ARMATA ROMANĂ

Armata romană era alcătuită din două grupuri separate. Legionarii erau cei mai
importanți soldați, iar o legiune era alcătuită din 5600 infanteriști. Fiecare dintre ei era
un cetățean roman și îndeplinea un stagiu militar de până la 25 ani. Celălalt grup era
format din auxiliari și aceștia erau cei care aparțineau triburilor sau popoarelor
cucerite de romani. De obicei ei erau primii trimiși în luptă, înaintea legionarilor.
Cavaleria avea un rol important, dar călăreții se confruntau cu o problemă. Scara
de șa nu fusese inventată și cavaleriștilor le era greu să își țină caii în frâu. Fiecare
grup de 80 de oameni era comandat de către un centurion. Acești centurioni erau
adevărații conducători în armata romană. Erau soldați duri, bine instruiți, care își
croiau drum să ajungă ofițeri. Fiecare centurion avea un baston confecționat dintr-un
butuc de viță-de-vie ca semn al puterii sale. Cu acesta puteau să lovească pe oricine
care nu își făcea treaba așa cum se cuvine. Uneori, soldații aveau foarte puține
lucruri de făcut. Stăteau în bărci, făceau reparații și curățenie, dar puteau fi atacați
oricând, așa că trebuiau să fie pregătiți și în formă. Mergeau peste tot pe jos,
mărșăluind într-o zi, până la 32 km, cu un echipament care cântărea 27 kg plus
armele.

RANGURILE ȘI FUNCȚIILE ÎN ARMATA ROMANĂ

1. LEGATUS LEGIONIS​- comandantul suprem al legiunii; acest post era ocupat de un

cetățean din clasa senatorială, ales de către împărat.

2. TRIBUNUS- ​fiecare legiune avea 6 tribuni militari, care erau fii de senatori, sau di
ordinul cavalerilor; de obicei tribunii erau împărțiți în trei perechi, care comandau pe
rând, la un interval de doua luni.
3. PRAEFECTUS CASTRORUM-​​ocupantul acestui post era responsabil de mentenanţa
castrului, aprovizionările, muniţie, echipament, antrenamente etc. Prefectul avea de
obicei 50-60 de ani.
4. PRIMUS PILUS- ​ acesta era centurion din prima cohortă, marele centurion al legiunii.
Acesta, cu ceilalţi 4 centurioni din prima cohortă, formau Prima Ordines. Restul
centurionilor, de obicei serviseră ca şi soldaţi în legiuni, dar uneori erau numiţi direct
dacă proveneau din clasa cavalerilor. Numele se traduce “prima suliță”.
5. PRINCIPALES-​ funcţionari fără grad, însărcinaţi să ajute ofiţerii.

Alte funcții sunt: tesserarius, immunes, cornicer, exploratores etc.

PEDEPSELE

1. CASTIGATIO- ​pedeapsa corporală.

2. PECUNARIA MULTA- ​pedeapsa financiară.
3. EXECUȚIE- ​pedeapsa cu moartea.
4. MISSIO IGNOMINIOSA- ​excludere din armată.

TACTICI DE INFANTERIE

Fără ordine pe câmpul de luptă în cele mai mici detalii, totul se destrăma. Pentru un succes
sigur, armata romană a ajuns să deţină numeroase tehnici care să oprească confuzia pe câmpul
de luptă şi să asigure victoria cu eficienţă.
● Așezarea unităților legiunilor- Cel mai adesea se întâlneşte aşezarea Triplex Acies. În
această situaţie, unităţile sunt aranjate pe trei rânduri (axe). Pe rândul din faţa (acies
prima), se aşezau 4 cohorte. Pe al doilea rând (acies secunda) se aşezau 3 cohorte. Pe
a treilea rând (acies tertia), încă 3 cohorte. Rândurile din spate aveau rolul de acorda
suport celor din faţă, iar ultimul în plus proteja şi flancurile. În funcţie de teren şi aşezarea
adversarului, existau 7 variaţii consacrate ale acestei aşezări a trupelor.
● Formații de luptă ofensive- "Capul de porc" era formaţia ofensivă folosită în câmp
deschis. În aceasta formaţie, soldaţii se aşezau în "V" cu vârful spre inamic, pe două
rânduri, cu scuturile apropiate şi spadele scoase printre scuturi. Astfel se forţa spargerea
frontului inamic.
● Formații de luptă defensive- ​Când erau înconjuraţi de inamici, soldaţii romani foloseau
formaţii de luptă închise. Ele puteau avea forma de careu sau rotunde. În ambele situaţii,
soldaţii formau un zid de scuturi, în interiorul formaţiei aflându-se comandantul sau
comandanţii unităţii.
● Semnalele în luptă- Pentru a transmite ordine în luptă sau pentru a atrage atenţia asupra
un unor ordine ce vor urma, se foloseau diverse semnale. Cele sonore erau realizate cu
diverse dispozitive de suflat precum cornu, tuba, bucina sau lituus în cazul cavaleriei, de
asemenea mai rar se foloseau tobele.

