Armata Romana

Dezvoltarea armatei romane poate fi împartita în

Trei etape istorice mari:
1. Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii
timpurii (cca. 300 î.Hr.);
2. Armata romană din timpul Republicii; 
3. Armata romană imperial.
 I. Armata romana timpurie (cca. 300 î.Hr.)
Roma s-a extins lent și a fost timp de secole o comunitate ca atâtea altele care ducea războaie de mică anvergură.
Armata romană arhaică era constituită prin recrutare generală la nivelul proprietarilor de pământ din gentes și
clientalae.
Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană timpurie era organizată în trei triburi,
fiecare dintre acestea oferind câte 1.000 de oșteni pedeștri comandanți de un tribunus militum, plus trei escadroane
formate din 100 de oșteni călare (aceștia puteau fi equites sau celeres), comandați de un tribunus celerum. La
începuturile armatei romane, echipamentul din fier era relativ rar.
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile erau de modele diferite, dar poate cel mai
impresionant din punct de vedere vizual era modelul Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia.
Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte necropole din centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII
î.H. Un tip de coif asemănător (însă fără creastă metalică) era „clopotul”.
Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat falanga de la hopliți, introdusă în
Italia probabil de coloniștii greci.
Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner. Principala armă a hopliților era o lance folosită la
împuns, de o lungime de circa 2,45 metri. O armă secundară era, de obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau în formație
compactă, fiecare stând unul lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie protejată cel
puțin de scutul soldatului vecin.

Coif Villanova
 II. Armata romana din timpul Republicii (cca. 300-88 î.Hr.)

După ce au abandonat falanga, romanii și-au dovedit capacitățile de adaptare. În Roma republicană dreptul de a servi
în armată a fost un privilegiu al cetățenilor assidui, al proprietarilor.
Împreună, acestea formau classis sau populus. Polybius a făcut o descriere detaliată a armatei romane de la mijlocul
secolului al II-lea î.H., referitoare la cel de-al doilea război punic. Istoricul grec a crezut că armata romană nu a
suferit schimbări semnificative de la începutul secolului al III-lea î.H.
Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. Senatul putea să le prelungească mandatul. Consulii erau
aleși anual și aveau sarcini militare importante. Pretorii aveau rang inferior consulilor, le încredințate operațiuni de o
anvergură mai mică. De obicei, în timpul lui Polybius, consulul avea în subordine două legiuni, iar pretorul o
legiune. Legiunea obișnuită era formată din 4.200 de pedeștri și 300 călăreți. Bărbații cei mai bogați formau unitățile
equites și erau împărțiți în zece turmae comandate de trei decurioni.
Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria, care era formată din trei șiruri. În primul șir erau hastati, oșteni
mai tineri; al doilea șir era format din principes, bărbați în vârstă de între 20 și 40 de ani.
Al treilea șir era format din triarii, cei mai bătrâni și mai experimentați. Fiecare șir era împărțit în zece manipule.
Astfel, un manipul de hastati sau principes era format din 120 de soldați, iar un manipul de triarii avea un efectiv 60
de oameni.
În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două centurii conduse de un centurion, sprijinit de un optio
(locțiitor), un signifier (purtătorul stindardului) și un tesserarius (comandantul gărzii). Alte unități noi, rorarii,
accensii și leves reprezentau ceea ce fuseseră a treia, a patra și a cincea clasă în sistemul falangei.

Centurion
 III Armata romana imperiala (30 î.Hr.-284 d.Hr.)
Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a
devenit o instituție formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era
formată în continuare din legiuni, dintre care unele au continuat să existe
timp de secole, iar altele fie au fost nimicite în luptă, fie au fost demobilizate,
deoarece s-au dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de legiuni,
însă a redus-o la doar 28.
În următorii 300 de ani, numărul legiunilor era în jur de 30, uneori mai
puține, alteori mai multe. Fiecare legiune a primit un număr și un nume, cu
toate acestea sistemul nu a fost niciodată logic, deoarece unele legiuni nu au
renunțat la identitatea lor. În timpul lui Augustus, legiunea ce avea numărul
cel mai mare era Legiunea XXII Deioteriana (numele provenea de la Coif roman din sec 1
Deiotarius, regele Galației).
Alte legiuni aminteau și ele de originea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost
numite Gemina („Geamăna”), fapt ce sugerează că au fost formate prin
unirea a două legiuni. Unele dintre legiuni au dobândit o reputație distinctă în
timpul lui Caius Marius, dar Augustus a oficializat această tendință.
Legionarii menționau de obicei în inscripții și epitafuri, legiunea din care
făceau parte. Nero a adăugat Legiunii XIV Gemina, titlul de Maria Victrix (a
lui Marte, Victorioasa), iar Traian a numit Legiunea XXX, Ulpia Victrix. Nici
după Marius, serviciul militar probabil că nu a depășit 16 campanii.
Organizarea armatei:
Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte,
fiecare cohortă fiind formată din 480 de oameni, care la rândul
lor erau împărțiți în 6 centurii(grup de o suta de cetateni in
Vechea Roma), fiecare comandată de un centurion. Centurionii
purtau titluri după vechime: pilus prior, pilus posterior,princeps
prior, princeps posterior, hastatus prior, hastatus posterior. De
asemenea, erau și 120 de cavaleriști, o legiune totalizând în jur
de 5500 de soldați. Sub Augustus a fost numit un comandant
permanent-legtus legionis (acesta era un senator care avea de
obicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de comandant era
celălalt senator din unitate, tribunus laticalvius, ce avea în jur de
20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus castrorum,
prefectul taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius. O
centurie era formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri,
numite contubernia. După aceea urmează cinci tribuni
augusticlavi sau tribuni ecveștri. În partea de sfârșit a grilei se
aflau milites gregarii, soldații obișnuiți.
După înrolare, ei petreceau câteva luni în tabără.
Apoi intrau într-o legiune unde își petreceau
primele luni ca recruți. Prima oară erau
promovați ca sesquiplicarius, exact ca
tesserarius sau cornicen, etc. Urma apoi postul
plătit de doauă ori (duplicarii), la fel ca optio,
signifer, sau aquilifer. Diferențele între armata
romană din secolul IV d.H. și armata romană din
perioada Principatului constau în existența unei
armate de câmp mobil, organizarea cavaleriei în
organisme independente față de infanterie și
dimensiuni mai mici ale unităților legionare.
 Războaiele daco-romane:

Informațiile documentare privind războaiele daco-romane sun lacunare și puține, multe dintre scrierile despre daci
pierzîndu-se de-a lungul timpului: „Dacica” a lui Traian, „Getica ” a medicului acestuia, Criton, care l-a însoțit în
Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, etc.. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a
fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creație originală a artei romane
de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric.

Cauzele războaielor dacilor cu romanii sunt diverse. Istoricii moderni au presupus numeroase cauze posibile, cum ar
fi bogățiile subsolului dacic și criza economică din Italia sau dorința lui Traian de a atinge gloria lui Alexandru
Macedon. De asemenea, o altă variantă ar putea fi nemulțumirea romanilor față de creșterea puterii dacilor[85].
Traian a început războiul după trei ani de pregătiri, foarte probabil pe 25 martie 101 d.H. Acesta a construit un drum
în stâncă în anul 100 d.H., pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor, a fost construit un drum în stâncă; de
asemenea în anul 101 a fost construit un canal în jurul actualelor localități Šip și Carataš, situate în Serbia. Armata
romană număra în total aproximativ 150.000 de oameni, în timp ce dacii erau de trei ori mai puțini.
Armata romană, condusă de însuși Traian, a avansat prin Banat, probabil prin același loc unde tecuse și Tettius Iulianus în
anul 88 d.H. În același tim, Laberius Maximus a urcat și el spre nord cu armata până la valea râului Olt. Probabil că o a treia
coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munți și apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa.
Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal așteptându-i pe romani la Tapae (Porțile de Fier ale
Transilvaniei). Datorită riscului lui Decebal de a-și părăsi reședința, Traian a fost obligat să părăsească munții din sud-vestul
Transilvaniei, acesta fiind începutul celei de-a doua campanii. Atacul dacilor a fost corelat cu cel al barbarilor din est.
Traian a reușit să spulbere coaliția barbară, câștigând bătăliile decisive de la Adamklissi și Nicopolis ad Istrum. După aceste
evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii
formate din comatiși apoi prin tarabostes. Traian va ataca din mai multe părți, iar dacii, slăbiți, vor cere pacea, pe care Traian
o va accepta.
Încă după primul război dintre Decebal și Traian romanii ocupaseră Banatul și țara Hațegului, Oltenia, vestul Munteniei și
probabil sudul Moldovei. Cassius Dio scria că după acest război, comanda armatei romane de ocupație i-a fost încredințată lui
Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Longinus, legatul legiunii VII Claudia. La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma și însoțit de
Decimus Terentius Scaurianus, viitor guvernator roman al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia
Superior. Traian va rămâne în Dacia, așteptând să-și refacă forțele pentru a doua campanie de luptă. I-au venit în ajutor
legiunea I Flavia pia fidelis Minerva, a cărei signă este detaliată pe Columnă; legiunea XI Claudia pia fidelis, transferată de la
Vindonissa, și vexillationii din legiunile IV Scythica, XII Fulminata și una a cărei nume a fost schimbat. Atacul asupra Daciei
s-a desfășurat din mai multe direcții: din vest prin Banat, spre vale Mureșului și Valea Orașului; dinspre sud, de la Drobeta
prin pasul Vâlcan; posibil și pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpânite
de daci. Cu toată lupta îndârjită și sacrificiul dacilor, cetățile lor au fost pe rând cucerite. Prada de război, în care se include și
tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din „Getica” lui
Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur și 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăția prăzii a
permis redresarea parțială a finanțelor Imperiului.
Bibliografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_roman%C4%83
 

Sfarsit!

Dumitrescu Luca