TACTICA DE LUPTĂ A ARMATELOR ROMANE

REFERAT

Chişinău, 2022

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………..…………………... 3
Capitolul 1. Armata Romană timpurie ………...…….............................................……….. 4
1.1 Specificul armatei romane timpurii.……............................................….………………… 4
1.2 Asediul cetății Veii …….....................................................................….………………… 5
1.3 Bătălia de pe rîul Allia ………...................………..................…………………………… 5
1.4 Războaiele Samnite ……....................................................................….………………… 5
Capitolul 2. Armata Romană din timpul Republicii ............,..........................................…. 7
2.1 Specificul armatei romane din timpul Republicii ...........................................……………. 7
2.2 Războiul Piric ...................................................................................................................... 8
2.3 Contribuția lui Gaius Marius în armata Romană ................................................................ 9
Capitolul 3. Armata romană din perioada lui Cezar.......................................................…. 10
3.1. Specificul Armatei romanei din perioada lui Cezar .......................................................... 10
3.2 Războaiele galice. Bătălia de la Alesia ................................................................................. 10
Capitolul 4. Armata romană imperială ................................................................................ 12
4.1 Specificul Armatei romane imperiale ................................................................................... 12
4.2. Războaiele daco-romane ...................................................................................................... 13
Capitolul 5. Armata romană târzie ......................................................................................... 14
5.1 Reformele din timpul împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare ................................... 14
Capitolul 6. Armata bizantină ……........................................................….………………… 15
6.1 Armata bizantină în perioada anilor 641-1071 ..................................................................... 15
6.2 Armata bizantină din timpul Dinastiei Comnen ................................................................... 15
6.3 Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog ......................,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,............. 16
Concluzii şi propuneri…………………………………………………………...............…,.. 17
Bibliografie…………………………………………………………………………………… 18

2
 Introducere

Armata este puterea ce stă la baza statului, ea reprezintă garantul independenței și

integrității statului. Dealungul timpului armata, în dependeță de stat, suferă multe modificări.
Trecînd o treaptă de evoluție de la trupe de țărani pînă la persoane salarizate. Prin urmare armata
Romei antice a trecut prin multe etape de dezvoltare.
Pornind de la secificul civilizației Romei Antice, care reprezintă un popor latin, își i-a
început pe teritoriul Italiei curente. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole,
civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. De
asemenea armata trece prin numeroase schimbări și modernizări. Roma Antică a adus contribuții
importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură,
arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență
puternică asupra lumii moderne.
După specificul său Armata romană reprezenta cea mai eficientă forţă militară a lumii
antice, datorită modelul său revoluţionar inspirat prin organizare specifică, tactici şi metode de
pregătire, care mereu erau în dezvoltare. De altfel, cu ajutorul acestei armate aproape fără rival în
lumea antică, mica cetate ridicată de trei triburi pe cele 7 coline a devenit capitala unui uriaş
imperiu, care se întindea din nordul Angliei până în Asia şi din Africa de Nord până la graniţa cu
ţinuturile de nord ale germanilor. Legionarii romani au dus războaie în stepe, ţinuturi înzăpezite
şi deşerturi, câştigînd victorii memorabile şi supunînd în luptă popoare de pe trei continente.

