannibal.”
Al doilea război punic a început cu invadarea Italiei de către Hannibal. El a reușit să obțină
victorii foarte importante la Trebbia, în 218 î.H., iar anul următor la lacul Trasimene. În anul 216
î.H. a avut loc bătălia de la Cannae, în care romanii au mobilizat un număr foarte mare de
soldați. Romanii totalizau 80.000 de infanteriști și 6.000 de cavaleriști, în timp ce cartaginezii
aveau 40.000 de infanteriști și 10.000 de cavaleriști. În fruntea armatei romane fiind Lucius
Aemilius Paulus și Marcus Terentius Varro. Hannibal a reușit să captureze proviziile
de grâne destinate armatei romane.

Hartă a Republicii Romane în anul 40 î.H.

Bătălia a început la 2 august 216 î.H. Știind că Hannibal avea o cavalerie superioară, romanii au
ales un câmp de bătălie îngust, dorind să-și protejeze flancurile împotriva unui atac prin
învăluire al cavaleriei inamice. Bătălia trebuia să fie căștigată de infanteria grea, plasată central.
Hannibal a sperat să-i învingă pe romani cu propria forță. A plasat în dreapta cavaleria
numidiană. În centru erau cavaleriile galică și iberică. În spatele fiecărui flanc al liniei principale
erau plasați infanteriștii libieni. Infanteriștii romanii au intrat în luptă cu galii și spaniolii.
Cavaleria punică grea a rupt linia cavaleriei, condusă de Aemilius Paulus. Infanteria cartagineză a
cedat sub presiunea romanilor, însă, legionarii au ieșit din dispozitiv, devenind o gloată enormă.
Această gloată a fost atacată de libieni, iar galii și spaniolii s-au regrupat. Hasdrubal (fratele lui
Hannibal), a atacat din spate cavaleria romană, același lucru făcând și cu infanteria. Armata
romană a fost încercuită și distrusă complet. Au murit pe 45.000 de soldați și probabil 18.700 au
fost luați prizonieri, în timp ce în tabăra cartagineză au murit doar aproximativ 8.000 de soldați.
Hannibal a acordat trupelor o binevenită odihnă. Titus Livius scria că Maharbal (posibil
comandant al cavaleriei punice) i-ar fi spus lui Hannibal: „Într-adevăr zeii nu-i pot da chiar totul
unui singur muritor. Tu știi ca nimeni altul să căștigi o bătălie, dar nu știi să o și folosești”. Tot
Livius spunea că întârzierea lui Hannibal a salvat Roma. A rămas timp de 10 ani în Italia, însă în
203 î.H. a fost chemat să apere Cartagina de o invazie romană. În anul 202 î.H. a avut loc bătălia
de la Zama în care Scipio Africanul a reușit să-l învingă pe Hannibal, chiar la el acasă. Titus
Livius scria că „Scipio l-a întrebat (pe Hannibal) pe ce poziție s-ar fi așezat dacă i-ar fi învins pe
romani în bătălie. Atunci, fără îndoială, a replicat Hannibal, m-aș fi pus pe mine înaintea oricărui
general.”
După ce a devenit comandant militar la curtea lui Antioh al III-lea și-a luat viața, probabil în anul
188 î.H. Scipio Africanul este considerat și reformator al armatei romane. Se crede că a
participat la eșecurile de la Trebia și Cannae. Mai târziu, Scipio a cucerit Cartagina în anul 146
î.H. și a întemeiat provincia Africa. Sistemul miliției a început să facă cu greu față noii situații de
la mijlocul secolului al II-lea î.H., ceea ce a dus la crearea armatei profesioniste. De multe ori s-a
afirmat că cel care a creat armata romană a fost Gaius Marius. În anul 107 î.H., Marius a devenit
consul, fiind trimis să-l înlocuiască pe comandantul care lupta în războiul numidian.

Pompei cel Mare

Înainte reformei lui Marius, Gaius Gracchus a făcut statul responsabil pentru furnizarea

de echipament și îmbrăcăminte legionarilor și interzicerea înrolării soldaților romani sub 17 ani.
După ce lui Marius i s-a interzis dreptul de a mobiliza noi legiuni pentru a întări armata aflată în
Africa, acesta a făcut o mutare fără precedent, apelând la cetățenii cei mai săraci, care nu aveau
bani pentru recrutare. Legătura între proprietate și serviciul militar a dispărut complet. Recruții
proveneau tot mai mult din rândul săracilor. Războiul social a dus la
acordarea cetățeniei aproape tuturor oamenilor de la sud de râul Pad [11].
Pilum din perioada post-Marius

