Armata romana

Arme si armuri romane

Uniforma legionarului imperial. Soldatul din
această perioadă era echipat cu coif de tip galic,
armură segmentată, sabie purtată pe şoldul
drept, scut de obicei dreptunghiular şi curbat
după axa longitudinală. Uniforma a suferit
modificări în timpul războaielor dacice, din cauza
armei specifică acestui popor: falxul. Pentru a
contracara efectele acesteia, uniformei standard i
s-a adaugat o apărătoare pentru antebraţ sau
braţ, uneori doar pentru braţul drept cel stâng
fiind protejat în mare măsură de scut, apărătoare
pentru tibie şi două lamele în cruce pe coif.
Legionarii din era imperiala timpurie
şi tarzie
• •
 Centurionii
• Uniforma centurionului din
imperiul timpuriu. Uniforma
este nuanţată prin decoraţiile
mai bogate ale echipamentului
şi prin creasta transversală de
pe coif, realizată din păr de cal
sau pene.Centurionii erau aleşi
dupa anumite
standarde:inaltime,dexteritate
in folosirea scutului si a
sabiei.Acesta se mai
deosebea de legionari prin
purtarea unui baston
confectionat butuc din viţa de
vie prin care aplica pedepsele
corporale.
Optio
• Spre deosebire de uniforma
centurionului,uniforma unui Optio
nu ieşea in evidenta cu
nimic.Singurul lucru din inventaul
acestuia dupa care putea fii
identificat un Optio este casca
prevazută cu o creastă din
alcatuita din diverse culori ea fiind
confectionata din par de cal sau
pene.Un alt element de deosebire
este faptul ca dispunerea crestei
este longitudinală la Optio si
transversala la Centurion.Amintim
si fatul ca Optio este un rang
inferior, acesta fiind ales de catre
Centurion.
 Armurile Romane
Lorica musculata
• În perioada de început, soldaţii romani
purtau platoşe în stilul grecesc hoplit,
decorate cu modele musculare, animaliere,
vegetale, etc. Aceast pieptar a fost modelat
pe liniile generale ale muşchilor de trunchi.
Acesta a fost forjat din fier sau din bronz şi
era constituit din două părţi, una în faţă şi
un spate, legate împreună cu curele din
piele de adâncime de piept si solduri. Se
crede că acest tip de armura, mult mai
folosit de romani în secolele al patrulea şi al
cincilea. Î.Hr.Aceste platoşe erau dotate cu
bucăţi de piele (pteruges), care protejau
braţele şi coapsele la contactul cu platoşa
metalică. Cele de paradă erau realizate
doar din piele şi frumos ornamentate.
• .În timp, acest tip de platoşă, a rămas
rezervat doar rangurilor înalte. Nu s-a găsit
nici un exemplar pe cale arheologică, dar
ele sunt bine cunoscute din exemple
statuare.
 Lorica hamata
• Denumirea se traduce prin
"armură cârlig", care provine de la
cârligul cu care se prindea pe
umeri. Originea este disputată şi
este atribuită cu probabilitate
galilor. În armata romană, se pare
că a fost introdusă în prima
jumătate a secolului II î.e.n.. O
astfel de za cântărea în jur de 7
kilograme. Asigura protecţie şi
libertate de mişcare excelente.
Împreună cu zaua, se folosea o
curea care scădea din greutatea
care cădea pe umeri. Pe sub za,
se purta o haină denumită
subarmalis. Variaţiuni ale acestei
armuri, s-au folosit mult timp după
căderea imperiului roman.
 Lorica squamata
• Denumirea se traduce expresiv prin "armură
cu solzi". Această armură, consta din
rânduri de solzi de fier sau bronz ce se
suprapuneau parţial, semănând mai mult cu
un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură
era mai uşor de fabricat şi implicit devenea
mai ieftin. Modelul de bază a avut mâneci
scurte, până la mijlocul braţului şi lungimea
sa a fost suficient de des pentru a acoperi
coapselor. A fost facut de obicei, din bronz
sau fier, format din plăci de dimensiuni
variabile de la 2,5 cm la 8 cm, care s-au
alăturat, împreună cu nituri de bronz pentru
a forma un foarte mobilă şi relativ
confortabil de purtat. Dezavantajul era, că
oferea mai puţină protecţie şi libertate de
mişcare. Cel mai mare dezavantaj, apărea
la loviturile de înţepare de jos în sus.
Squamata Lorica a fost folosit doar de
soldaţi de un anumit rang, înainte de al
doilea secol. AD, cum ar fi centurions,
standard-purtătorii, cavaleri, şi numai după
această perioadă a fost, de asemenea,
utilizate de către legionari.
 Lorica plumata
• "Armura cu pene" era o
variantă mai complexă, o
combinaţie a celor două
anterioare. Pe o armură
cu inele se ataşau solzi
metalici. Aceştia fiind
ataşaţi doar la vârf, se
mişcau în vânt ceea ce le
oferea o asemănare cu
penajul unei păsări.
 Lorica segmentata
• Lorica segmentata
Helmet