3
 Capitolul 1
Armata Romană timpurie

1.1 Specificul armatei romane timpurii

Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii (pînă cca. 300 î.Hr.),
când războiul consta în principal în scurte incursiuni de jaf, s-a evidențiat că armata romană a
urmat modelul etrusc sau grec de organizare și echipare. Armata romană timpurie se baza pe un
impozit anual și pe recrutarea cetățenilor pentru o singură campanie (un sezon). De aici a rezultat
termenul de legiune folosit pentru unitatea militară romană de bază, cuvânt derivat din latinescul
legere „a percepe”.
Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană timpurie era
organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1.000 de oșteni pedeștri comandanți
de un tribunus militum, plus trei escadroane formate din 100 de oșteni călare, comandați de un
tribunus celerum. La începuturile armatei romane, echipamentul din fier era relativ rar.
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile erau de modele diferite,
dar poate cel mai impresionant din punct de vedere vizual era modelul Villanova. Armura
conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat falanga de la hopliți,
introdusă în Italia probabil de coloniștii greci.
Primul autor care a folosit termenul de „falangă” este Homer. O falangă victorioasă
suferea pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele rânduri. Luptele fiind foarte dure,
falangele aveau în rare cazuri mai puțin de opt rânduri, unele falange putând fi compuse din până
la patruzeci de rânduri. Oștenii din rândul doi, îi puteau străpunge pe dușmani, pe deasupra
umerilor soldaților din primul rând. Oștenii din rândurile nu puteau participa la ciocnirile în care
erau implicate primele două rânduri. Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de
mâner.
Principala armă a hopliților era o lance folosită la împuns, de o lungime de circa 2,45
metri. O armă secundară era, de obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă,
fiecare stând unul lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie
protejată cel puțin de scutul soldatului vecin. Hopliții erau oameni relativ înstăriți și își puteau
procura dotare militară scumpă. Adoptarea falangei de către romani nu a dus la abandonarea
modurilor mai vechi de luptă. Gărzile de corp ale regelui erau recrutate preponderent din
unitățile ecvestre de tip equites. Fiecare clasă era împărțită în centurii de seniores și iuniores,
după vârstă. Această organizare a mers, probabil, mână în mână cu adoptarea tacticii hopliților
(dar nu toți istoricii împărtășesc această variantă). [6]

4
1.2 Asediul cetății Veii
Poporul Roman a apărut conform cronicilor în secolul VII-lea î.H. în urma unirii satelor
răspîndite pe cele 7 coline. Cetatea Roma s-a dezvoltat, în principal sub influența regilor etrusci,
Tarquinii. După alungarea acestora și instaurarea republicii (509 î.H.), expansionismul va
caracteriza politica Romei, care s-a impus mai întîi în fața vecinilor latini și etrusci (asediul
cetății Veii, 406-396 î.H., a marcat cucerirea Etruriei meridionale).[3]
Armata romană condusă de Marcus Furius Camillus, ales dictator (în Republica Romană,
acesta era mai degrabă un general de urgență decât un tiran) avea ca misiune înfrîngerea
poporului etrusc, situat in orașul Veii, situat la 16 km de la Roma. Veii îi angajase pe romani
într-un război lung și neconcludent în timpul căruia fusese adesea asediat. Pentru a sparge
definitiv asediul, a fost construit un tunel sub orașul Veii. Camillus împarte armata în două forțe,
prima majoritară avea misiunea de a ataca orașul din exterior, iar a doua forță prin tunel – să
atace orașul din interior. În timp ce nebănuitorii Veientini s-au repezit să-și apere zidurile de
armata romană, romanii au intrat în tunel și au ieșit din intrarea tunelului în interiorul templului
lui Juno, prin urmare a atacurilor din exterior și interior orașul a fost capturat. Populația
masculină din Veii a fost sacrificată, iar femeile și copiii robiți. Ulterior, orașul a fost repopulat
de romani. Această distrugere a cetății etrusce a asigurat locul în creștere al Romei în centrul
Italiei. [4]
Poporul roman, ulterior a cunoscut un nou val de invadatori celți: devastată după bătălia
de pe rîul Allia, Roma este incendiată și răpită de gali.

1.3 Bătălia de pe rîul Allia

Bătălia de pe rîul Allia a fost o luptă purtată aproximativ în anul 390 î.Hr. între Senones
( trib galic care invadase nordul Italiei) și Republica Romană. Bătălia a fost purtată la confluența
dintre rîurile Tibru și Allia. Plutarh a scris că galii au tăbărât aproape de confluența Alliei cu
Tibrul, la aproximativ 18 km de Roma și au atacat brusc romanii. A avut loc o „luptă
dezordonată și rușinoasă”. Aripa stângă romană a fost împinsă în râu și distrusă în timp ce aripa
dreaptă s-a retras înainte de atacul galilor din câmpie spre dealuri. Majoritatea supraviețuitorilor
au fugit în orașul Veii. Unii s-au întors la Roma și au raportat că armata a fost distrusă. [4]

1.4 Războaiele Samnite

Cucerirea peninsulei este reluată de samniții, care sunt înfrînți după o luptă sîngeroasă
(Sentinum, cca 295î.H.).

