ARMATA ROMANA

Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană
timpurie era organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte
1.000 de oșteni pedeștri comandanți de un tribunus militum, plus trei
escadroane formate din 100 de oșteni călare (aceștia puteau
fi equites sau celeres), comandați de un tribunus celerum. La începuturile
armatei romane, echipamentul din fier era relativ rar.

Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile

erau de modele diferite, dar poate cel mai impresionant din punct de vedere
vizual era modelul Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia.
Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte necropole din centrul și
nordul Italiei și datează din secolele IX-VII î.H. Un tip de coif asemănător
(însă fără creastă metalică) era „clopotul”.

Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au

adoptat falanga de la hopliți, introdusă în Italia probabil de coloniștii greci.
Primul autor care a folosit termenul de „falangă” este Homer. Denumirea
hopliți era derivată de la „hoplon”, un scut circular cu un diametru de circa
90 de centimetri. Era confecționat din lemn și acoperit cu un strat de bronz.

Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner. Principala

armă a hopliților era o lance folosită la împuns, de o lungime de circa
2,45 metri. O armă secundară era, de obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau
în formație compactă, fiecare stând unul lângă altul și lăsând
partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie protejată cel puțin de
scutul soldatului vecin.

Falanga greacă a apărut pentru prima oară în Grecia, probabil în secolul al

VIII-lea î.H. Chiar dacă coiful, scutul și armura ofereau o protecție foarte
bună, luptele corp la corp erau foarte periculoase, mai ales dacă inamicii
erau echipați la fel de bine și erau la fel de agresivi. O falangă victorioasă
suferea pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele
rânduri. Luptele fiind foarte dure, falangele aveau în rare cazuri mai puțin de
opt rânduri, unele falange putând fi compuse din până la patruzeci de
rânduri.

Oștenii din rândul doi, îi puteau străpunge pe dușmani, pe deasupra

umerilor soldaților din primul rând. Oștenii din rândurile nu puteau participa
la ciocnirile în care erau implicate primele două rânduri.

Hopliții erau oameni relativ înstăriți și își puteau procura dotare militară

scumpă. Adoptarea falangei de către romani nu a dus la abandonarea
modurilor mai vechi de luptă. Gărzile de corp ale regelui erau recrutate
preponderent din unitățile ecvestre de tip equites.

O sursă fragmentară, dar de încredere, „Ineditum Vaticanum”, consemnează

că equites nu s-au remarcat până la războaiele cu samniții din secolul IV î.H.
O reformă importantă a armatei a avut loc în timpul lui Servus Tullius, care a
creat sistemul servian. Titus Livius și Dionysus au relatat detaliat despre
acest sistem. Valoarea averii tuturor bărbaților romani era înregistrată într-o
listă de recensământ, numită census. După avere, erau repartizați în cinci
clase. Acestea erau organizate în centurii, astfel că cei din ordinul ecvestru
serveau în cele 18 centurii de cavalerie.

Fiecare clasă era împărțită în centurii de seniores și iuniores, după vârstă.

Această organizare a mers, probabil, mână în mână cu
adoptarea tacticii hopliților (dar nu toți istoricii împărtășesc această
variantă).