Shoulder plates

Wool tunic

Dagger
 Lorica segmentata
• Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăţi
împrumutate de la echipamentul de protecţie al gladatorilor. Era
construită din bucăţi de fier laminat, legate între ele prin intermediul
unor curele de piele şi cârlige metalice, rezultând o protecţie flexibilă
şi eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie folosite în
timpul lui Augustus. După Tiberiu, această formă de armură pare să
fie folosită din ce în ce mai puţin, iar declinul ei total pare să fi avut
loc în a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Există doua tipuri
majore ale acestei armuri: Corbridge şi Newstead. Crobridge se
împărţea la rîndul lui în două subtipuri: Corbridge A şi Corbridge B
funcţie de felul lamelelor de pe umeri şi felul cum erau acestea
prinse de cele de pe corp. Tipul Newstead, intră în utilizare în
secolul I e.n., diferenţa majoră fiind numărul de cârlige şi curele care
prindeau lamelele între ele. Împreună cu aceste armuri se purta şi o
eşarfă (focale) care protejau gâtul soldatului de armura pe care o
purta.
 Casca de tip Coolus E
• Modul constructiv al acestui tip de
coif roman este preluat de la un
model de casca fabricat de Daci in
Coolus in Franta.A fost adoptat de
legionari romani in sec I a.Chr.