5
Războaiele Samnite reprezintă război al Republicii Romane cu triburile samnite, care a durat 67
de ani și a implicat aproape toate statele din Peninsula Italică. Șirul de lupte s-a încheiat cu
dominația romană asupra samniților. Samniții, care stăpâneau Apeninii la sud-est de Lazio, au
fost printre primii adversari mai puternici ai Romei.
Primul război (343 î.Hr.-341 î.Hr.) a fost scurt. Acesta a fost marcat de victorii romane
pe câmpul de luptă. Războiul a durat doi ani, sfârșindu-se în anul 341 cu Roma triumfătoare și
samniții dispuși să facă pace. Din acest moment regiunea Campania a devenit puternic atașată de
Roma, abordându-se locuitorilor de aici cetățenie romană, dar fără drept de vot. Regiunea
Campania a dus la creșterea puterii Romei și a măririi forței sale de muncă.
Al doilea război (326 î.Hr.-304 î.Hr.) – Roma iese mai puternică din acest război lung,
după ce și-a modernizat armata și tactica militară , devenind cel mai mare stat din Italia
consolidat prin numeroase alianțe și deduceri de colonii. Surse antice indică că Roma a adoptat
falanga (formații dense de hopliți) de la etrusci (folosite în secolul al VI-lea și al V-lea î.Hr.), dar
mai târziu au preluat de la samniți sistemul bazat pe manipuli, probabil din cauza succeselor
militare a samniților contra Romei. Formațiile tip manipuli erau mult mai flexibile și permiteau
manevre mai complexe. În timpul acestor ani, Roma a organizat o marină rudimentară, a
construit primele drumuri militare (construcția la Via Appia a început în 312 î.Hr., iar la Via
Valeria în 306) și a mărit taxele și efectivele militare așa cum reiese din creșterea numărului de
tribuni militari aleși de la 6 la 16.
Al treilea război (298 î.Hr.-290 î.Hr.) – potrivit lui Titus Livius și Dionis din Halicarnas
războiul a început ca urmare a unui atac al samniților contra lucanianilor. Odată cu victoria
asupra samniților, romanii au cucerit o poziție hegemonică în tot sudul central, au impus
celorlalți, populații italice încă puternice, deciziile lor în politica externă, i-au redus la
aprovizionarea trupelor și la finanțarea campaniilor militare. [6]

6
 Capitolul 2
Armata Romană din timpul Republicii

2.1 Specificul armatei romane din timpul Republicii

Armata romană din timpul Republicii a fost denumită și armata de manipule sau armata
polibiană, după numele istoricului grec Polybius, care a făcut descrierea cea mai detaliată a
acestei faze (cca. 300-88 î.Hr.). În această perioadă, romanii, menținând în același timp și
sistemul de impozitare, au adoptat ca organizare pentru Armata romană târzie / armata romană
din Est (284-641) legiunile lor manipulele (latină manipulus) după modelul celor folosite de
samniți. Romanii au obligat toate celelalte state din peninsula Italică să formeze o alianță militară
permanentă. Astfel, celelalte state au furnizat (împreună) aproximativ același număr de trupe la
forțele comune ale romanilor și erau subordonate comandamentului roman. [8]
Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. Senatul putea să le prelungească
mandatul. Consulii erau aleși anual și aveau sarcini militare importante. Pretorii aveau rang
inferior consulilor, le încredințate operațiuni de o anvergură mai mică. De obicei, în timpul
cronicarului Polybius, consulul avea în subordine două legiuni, iar pretorul o legiune. Legiunea
obișnuită era formată din 4.200 de pedeștri și 300 călăreți. Bărbații cei mai bogați formau
unitățile equites și erau împărțiți în zece turmae comandate de trei decurioni. Soldații nu erau
obligați să lupte mai mult de 16 campanii, timp de peste 16 ani. Senatul decidea numărul
oștenilor de mobilizat și unde anume să fie trimiși. [8]
Deși Polybius nu face o descriere a unităților equites, este probabil că soldații din
cavaleria romană luptau în formație strânsă și aveau în dotare lance, spadă, coif, platoșă și un
scut circular. Fiecare velites era echipat cu scut rotund, sulițe ușoare și spadă. Unii dintre velites
purtau coifuri. Aceștia erau în număr de 1.200. Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria,
care era formată din trei șiruri. În primul șir erau hastati, oșteni mai tineri; al doilea șir era format
din principes, bărbați în vârstă de între 20 și 40 de ani. Al treilea șir era format din triarii, cei mai
bătrâni și mai experimentați. Fiecare șir era împărțit în zece manipule. Astfel, un manipul de
hastati sau principes era format din 120 de soldați, iar un manipul de triarii avea un efectiv 60 de
oameni. În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două centurii conduse de un
centurion, sprijinit de un optio (locțiitor), un signifier (purtătorul stindardului) și un tesserarius
(comandantul gărzii). Alte unități noi, rorarii, accensii și leves reprezentau ceea ce odată fuseseră
a treia, a patra și a cincea clasă în sistemul falangei.