UNIFORMELE DIN ARMATA ROMANĂ

● Uniforma tribunului​. Purtau pe poala mantiei o bandă lată de purpură. La cei de rang
senatorial ea era lată (laticlavi), iar la cei de grad ecvestru era mai îngusta (angusticlavi).
Purtau mantie atârnată pe un umăr cu o fibulă. Casca lor era dotată cu un penaj bogat şi
multicolor. Gladiusul era atârnat pe o curea aşezată diagonal pe piept. Purtau pantaloni
până deasupra genunchilor. Ofiţerii superiori aveau dreptul să poarte cizmuliţe şi
paludamentum, o fâşie de stofă în jurul taliei.
● Uniforma legionarului imperial​. Soldatul din această perioadă era echipat cu coif de tip
galic, armură segmentată, sabie purtată pe şoldul drept, scut de obicei dreptunghiular şi
curbat după axa longitudinală. Uniforma a suferit modificări în timpul războaielor dacice,
din cauza armei specifică acestui popor: falxul.
 ● Uniforma centurionului din imperiul timpuriu​. Faţă de perioada precedentă, uniforma
diferă prin decoraţiile mai bogate ale echipamentului şi prin creasta transversală de pe
coif, realizată din păr de cal sau pene.
● Uniforma purtătorului de standard​. Uniforma acestui soldat se remarcă prin pielea de
animal purtată peste coif, ale cărei labe erau prinse încrucişat pe piept. Cel mai adesea
se întâlneşte pielea de lup şi de urs.
● Uniforma cornicenului​. Cornicenul sau trâmbiţaşul avea uniforma purtătorului de
standard, în plus având trompeta prin care transmitea ordine soldaţilor sau îi atenţiona
să-i privească pe cei care le dădeau ordine.

ARMURA ROMANĂ

După decretul din 123 î.e.n., statul a început să aprovizioneze legiunile cu echipament. Uneori,
aprovizionarea se făcea cu echipament nou şi îmbunătăţit, uneori cu echipament în parte nou, în
parte refolosit. Fiecare tip de armură are multe subvariaţiuni.
● Lorica musculata​. În perioada de început, soldaţii romani purtau platoşe în stilul grecesc
hoplit, decorate cu modele musculare, animaliere, vegetale etc. În timp, acest tip de
platoşă, a rămas rezervat doar rangurilor înalte.
● Lorica hamata​. Denumirea se traduce prin "armură cârlig", care provine de la cârligul cu
care se prindea pe umeri. Originea este disputată şi este atribuită cu probabilitate galilor.
În armata romană, se pare că a fost introdusă în prima jumătate a secolului II î.e.n.. O
astfel de za cântărea în jur de 7 kilograme. Asigura protecţie şi libertate de mişcare
excelente.
● Lorica squamata​. Denumirea se traduce expresiv prin "armură cu solzi". Această
armură, consta din rânduri de solzi de fier sau bronz ce se suprapuneau parţial,
semănând mai mult cu un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură era mai uşor de
fabricat şi implicit devenea mai ieftin decât o armură de tip lorica squamata. Dezavantajul
era, că oferea mai puţină protecţie şi libertate de mişcare.
● Lorica plumata​. "Armura cu pene" era o variantă mai complexă, o combinaţie a celor
două anterioare. Pe o armură cu inele se atașau solzi metalici. Aceştia fiind ataşaţi doar
la vârf, se mişcau în vânt ceea ce le oferea o asemănare cu penajul unei păsări.
● Lorica segmentata​. Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăţi
împrumutate de la echipamentul de protecţie al gladiatorilor. Era construită din bucăţi de
fier laminat, legate între ele prin intermediul unor curele de piele şi cârlige metalice,
rezultând o protecţie flexibilă şi eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie
folosite în timpul lui Augustus.
● Pectorale​. Placă de metal de aproximativ 20 cm​2​, purtată pe piept pentru a proteja
organele interne vitale. Erau purtate de hastati şi triarii.
ECHIPAMENTUL SOLDATULUI ROMAN

