Armata Romana

Armata Romana este termenul generic pentru forțele armate terestre ale Regatului
Romei (până în 500 î.Hr.), Republicii Romane (500 î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului
Roman (31 î.Hr. - 476 d.Hr.) și ale Imperiului Roman de răsărit

Dezvoltarea armatei romane poate fi împă rțită în Trei etape istorice mari:

1. Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii (cca. 300

î.Hr.).

2. Armata romană din timpul Republicii

3. Armata romană imperială

I. Armata romană timpurie (cca. 300 î.Hr.)

 Roma s-a extins lent și a fost timp de secole o comunitate ca atâtea altele care
ducea războaie de mică anvergură. Armata romană arhaică era constituită prin
recrutare generală la nivelul proprietarilor de pământ din gentes și clientalae.
Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană
timpurie era organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1.000
de oșteni pedeștri comandanți de un tribunus militum, plus trei escadroane
formate din 100 de oșteni călare (aceștia puteau fi equites sau celeres),
comandați de un tribunus celerum. La începuturile armatei romane,
echipamentul din fier era relativ rar.
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat
înlocuite. Coifurile erau de modele diferite, dar poate cel
mai impresionant din punct de vedere vizual era modelul
Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia.
Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte necropole
din centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII
î.H. Un tip de coif asemănător (însă fără creastă metalică)
era „clopotul”.

Coif Villanova
Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat
falanga de la hopliți, introdusă în Italia probabil de coloniștii greci.

Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner. Principala armă a
hopliților era o lance folosită la împuns, de o lungime de circa 2,45 metri. O armă
secundară era, de obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă,
fiecare stând unul lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta
să fie protejată cel puțin de scutul soldatului vecin.

II. Armata romană din timpul Republicii (cca. 300-88 î.Hr.)

După ce au abandonat falanga, romanii și-au dovedit capacitățile de adaptare. În
Roma republicană dreptul de a servi în armată a fost un privilegiu al cetățenilor
assidui, al proprietarilor.
Împreună, acestea formau classis sau populus. Polybius a făcut o descriere detaliată
a armatei romane de la mijlocul secolului al II-lea î.H., referitoare la cel de-al
doilea război punic. Istoricul grec a crezut că armata romană nu a suferit schimbări
semnificative de la începutul secolului al III-lea î.H.
Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. Senatul putea să le
prelungească mandatul. Consulii erau aleși anual și aveau sarcini militare
importante. Pretorii aveau rang inferior consulilor, le încredințate operațiuni de o
anvergură mai mică. De obicei, în timpul lui Polybius, consulul avea în subordine
două legiuni, iar pretorul o legiune. Legiunea obișnuită era formată din 4.200 de
pedeștri și 300 călăreți. Bărbații cei mai bogați formau unitățile equites și erau
împărțiți în zece turmae comandate de trei decurioni.
Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria, care era
formată din trei șiruri. În primul șir erau hastati, oșteni mai
tineri; al doilea șir era format din principes, bărbați în vârstă
de între 20 și 40 de ani. Al treilea șir era format din triarii, cei
mai bătrâni și mai experimentați. Fiecare șir era împărțit în
zece manipule. Astfel, un manipul de hastati sau principes era
format din 120 de soldați, iar un manipul de triarii avea un
efectiv 60 de oameni.
În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două
centurii conduse de un centurion, sprijinit de un optio
(locțiitor), un signifier (purtătorul stindardului) și un
tesserarius (comandantul gărzii). Alte unități noi, rorarii,
accensii și leves reprezentau ceea ce fuseseră a treia, a patra și
a cincea clasă în sistemul falangei. Centurion

III Armata romană imperială (30 î.Hr.-284 d.Hr.)

Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a devenit o
instituție formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era formată în
continuare din legiuni, dintre care unele au continuat să existe timp de secole, iar
altele fie au fost nimicite în luptă, fie au fost demobilizate, deoarece s-au
dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de legiuni, însă a redus-o la doar
28.
În următorii 300 de ani, numărul legiunilor era în jur de 30, uneori mai puține,
alteori mai multe. Fiecare legiune a primit un număr și un nume, cu toate acestea
sistemul nu a fost niciodată logic, deoarece unele legiuni nu au renunțat la
identitatea lor. În timpul lui Augustus, legiunea ce avea numărul cel mai mare era
Legiunea XXII Deioteriana (numele provenea de la Deiotarius, regele Galației).
Alte legiuni aminteau și ele de originea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost
numite Gemina („Geamăna”), fapt ce sugerează că au fost formate prin unirea a
două legiuni. Unele dintre legiuni au dobândit
o reputație distinctă în timpul lui Caius
Marius, dar Augustus a oficializat această
tendință. Legionarii menționau de obicei în
inscripții și epitafuri, legiunea din care făceau
parte. Nero a adăugat Legiunii XIV Gemina,
titlul de Maria Victrix (a lui Marte,
Victorioasa), iar Traian a numit Legiunea
XXX, Ulpia Victrix. Nici după Marius,
serviciul militar probabil că nu a depășit 16
campanii.
Coif roman din sec 1

Frontierele:
Octavian a promovat mult timp o politică externă în funcție de prilejuri, însă spre
sfârșitul domniei i-a sfătuit pe succesorii săi să mențină Imperiul Roman în
granițele stabilite de el.
În Galia, situația era mai clară, mulțumită politicii lui Cezar. Au mai fost
desfășurate campanii, însă de mică anvergură, coordonate de M. Valerius Messala
și Agrippa. Galia a fost împărțită în patru provincii. În afară de Gallia Narbonensis,
cu administrație senatorială, celelalte trei provincii erau conduse de câte un
guvernator și de delegați din fiecare provincie. Dintre provinciile galice, numai
Gallia Narbonensis era comparabilă ca mărime cu Italia.
Agrippa a dezvoltat un sistem de drumuri la Lugdunum, aici fiind capitala politică
și comercială a celor Trei Galii. Călătoria făcută de Augustus în Spania și Galia a
stârnit zvonul că împăratul avea intenția să invadeze Britania, ceea ce nu era pe
placul opiniei publice. Însă Octavian a abandonat această idee.
În timpul lui Traian, Imperiul Roman a atins expansiunea maximă. Urmașul
acestuia, Adrian, a dispus în anul 122 d.H. construirea un limes. Construcția a
durat șase ani.

Organizarea armatei:

ecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare cohortă fiind
formată din 480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți în 6 centurii(grup de o
suta de cetateni in Vechea Roma), fiecare comandată de un centurion. Centurionii
purtau titluri după vechime: pilus prior, pilus posterior,princeps prior, princeps
posterior, hastatus prior, hastatus posterior. De asemenea, erau și 120 de
cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de soldați. Sub Augustus a fost
numit un comandant permanent-legtus legionis (acesta era un senator care avea de
obicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de comandant era celălalt senator din
unitate, tribunus laticalvius, ce avea în jur de 20 de ani.Al treilea la comandă era
praefectus castrorum, prefectul taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius.
O centurie era formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri, numite
contubernia. După aceea urmează cinci tribuni augusticlavi sau tribuni ecveștri. În
partea de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii, soldații obișnuiți. După înrolare,
ei petreceau câteva luni în tabără. Apoi intrau într-o legiune unde își petreceau
primele luni ca recruți. Prima oară erau promovați ca sesquiplicarius, exact ca
tesserarius sau cornicen, etc. Urma apoi postul plătit de două ori (duplicarii), la fel
ca optio, signifer, sau aquilifer

Diferențele între armata romană din secolul IV d.H. și armata romană din perioada
Principatului constau în existența unei armate de câmp mobil, organizarea
cavaleriei în organisme independente față de infanterie și dimensiuni mai mici ale
unităților legionare.

Bătălii și războaie importante din perioada Principatului:

1. Bătălia din Pădurea Teutoburg:

Între anii 12 î.H. și 9 î.H., guvernator al Germaniei era Drusus, fiul vitreg al lui
Augustus. În anul 11 î.H., acesta a atins râul Wesser, pentru ca doi ani mai târziu să
ocupe capitala tribului batavilor, Ubii (Köln)