(Vlad)În timpul lui Marius, alele (alae) au dispărut, trupele fiind recrutate în legiuni organizate la
fel. Multe aspecte ale miliției s-au păstrat, însă noile unități semi-profesioniste sau profesioniste
erau diferite din punct de vedere al tacticii. Marius a oferit stimulente speciale pentru veterani.
În trecut, fiecare legiune avea cinci stindarde, însă Marius a dat fiecărei legiuni o acvilă de
argint. Soldații primeau arme, armură și haine de la stat. Aceștia au devenit legați de propriile
legiuni, iar Caesar a profitat de mândria legiunilor și rivalitatea dintre ele. În cadrul unei legiuni
au dispărut diferențele între clasele sociale. Toți legionarii aveau pilum și gladius. Soldații erau în
continuare împărțiți în centurii, care însă, erau formate din 80 de oameni. Două centurii formau
un manipul.
Fiecare legiune avea un efectiv de 6.000 de oameni, era formată din zece cohorte, care la rândul
lor erau formate din trei manipule. Cohorta oferea mai multe avantaje față de efectivul
organizat în manipule. O cohortă este posibil să fi avut un comandant. În bătălie, legiunea era
desfășurată tot în formație triplex acies. Erau patru cohorte în prima linie, trei în a doua și a
treia. Comanda legiunii era mai ușoară, întrucât comandantul dădea ordine la doar zece
comandanți de cohorte, în loc de 30 de comandanți de manipule. Cohortele se puteau deplasa
ca unități individuale. Serviciul militar obligatoriu era de 16 ani. Infanteria grea ocupa cel mai
important loc, în timp ce infanteria ușoară a fost abandonată. Profesionalismul și faptul că
legiunile erau permanente a adus multe avantaje.
Armata lui Caius Iulius Caesar era capabilă să construiască un pod peste Rin, să repare o flotă
sau să construiască rampe și mașini de război. Lideri militari și de stat ca Caesar, Marius, Sulla și
Pompei au demonstrat flexibilitatea legiunilor formate din cohorte. După ce a câștigat bătălia de
la Alesia (52 î.H.), Caesar a reușit să-l învingă și pe Pompei (9 august 48 î.H.), devenind dictator
pe viață. După moartea lui Caesar (44 î.H.), s-a încheiat cel de-al doilea triumvirat: Octavian a
devenit conducătorul unic al Romei, primind titlul Augustus (27 î.H.).

Armata romană imperială (30 î.Hr.-284 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Octavianus Augustus

Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a devenit o instituție
formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era formată în continuare din legiuni,
dintre care unele au continuat să existe timp de secole, iar altele fie au fost nimicite în luptă, fie
au fost demobilizate, deoarece s-au dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de legiuni,
însă a redus-o la doar 28.
În următorii 300 de ani, numărul legiunilor era în jur de 30, uneori mai puține, alteori mai multe.
Fiecare legiune a primit un număr și un nume, cu toate acestea sistemul nu a fost niciodată
logic, deoarece unele legiuni nu au renunțat la identitatea lor. În timpul lui Augustus, legiunea
ce avea numărul cel mai mare era Legiunea XXII Deioteriana (numele provenea de la Deiotarius,
regele Galației).

Coif roman din secolul I d.H.

Alte legiuni aminteau și ele de originea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost numite Gemina
(„Geamăna”), fapt ce sugerează că au fost formate prin unirea a două legiuni. Unele dintre
legiuni au dobândit o reputație distinctă în timpul lui Caius Marius, dar Augustus a oficializat
această tendință. Legionarii menționau de obicei în inscripții și epitafuri, legiunea din care
făceau parte. Nero a adăugat Legiunii XIV Gemina, titlul de Maria Victrix (a lui Marte,
Victorioasa), iar Traian a numit Legiunea XXX, Ulpia Victrix. Nici după Marius, serviciul militar
probabil că nu a depășit 16 campanii.
După războaiele civile, Augustus a putut să reconfigureze politica externă, așa cum făcuse și cu
administrația internă. Cuvântul limes (plural-limites) însemna la începutul imperiului nu mai
mult de un drum sau o cale și a început să fie folosit pentru drumurile închise de armată în
campaniile din teritoriile inamice. Cu timpul, termenul desemna frontiera dintre teritoriile
romane și non-romane și a fost folosit ca atare de către Frontinus și Tacitus. Problemele cu care
au trebuit să se confrunte guvernatorii republicani în protecția frontierelor nu au fost
reprezentate într-o măsură foarte mare de presiunile externe, ci, în unele cazuri, oamenii
cuceriți și și controlul asupra acestora și al bunurilor[12].Augustus avea toate forțele armate ale
Imperiului la dispoziție și toate mijloacele să extindă cuceririle teritoriale din timpul lui Caesar.