• Diferenţa faţă de tipul precedent

constă în suporturile pentru
crestele de păr de cal sau pene.
Creasta din vârful coifului de
această dată era prinsă într-o
formă metalică de "U" lungă, spre
deosebire de perioada republicană
când accesoriile erau prinse într-
un tub scurt.
 Casca de tip G Coolus
• Casca de fier de tip "G"
Coolus (locaţie în Franţa,
unde galii construit
căştilor de protecţie
similare), utilizate de
infanterie romane din
primul secol a Chr.
• Coada de păr de cal,
plasate în partea de sus,
identifica gradul de
Centuri
 Casca de tip grec
• Acest tip de casca a fost
folosit de infantria romana
inca din sec 6 a Chr cand
regele Servius Tullius a
reorganizat armata
romana reunind soldaţii
de origine
romana,etrusca etc.Acest
tip de casca a ramas in
uzul trupelor romane
pana in secolul al-III-lea
p.Chr.
 Casca de tip galic
• Subjugarea Galiei de
catre Cezar care a avut
loc la inceputul primului
secol a.Chr a dus la
cunoasterea mai
aprofundata a metalurgiei
fierului şi a diferitelor
tipuri de fabricaţie a
caştilor pe care armata
romana le-a avut la
dispoziţie,dezvoltand
astfel modele mult mai
complexe,cunoscute
acum sub numele de
caşti de tip galic.
Echipamentul standard al soldatului
roman
• Balteus. Denumirea dată centurii în imperiul
timpuriu, denumite mai apoi cingulum militare, erau
semnul distinctiv al soldatului, cetăţeanul civil
neavând voie să poarte centură. Ea era realizată
din piele şi dotată cu cataramă puternică, de multe
ori era acoperită cu placuţe de metal ornate sau
realizată doar din aceste plăcuţe. Ele puteau fi
acoperite cu folii de metal preţios. Această centură
era folosită pe de-o parte pentru a prelua o parte
din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă
parte pentru a se agăţa de ea armamentul. În prima
jumătate a secolului I e.n., mulţi soldaţi purtau două
centuri. Pe una se agăţa sabia, iar pe a doua se
agăţa pumnalul. Sabia era purtată pe dreapta de
către soldaţi şi pe stânga de către ofiţeri. În imperiul
târziu se renunţă la această diferenţiere. Centurile
erau relativ înguste şi erau placate cu bucăţi de
metal pe toată lungimea. Bucăţile de metal puteau
fi bogat ornamentate. Cele mai multe ornamente
erau bătute, uneori prin placare cu cositor şi în
cazuri mai rare, acoperite cu foietaj de metal
preţios. În secolele I şi al II-ea e.n., de centuri se
agăţau (sporran) bucăţi de piele care apărau
organele genitale. Dar slaba protecţie oferită de
aceste bucăţi de piele par a le recomanda drept un
simbol al statutului soldatului şi al masculinităţii
sale.
• Caligae. Denumirea latină
pentru sandale. Erau
confecţionate din piele,
pe talpă erau dotate cu
crampoane din metal. Au
fost în folosinţă până în
secolul al II-lea e.n. după
care încep să fie înlocuite
de încălţări complete de
tip bocanc. Se păstrează
nenumărate urme ale
tălpilor pe cărămizi, sau
găsit şi exemplare
păstrate în bune condiţii.
• Tunica. Cămaşa standard, purtată de
soldat. Era confecţionată din lână. Se pare
că era generalizată culoarea roşie, dar
acest fapt nu este demonstrat.
• Bracae. Pantaloni
până sub genunchi
din material textil sau
piele, purtaţi în
perioada rece. În rest,
pantalonii erau
împotriva
standardelor armatei
romane
• Sagum sau Paenula. Mantia era
echipamentul care proteja soldaţii
împotriva ploii şi parţial a frigului. Era
confecţionată din lână. În funcţie de
tipul de lână folosită, mantia avea
culoarea gri sau crem închis. Uleiurile
continute natural de lână o făceau
practic impermeabilă. Mantia avea în
timpul nopţii rolul de pătură. În funcţie
de modul de realizare, mantia putea fi
dreptunghiulară, fiind prinsă pe umăr
sau la gât cu o fibulă, caz în care era
numită sagum sau rotundă caz în care
se numea paenula. Mantia rotundă
putea fi semicirculară caz în care se
prindea în faţă cu o fibulă, sau
circulară, caz în care nu era nevoie de
fibulă deoarece avea o gaură în mijloc
prin care intra capul, astfel sprijinindu-
se direct pe umeri. Mantia rotundă era
de obicei dotată cu glugă.
 Scuturi
• Scutum
• Deşi au existat variaţiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ constantă. Denumirea
latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de lemn, dreptunghiulară, ovală
sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru a se plia în jurul corpului,
realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel interior din scânduri orizontale,
toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind de 1-2 cm, mai gros în mijloc şi mai
subţire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul şi mesteacănul probabil din cauză că se
aşchia mai puţin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în diverse materiale precum pânze de lână,
pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi
denotă prin grosimea lor redusă că ele nu puteau avea rol de protecţie împotriva loviturilor, ci doar rol
decorativ sau de fixare a pieselor componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În
spate erau prinse mici scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate şi cu
bretele pentru transportul în timpul marşului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un
mâner orizontal, în interior, care uşura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest
orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea avea
diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală. Din modelele sculpturale se pare că se
dorea un paralelism între forma scutului şi forma exterioară a umbo-ului. Scuturile erau, de obicei,
bogat ornamentate. Cel mai des întâlnit model este cel dedicat lui Jupiter cu aripi şi fulgere. Aceste
decoraţiuni apăreau doar pe scuturile cetăţenilor romani. Printre auxiliari, se întâlnea adesea motivul
ghirlandei, care se pare că semnifica victoria în luptă. La auxiliari, decoraţiunile aveau un caracter
mai mult ornamental decât simbolic şi mai cuprindeau diverse forme simple precum stele, cercuri,
flori, etc. În perioada târzie, se recurgea la simple forme geometrice. Uneori pe scuturi se treceau
informaţii despre soldat şi unitatea din care făcea parte pentru recunoaştere în luptă cu rol de
răsplată sau pedeapsă funcţie de comportamentul în luptă. Scutul roman atingea o greutate de până
la 10 kg şi dimensiuni de până la 1,5 m înălţime şi 70 cm lăţime. Pe lângă metoda clasică de
utilizare, acest scut masiv era utilizat pentru doborârea inamicului de către soldatul care alerga.
• Clipeus
• Este un scut oval sau
hexagonal care proteja
numai bustul, era lucrat
din lemn întărit cu şaibe
de metal acoperite cu
piele tăbăcită şi întărit pe
margini cu o bordură de
metal. În exterior, la
centru, avea fixat un
umbo .
• Pilum
Arme
•
• (suliţa) formată din verutum, veche armă italică. A fost
folosită prin excelenţă de infanterie. Avea o înălţime cuprinsă
între 2,10 - 2,20m. Era alcătuită din vârf, tijă şi hampă. Vârfurile
de suliţă au de regulă muchii sau sunt de formă conică
multifaţetată, terminate cu manşon sau peduncul, atingând
dimensiuni variabile între 6 -18 cm.