Întregul echipament al soldatului cântărea în jur de 40 kg.

● Balteus​. Denumirea dată centurii în imperiul timpuriu, denumite mai apoi cingulum
militare, erau semnul distinctiv al soldatului, cetăţeanul civil neavând voie să poarte
centură. Ea era realizată din piele şi dotată cu cataramă puternică, de multe ori era
acoperită cu plăcuţe de metal ornate sau realizată doar din aceste plăcuţe. Ele puteau fi
acoperite cu folii de metal preţios. Această centură era folosită pe de-o parte pentru a
prelua o parte din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă parte pentru a se agăţa de
ea armamentul.
● Caligae​. Denumirea latină pentru sandale. Erau confecţionate din piele, pe talpă erau
dotate cu crampoane din metal. Au fost în folosinţă până în secolul al II-lea e.n. după
care încep să fie înlocuite de încălţări complete de tip bocanc.
● Tunica​. ​Cămaşa standard, purtată de soldat. Era confecţionată din lână. Se pare că era
generalizată culoarea roşie, dar acest fapt nu este demonstrat.
● Bracae​. Pantaloni până sub genunchi din material textil sau piele, purtaţi în perioada
rece. În rest, pantalonii erau împotriva standardelor armatei romane.
● Sagum sau Paenula​. Mantia era echipamentul care proteja soldaţii împotriva ploii şi
parţial a frigului. Era confecţionată din lână. În funcţie de tipul de lână folosită, mantia
avea culoarea gri sau crem închis. Uleiurile conţinute natural de lână o făceau practic
impermeabilă. Mantia avea în timpul nopţii rolul de pătură.
● Loculus​. Ghiozdan
● Focale​.​ Eşarfe care protejau pielea de armură.
●
SCUTURILE ROMANE

Scutum​. Deşi au existat variaţiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ
constantă. Denumirea latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de
lemn, dreptunghiulară, ovală sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru
a se plia în jurul corpului, realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel
interior din scânduri orizontale, toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind
de 1-2 cm, mai gros în mijloc şi mai subţire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul şi
mesteacănul probabil din cauză că se aşchia mai puţin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în
diverse materiale precum pânze de lână, pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de
bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi denotă prin grosimea lor redusă că ele nu
puteau avea rol de protecţie împotriva loviturilor, ci doar rol decorativ sau de fixare a pieselor
componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În spate erau prinse mici
scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate şi cu bretele pentru
transportul în timpul marşului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un mâner
orizontal, în interior, care uşura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest
orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea
avea diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală.

ARMELE ROMANE

● Pilum​. Lancea romană avea un stil aparte. Era făcută pentru a se îndoi după înfigerea ei
în scutul inamicului, tragandu-l astfel în jos. Lungimea totală era de aproximativ 2 m. Era
confecţionată dintr-o coadă de lemn de care era prins vârful lung metalic, printr-un corp
metalic în formă de trunchi de piramidă, fixat prin trei nituri.
● Hasta​. Suliţa romană a început să fie folosită de unităţile de triari din epoca republicană,
iar după reforma lui Marius, suliţa a devenit armă standard aflată în dotarea soldatului
roman. Avea corp de lemn (hastille), vârf de fier (cuspis) filiform sau romboidal cu
înmănuşare tubulară cu o lungime de aproximativ 20 cm, uneori lustruit.
 ● Gladius​. Spada scurtă după model celto-iberic. Polybius ne comunică că acest tip de
armă, a fost introdus în armata romană după războaiele punice. Scopul principal al
acestei arme era împungerea, metodă eficientă în atacul în care soldaţii sunt strâns
grupaţi, folosirea sabiei prin tăiere verticală, orizontală sau oblică prin mişcări ample
expunea corpul soldatului.
● Spatha​. Spadă folosită de cavalerie, era considerabil mai lungă decât gladiusul (în jur de
90 cm) şi destinată tăierii. Avea garda cubică, masivă. Numărul mare de barbari din
perioada târzie a armatei romane foloseau spatha. Era acceptată de conducătorii armatei
deoarece cerea antrenament mai puţin şi disciplină mai scăzută.
● Parazonium​. Sabie ornată bogat, de obicei cu mâner în formă de cap de acvilă. Era
purtată de ofiţerii superiori.