Romanizarea Britanniei romane

Frontierele[modificare | modificare sursă]
Octavian a promovat mult timp o politică externă în funcție de prilejuri, însă spre sfârșitul
domniei i-a sfătuit pe succesorii săi să mențină Imperiul Roman în granițele stabilite de el. În
Africa de Nord, frontierele provinciei romane care era grânarul imperiului, era apărată de o
legiune staționată după anul 6 d.H. În anul 19 î.H., L. Cornelius Barbus a ocupat oaza Djerma,
învingând tribul garamanților, iar P. Sulpicius Quirinus i-a învins anii 5-6 d.H. pe marmaricani în
sudul provinciei Cyrene. Politica estică a lui Octavian a avut în vedere mai ales raporturile cu
regii parți și armeni.
În Galia, situația era mai clară, mulțumită politicii lui Cezar. Au mai fost desfășurate campanii,
însă de mică anvergură, coordonate de M. Valerius Messala și Agrippa. Galia a fost împărțită în
patru provincii. În afară de Gallia Narbonensis, cu administrație senatorială, celelalte trei
provincii erau conduse de câte un guvernator și de delegați din fiecare provincie. Dintre
provinciile galice, numai Gallia Narbonensis era comparabilă ca mărime cu Italia.[13]. Octavian a
dispus un recensământ, care a avut loc în 27 î.H. Agrippa a dezvoltat un sistem de drumuri
la Lugdunum, aici fiind capitala politică și comercială a celor Trei Galii. Călătoria făcută de
Augustus în Spania și Galia a stârnit zvonul că împăratul avea intenția să invadeze Britania, ceea
ce nu era pe placul opiniei publice. Însă Octavian a abandonat această idee.
Quintus Pomponius Poeninus, soldat în Cohorta IV Pretoriana

Dacă frontiera Rinului a fost opera lui Caesar, limesul de pe Dunăre a fost opera lui Octavian[14].
Nordul Italiei, orașele comerciale ilire și pontice erau mereu periclitate de incursiunile de pradă
făcute de triburi vecine. După moartea lui Octavian, au fost înlocuite pentru una din provinciile
din Illyricum, care au reușit să aibă o administrație proprie, cinci mari districte administrative
romane, Raetia, Noricum, Pannonia, Dalmația și Moesia.
Destinele Raetiei au fost strâns legate de cele ale Germaniei Superioare. Civilizația romană aici,
luată ca întreg, s-a dezvoltat lent. Două legiuni, staționate probabil lângă Augusta Vindelicorum,
au fost retrase în anul 9 d.H., iar provincia a fost apărată de armatele staționate la Rin și
guvernată de un prefect ecvestru. Transformarea Raetiei în provincie a asigurat Italiei o
securitate îmbunătățită.
În timpul lui Augustus, ținutul Noricum a fost cucerit fără dificultate, iar romanii au permis
dinastiei autohtone să-și păstreze puterea. Noricum a devenit provincie probabil în timpul
lui Claudius.
Pannonia a fost cucerită abia după patru ani de Tiberiu, dar dezarmarea populației și
transformarea acesteia în sclavi nu au îngenuncheat acest popor. Pannonii, sub Bato, împreună
cu un conducător dalmat omonim i-au masacrat pe romani, care și-au amintit de războaiele cu
Hannibal și de cele cu cimbrii și teutonii. Tiberius a reușit în final să înlăture periocolul unei
invazii. Provincia Illyricum a primit numele Dalmația, iar Pannonia a devenidt provincie separată
de Illyricum.
Anexarea Raetiei, a Noricumului și a Pannoniei a încheiat procesul de extindere a frontierei
romane până la Dunăre, care a început pe cursul acestui fluviu după bătălia de la Actium[15]. În
timpul lui Octavian, 50.000 de geți s-au strămutat la sud de Dunăre, în teritoriul denumit ulterior
provincia Moesia[16].
În timpul lui Traian, Imperiul Roman a atins expansiunea maximă. Urmașul acestuia, Adrian, a
dispus în anul 122 d.H. construirea un limes. Construcția a durat șase ani.
Organizarea armatei[modificare | modificare sursă]
Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare cohortă fiind formată
din 480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți în 6 centurii(grup de o suta de cetateni in
Vechea Roma), fiecare comandată de un centurion. Centurionii purtau titluri după vechime:
pilus prior, pilus posterior,princeps prior, princeps posterior, hastatus prior, hastatus
posterior[17]. De asemenea, erau și 120 de cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de
soldați. Sub Augustus a fost numit un comandant permanent-legtus legionis (acesta era un
senator care avea de obicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de comandant era celălalt senator
din unitate, tribunus laticalvius, ce avea în jur de 20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus
castrorum, prefectul taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius. O centurie era
formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri, numite contubernia. După aceea urmează
cinci tribuni augusticlavi sau tribuni ecveștri. În partea de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii,
soldații obișnuiți. După înrolare, ei petreceau câteva luni în tabără. Apoi intrau într-o legiune
unde își petreceau primele luni ca recruți. Prima oară erau promovați ca sesquiplicarius, exact ca
tesserarius sau cornicen, etc. Urma apoi postul plătit de două ori (duplicarii), la fel ca optio,
signifer, sau aquilifer[18].
Diferențele între armata romană din secolul IV d.H. și armata romană din
perioada Principatului constau în existența unei armate de câmp mobil, organizarea cavaleriei în
organisme independente față de infanterie și dimensiuni mai mici ale unităților legionare[1