• Aplicarea la hampă pentru sistemul de înmănuşare tubulară,

cel mai utilizat, se face prin fixarea la baza manşonului,
prevăzut în acest scop cu una sau două perforaţii. În Dacia -
vârfurile de suliţă sunt foarte numeroase. Aceste tipuri, fie de
luptă, fie de paradă, datează din sec.II-III d.Hr., la care se
adaugă, coexistând cu ele, o formă nouă cu una sau două
proeminenţe inelare la bază, plasate intermediar între muchii şi
manşon. Această formă îşi face apariţia din a doua jumătate a
sec II d.Hr. şi are rolul de a întări centrul de greutate al armei
respective. Sub Diocleţian s-au utilizat, ca variante ale suliţei
clasice spiculum şi verunculum , cu vârful mai scurt (22-25 cm
şi respectiv 12cm), ambele de formă piramidală din fier masiv.
In săpăturile arheologice de la Slăveni, au fost descoperite
peste de vârfuri de pilum turnate în bronz, cu înmănuşare
piramidală şi făţuite piramidal (cu trei până la opt feţe). Ele
fuseseră frumos lustruite, în unele cazuri chiar poleite cu foiţă
de argint. Sunt fără îndoială arme de paradă. Cu totul
excepţional se întâlneşte pilum murale, care este o suliţă dublă,
lungă de 1,50 m, folosită mai ales la asedierea unei cetăţi.
Prinsă la centru cu mâner, ea se putea manevra de pe scara de
asediu introducându-se prin golul dintre două creneluri în scopul
de a lovi în dreapta şi în stânga pe duşmanii ascunşi după
aceste parapete.
• Hasta