În anul 9 d.H., legiunile XVII, XVIII și XIX comandate de Publius Quintilius

Varus împreună cu trei alae și șase cohorte au fost atrase într-o ambuscadă în
Pădurea Teutoburg, de către conducătorul tribului cheruscilor, Arminius. După
câteva zile de luptă, armata romană a fost învinsă, iar Publius Quintilius Varus s-a
sinucis. Practic, o zecime din armata romană a fost nimicită, fiind o lovitură grea
pentru Augustus, care la bătrânețe se spune că se plimba prin palatul său zicând:
„Quinctilius Varus, dă-mi legiunile înapoi”. Velleius Paterculus la descris pe
Arminius ca fiind: „Un aristocrat tânăr, cu braț vânjos și iute la minte, de departe
mai isteț decât barbarii obișnuiți... Înflăcărarea ce i se citea pe chip și în ochi
dezvăluia spiritul aprins ce-l însuflețea. El luptase de partea noastră în campaniile
precedente și a căpătat dreptul de afi cetățean roman; mai mult, a fost chiar ridicat
la rangul de cavaler; Velleius Paterculus 2.108. Mulți autori antici, precum Tacitus,
Lucius Annæus Florus, Gaius Suetonius Tranquillus, Strabon. Numele lui
Arminius este probabil derivat de la zeul Irmun. Însă, probabil că numele său
inițial începea cu „Seg-/Sig-”. Acesta se găsește, spre exemplu în unele epopei
precum „Cântecul Nibelungilor” (care datează din secolul al XIII-lea) și „Völsunga
saga” în care eroul-dragon respectiv se numește „Sigfrid”. În ciuda victoriei pe
care Arminius a obținut-o, acesta nu-și făcea mari speranțe în legătură cu rezistența
sa în fața romanilor, așa că a preferat să se retragă în pădurile Germaniei.
2. Răscoala reginei Bouddica:

Bouddica (numele probabil evoca zeița celtică Boudiga sau poate era un titlu
nobiliar s-a născut în jurul anului 10 d.H. S-a căsătorit cu șeful triburilor icenilor,
Prasutagus. Acesta a murit prematur, încât, prin testament, moștenitorii erau cele
două fiice ale sale și împăratul Nero. Prasutagus sperase că așa va scăpa de
asuprirea romanilor. Însă romanii au incendiat satele, au omorât mulți oameni, i-au
batjocorit fiicele lui și pe Bouddica. Celții jefuiți au pornit pe urma romanilor, au
profitat de plecarea guvernatorului Britaniei, Suetonius, și, conduși de Bouddica
(caracterizată de istoricul Dio Cassius ca destoinică), au cucerit orașele Coldinium
(Colchester), Londinium (Londra) și Verulamium (Saint Albans). Cei 200 de
soldați prost înarmați, trimiși la început, au fost învinși de Bouddica la
Camulodounum. Intervenția lui Petilius Quintus Cerialis (comandantul unei unități
din Legio IX Hispana) împotriva Boudiccăi a fost înfrântă de iceni. Bătălia finală
s-a dat între 230.000 de celți conduși de Bouddica și oastea condusă de
guvernatorul Publius Suetonius. Deși forța icenă era superioară numeric, lipsa
experienței și proasta organizare au fost decisive. Bouddica s-a sinucis după
dezastrul suferit de iceni, iar rezistența populației celtice a fost înfrântă definitiv.

3. Bătălia de la Masada:
În anul 66 d.H., provincia Iudeea s-a răzvrătit împotriva stăpânirii romane. O
facțiune extremistă de asasini politic, numită sicarii, după bricegele curbate mari pe
care le foloseau, au pătruns în fortăreața Masada. Pentru poporul evreu, distrugerea
Templului din Ierusalim din anul 70 d.H., situat pe un platou mai sus de așa-
numitul Zid de Vest, a însemnat sfârșitul istoriei lor continue în țara Palestinei, fără
nicio speranță de a-și recăpăta independența. Romanii au fost conduși de Flavius
Silva în această bătălie din 73 d.H., în timp ce evreii se aflau sub comanda lui
Eleazar Ben Yair. Armata romană era formată din Legiunea X Fretensis și un
număr necunoscut de unități auxiliare, în total romanii erau puțin peste 5000, în
timp ce evreii erau doar 960, dar cu o proporție de semnificativă de necombatanți,
care erau femei, bătrâni și copii. Silva și-a dat seama că nu avea altă soluție de a
intra în fortăreață decât să construiască o rampă, deoarece Masada era un loc
abrupt. Pentru ca apărătorii să nu scape, romanii au construit o linie de
circumvalație, întărită cu șase forturi. Când a fost finalizată rampa, a fost adus un
turn care conținea un berbec. Acesta a fost urcat pe rampă și a început să facă găuri
în perete. Romanii urmau a doua zi să intre în fortăreață, dar, înainte de aceasta,
sicarii s-au sinucis și și-au ucis și familiile
4. Războaiele daco-romane:
Informațiile documentare privind războaiele daco-romane sun lacunare și puține,
multe dintre scrierile despre daci pierzîndu-se de-a lungul timpului: „Dacica” a lui
Traian, „Getica ” a medicului acestuia, Criton, care l-a însoțit în Dacia, scrierile lui
Dios Crysostomos, etc.. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în
forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului
Apollodor din Damasc. Este o creație originală a artei romane de la începutul sec.
II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric.