RELIGIA MILITARĂ ROMANĂ

Depărtarea de casă şi greutăţile războiului, ofereau motive serioase de frică soldaţilor romani.
Religia le oferea curaj, încredere şi disciplină. Activităţile religioase din armată erau în strânsă
legătură cu cele din viaţa civilă. Festivalurile, ceremoniile, monumentele de cult, jurămintele îi
făceau pe soldaţi să se simtă mai aproape de casă. Ceremoniile erau planificate strategic în
concordanţă cu marşul şi războiul. Despădurirea zonei din jurul castrului sau bazei, nu avea doar
rol tactic de apărare ci şi unul religios, această zonă fiind una sacră. Religia romană se folosea
de o puternică propagandă. Noile teritorii ocupate, erau împânzite cu monumente religioase
romane pentru a indica că teritoriul respectiv se află sub atât sub protecţia laică romană cât şi
sub oblăduirea zeilor romani.

VIAȚA UNUI SOLDAT

Viaţa unui soldat consta din activităţi zilnice regulate. La fiecare 15 zile, soldaţii îşi primeau
raţia. Fiecare primea o raţie de pesmet (buccellatum) jumătate de obroc de grâne (frumenti) ca
supliment. Un soldat consuma în medie 300 de kg de cereale anual. Carnea se achiziţiona
majoritar de la comercianţi sau era procurată prin vânătoare. Meniul soldaţilor mai conţinea
brânză, ulei şi miere. Pe lângă comercianţi alte surse de mâncare erau animalele crescute şi
plantele cultivate de însăşi formaţia militară, vânătoarea, pescuitul şi pachetele trimise de rude
care sunt bine atestate în corespondenţă. Fiecare soldat primea o simbrie anuală care însă era
mică, aproximativ 100 de denari anual cu variaţii semnificative de-a lungul timpului. Dar prada de
război se împărţea soldaţilor care nu doar compensa simbria mică ci putea chiar să
îmbogăţească soldaţii. O altfel de răsplată era acordarea de terenuri nou cucerite. Cu cât era mai
mare rangul soldatului cu atât putea primi mai mult pământ.
 Tabăra romană era o tehnică vitală în armata romană. Avea rolul de a preveni un atac surpriză.
Tabăra romană era practic un oraş mobil. La sfârşitul zilei, la finele marşului, armata îşi aşeza
tabăra care era la fel de eficient ca şi un oraş sedentar. Tabăra putea fi aşezată cu uşurinţă în 6
ore. Primul pas în realizarea ei era crearea "zidurilor", de fapt un sistem de val (agger) cu şanţ
(fossa) şi palisadă sau chiar ziduri. Tabăra avea o formă rectangulară cu câte o intrare pe fiecare
latură. Zidul era în permanenţă păzit, în plus, fiecare poartă fiind dotată cu un turn de
supraveghere. În centrul taberei, la intersecţia drumurilor (via principia pe direcţia E-V şi via
praetoria pe direcţia N-S) dintre porţi se aflau cortul generalului şi steagurile şi de asemenea
corturile comercianţilor (tubernaculae). În jurul lor se afla corturile soldaţilor (papilio) în care
dormeau câte 8 soldaţi (contubernium).

BIBLIOGRAFIE

1. Scribd
2. ENDA- Enciclopedia Dacică, subiect: Armata romană