• (lancea) este o armă uşoară folosită atât

în lupta corp la corp, cât şi la aruncare, a
fost purtată de legiuni şi de trupele auxiliare
de infanterie sau de cavalerie. Are vârf de
fier (cuspis) şi hampă lungă (hastille) de
secţiune circulară, fiind prevăzută cu o
curea (amentum) fixată în centrul de
greutate al armei pentru a-i da o forţă cât
mai mare de aruncare şi un călcâi metalic
(spiculum), montat la capătul opus vârfului,
de formă conică cu vârful în jos pentru a
putea înfige arma în pământ pe timp de
repaus. În general, vârfurile de lance erau
de două forme: foliformă şi romboidală,
masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de
înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui.
În sec. I-II înălţimea totală a ajuns la 1,15 m,
dintre care cca. 15 -20 cm reprezintă vârful
propriu-zis. Din a doua jumătate a sec. III,
lancea va fi folosită şi de cavaleria romană
cu numele de contus. În Dacia vârfurile de
lance sunt prezente în toate castrele.
• Gladius. Corpul mânerului masiv, sferic sau
bilenticular avea la partea superioară un buton
aplatizat (capulus) şi un adaos sferic intermediar la
capul mânerului, de fixare a cotorului lamei, care
trecea prin mâner. Capul de mâner bilenticular era
alcătuit din două discuri bombate în lentile
biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era
folosit şi la pumnalele epocii. Unele spade dispun şi
de a doua pereche de lentile la baza mânerului.
Teaca, alcătuită din două bucăţi de lemn, este
întărită la extremităţi cu garnituri metalice şi
terminată în vârf ascuţit la care se ataşează
buterola.

• Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă

sau în bronz cu ornamente în volută şi uneori
numai în piele. Garnitura de la gura tecii are două
inele de agăţare a spadei de cingulum sau de
balteus . Soldatul roman purta gladius -ul atârnat pe
şoldul drept fiindcă în stânga aveau scutul. Ofiţerii
nu purtau scut şi de aceea îşi fixau gladius-ul pe
şoldul stâng. Din a doua jumătate a sec. II şi
începutul sec. III apare un nou tip de spadă,
spatha, purtată de trupele călări (auxilia). Acest
model se va generaliza treptat înlocuind gladius în
a doua jumătate a sec. III.
• Spatha Va fi purtată de toată
armata din vremea lui Diocleţian.
Se caracterizează printr-o lamă
lungă, între 85-95 cm. Mânerul
este mult mai alungit (15cm) faţă
de gladius şi păstrează cele 4
şănţuiri, dar capul mânerului este
ovoidal mergând spre aplatizare şi
garda masivă cubică.

• Teaca ei este din lemn cu

brăţări metalice la gură, pe mijloc
şi la vârf, având inele de
suspendare fixate pe marginile
garniturii de la gura tecii. Era
acceptată de conducătorii armatei
deoarece cerea antrenament mai
puţin şi disciplină mai scăzută.
• Pugio

• (pumnal) este scurt ca dimensiuni, era

folosit pentru lupta apropiată, se purta pe
şoldul stâng, pe partea opusă spadei. Are
lamă spatulată, lată de 4-6cm, lungă de 20-
25cm. Mânerul prismatic sau cilindric era
placat cu os. Capul mânerului, bilenticular,
avea între lentile un buton sferic pentru
fixarea lamei la mâner.