Cauzele războaielor dacilor cu romanii sunt diverse. Istoricii moderni au presupus

numeroase cauze posibile, cum ar fi bogățiile subsolului dacic și criza economică
din Italia sau dorința lui Traian de a atinge gloria lui Alexandru Macedon. De
asemenea, o altă variantă ar putea fi nemulțumirea romanilor față de creșterea
puterii dacilor[85]. Traian a început războiul după trei ani de pregătiri, foarte
probabil pe 25 martie 101 d.H. Acesta a construit un drum în stâncă în anul 100
d.H., pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor, a fost construit un drum în
stâncă; de asemenea în anul 101 a fost construit un canal în jurul actualelor
localități Šip și Carataš, situate în Serbia. Armata romană număra în total
aproximativ 150.000 de oameni, în timp ce dacii erau de trei ori mai puțini.

Armata romană, condusă de însuși Traian, a avansat prin Banat, probabil prin
același loc unde tecuse și Tettius Iulianus în anul 88 d.H. În același tim, Laberius
Maximus a urcat și el spre nord cu armata până la valea râului Olt. Probabil că o a
treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munți și
apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut
fără incidente, Decebal așteptându-i pe romani la Tapae (Porțile de Fier ale
Transilvaniei). Datorită riscului lui Decebal de a-și părăsi reședința, Traian a fost
obligat să părăsească munții din sud-vestul Transilvaniei, acesta fiind începutul
celei de-a doua campanii. Atacul dacilor a fost corelat cu cel al barbarilor din est.

Traian a reușit să spulbere coaliția barbară, câștigând bătăliile decisive de la

Adamklissi și Nicopolis ad Istrum. După aceste evenimente, în primăvara anului
102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de
solii formate din comatiși apoi prin tarabostes. Traian va ataca din mai multe părți,
iar dacii, slăbiți, vor cere pacea, pe care Traian o va accepta.
Încă după primul război dintre Decebal și Traian romanii ocupaseră Banatul și țara
Hațegului, Oltenia, vestul Munteniei și probabil sudul Moldovei. Cassius Dio scria
că după acest război, comanda armatei romane de ocupație i-a fost încredințată lui
Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Longinus, legatul legiunii VII Claudia. La 4
iunie 105 Traian părăsea Roma și însoțit de Decimus Terentius Scaurianus, viitor
guvernator roman al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia
Superior. Traian va rămâne în Dacia, așteptând să-și refacă forțele pentru a doua
campanie de luptă. I-au venit în ajutor legiunea I Flavia pia fidelis Minerva, a cărei
signă este detaliată pe Columnă; legiunea XI Claudia pia fidelis, transferată de la
Vindonissa, și vexillationii din legiunile IV Scythica, XII Fulminata și una a cărei
nume a fost schimbat. Atacul asupra Daciei s-a desfășurat din mai multe direcții:
din vest prin Banat, spre vale Mureșului și Valea Orașului; dinspre sud, de la
Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil și pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început
operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpânite de daci. Cu toată lupta îndârjită
și sacrificiul dacilor, cetățile lor au fost pe rând cucerite. Prada de război, în care se
include și tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio
Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din „Getica” lui Criton) apreciază acest
tezaur la 165.000 kg aur și 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate,
bogăția prăzii a permis redresarea parțială a finanțelor Imperiulu

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_roman%C4%83