• Teaca din bronz era orntată cu motive

decorative gravate sau reliefate şi dispunea
de două perechi de inele de suspendare pe
părţile laterale, la gura tecii şi la mijloc.
Unele teci erau lucrate în aur sau argint
(cele pentru paradă). Pumnale bine
conservate au fost descoperite în castrele
de la Buciumi şi de la Racoviţa - Praetorium
II (jud. Vâlcea).
 Arme de asediu si aparare ale
cetăţiilor
• Ballista. Maşini de război care se
bazau pe forţe de torsiune pentru
a arunca proiectile precum pietre
(proiectile de 50 kg la 500 m) şi
săgeţi. Începând cu secolul al II-
lea denumirea de ballistae devine
specifică doar armamentului care
proiecta săgeţi, cele care
proiectau pietre avînd denumirea
de catapulte. Ambele tipuri erau
manipulate de ballistarii. Nu se
cunoaşte exact câte se aflau în
dotarea unei legiuni. Începând cu
secolul al II-lea e.n. este introdusă
carroballista, balistă montată pe
un fel de car care mărea
mobilitatea maşinăriei.
• Este o maşină de luptă pentru
lansarea săgeţilor de mare
greutate ( trifaces, pila
muralia ). A fost alcătuită din
trei părţi: corpul propriu-zis
prevăzut cu o cremalieră şi
opritor; arcurile şi corzile; cutia
cu resorturi. Catapulta a fost
montată pe un suport cu două
tălpi, una susţinând cutia şi
alta corpul propriu-zis, la
extremitatea opusă cutiei cu
resorturi. Catapulta avea braţul
traiectoriei orizontal, de aceea
arunca proiectilele numai în
linie dreaptă. Se mai numea şi
scorpion . Imaginea ei o
întâlnim pe Columna Traiana .
• Onagerul avea o raiectorie curbă, asemănătoare
cu o praştie. În afară de pietre, cu el se aruncau
asupra inamicului şi vase cu materiale inflamabile.
Cu o lovitură de ciocan, se ridica brusc şi arunca
proiectilul.

• Era o maşină puternică de lansat pietre grele cu

un singur braţ, atingând pe traiectorie o viteză mică,
aruncând piatra după greutatea ei până la o
distanţă de numai 130 -140 metri. Se compunea
dintr-o cutie formată din două bârne puternice,
legate între ele. În interiorul ei se aşezau în poziţie
orizontală, segmente de funii ( nervi ) puternic
răsucite. Aceste fâşii de coarde articulau un braţ de
pârghie care, în stare de nefuncţionare, stătea
vertical. La extremitatea lui superioară, era atârnat
proiectilul (o piatră), într-o mică plasă. Pârghia se
încorda şi se apleca tot cu un troliu, până ce
ajungea în poziţie aproape orizontală.

•
• Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales pentru apărarea fortificaţiilor. Dar pentru
a distruge întăriturile, romanii se foloseau de aries (berbec), cunoscut ca armă de dislocare a
zidurilor. Arma constă dintr-o bârnă de lemn de esenţă tare, lungă de cel puţin metri, având la una
dintre extremităţi un tablou masiv de fier, făurit de obicei în formă de cap de berbec. Bârna se atârna
uneori de grinda interioară a unei case mobile, aşezată pe roţi. Acest “hangar” poseda acoperiş în
două pante şi era căptuşit cu materiale neinflamabile (de obicei cu piei de animale proaspăt jupuite).
În această situaţie, mişcările de şoc se dădeau de la înălţime, nu mergeau întotdeauna la ţintă şi
trebuiau reluate de mai multe ori, pentru a produce efectul dorit. Bârna mai putea fi rulată pe roţi sau
cilindri, loviturile fiind mai puternice decât ale berbecului suspendat sau mai putea fi purtată pe
braţele asediatorilor.

• Când asediul era considerat de mică importanţă, soldaţii făceau testudo (carapace de broască
ţestoasă) din scuturi rectangulare. Se aşezau soldaţii unul lângă altul şi ridicau scuturile orizontal,
deasupra capetelor, în aşa fel ca acestea să fie unul lângă altul şi să formeze un acoperiş.

• Asemănătoare cu aries erau falces murales şi terebrae . Prima se prezenta ca o uriaşă “seceră-
coasă” care prin izbire pătrundea prin paramentul de blocuri al zidului şi-l desfăcea. Terebra ,
“sfredel-burghiu”, era un aries cu vârful ascuţit care producea perforaţii în zidurile de apărare,
construite din cărămidă.

• Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de apropiere, construite din lemn şi împinse pe
roţi. Acestea aveau forma trunchiului de piramidă şi în ele luau loc atacatorii. Şi la aceste turnuri
exteriorul trebuia protejat cu piele crudă, ca să fie ferit de materiile inflamabile aruncate de inamic.
Sfarşit