7
 Tactica de luptă era următoarea: hastat provocau inamicul la luptă. În cazul în care lupta
se încingea, aceștia se retrăgeau până în linia a doua principes-ilor și puteau contraataca. Cu
câțiva metri în spatele principes-ilor, stăteau îngenuncheați triarii, care, dacă infanteria grea era
împinsă în spate, puteau șarja cu propriile sulițe, șocând inamicul cu trupe noi care înlesneau
regruparea ostașilor principes. Triarii erau înțeleși în general ca ultima apărare, în spatele cărora
hastati și principes se puteau retrage. În spatele rândurilor închise ale triariilor, armata putea
încerca ulterior să se retragă. Legiunea nu era tot timpul formată din exact 4200 de infanteriști și
300 de cavaleriști.
În timpul campaniilor, din cauza morții pe câmpul de luptă sau bolilor, evident, armata se
micșora. De asemenea, în situații dificile, Senatul putea mobiliza legiuni de 5000, până la 6000
de soldați. Equites și hastati, erau aleși dintr-un număr restrâns de oameni, de aceea, atunci când
erau formate legiuni mai mari, soldații erau împărțiți în mod egal între hastati, principes și
velites. Pe câmpul de luptă soldații, erau sprijiniți de către un contingent aproximativ la fel de
mare de aliați, numit ala, care era recrutat în special din popoare latine. O ala, avea de obicei, tot
atâția infanteriști cât o legiune, însă de trei ori mai mulți cavaleriști. Nu se știe dacă o ala avea un
număr fix de soldați sau dacă era împărțită în cohorte. O ala era comandată de către trei
prefecți.În această perioadă, într-un mod particular, s-a dezvoltat și sistemul de apărare al
taberelor. Locul unde se așeza armata, chiar și pentru o noapte, era transformat într-o fortăreață.
În sistemul manipular, cavaleria avea în continuare un loc secundar. Despre armele soldaților,
ne-au rămas informații importante de la Polybius. Acesta spunea că fiecare hastatus și principes
aveau două sulițe. Acestea erau faimosele pila. Un pilum era format dintr-o vergea de lemn și
avea o lungime de aproximativ 1,2 metri. Despre gladius știm că în secolul II î.H., romanii au
adoptat „gladius hispaniensis”. Această armă ar fi putut fi copiată de romani în primul război
punic sau în cel de-al doilea. Unii soldați romani purtau un pumnal, numit pugio. Triarii foloseau
încă vechea lance a hopliților. [8]

2.2 Războiul Piric

Cronologia Romei continuă cu evenimente din sudul Italiei, unde romanii cuceresc
Tarentum (în urma ducerii războiului Piric), una din cele mai vechi colonii grecești din Calabria.
Războiul Piric (280-275 î.Hr.) reprezintă un conflict dintre Republica Romană cu armata
Pyrrhus, în fruntea unei coaliții Greco-Italic. Moartea lui Pyrrhus în lupta la Argos în 272 a forțat
Tarentum să se predea Romei. Deoarece a fost ultimul oraș independent al Italiei, Roma a
dominat acum întreaga peninsulă italiană și a câștigat o reputație militară internațională. [6]
Campaniile romanilor continuă cu un șir de succese, printre care au reușit să-i alunge pe
cartaginezi din Sicilia. O importantă bătălie între cartaginezi și romani a fost bătălia de la

8
Mylae, care a avut loc în 260 î.H. Romanii au reușit să-și creeze, o flotă formată din 140 de
nave. Flota cartagineză era formată din doar 130 de nave. Cartaginezii, crezând că intră într-o
luptă ușoară cu marinarii italici neexperimentați s-au năpustit de-a valma. Aceștia au fost
reținuți, însă, de o metodă nou inventată, a ghearelor de pisică (corvus), apoi, au fost obligați să
se implice într-o luptă corp la corp deloc favorabilă, pe care romanii au reușit să o câștige. În
anul 256 î.H. a avut loc o nouă bătălie importantă între cartaginezi: bătălia de la Ecnomus.
Romanii aveau un efectiv de aproximativ 330 de galere, dintre care cele mai multe erau
cvincvereme, dar și două hexereme și alte vase mici. Romanii totalizau 140.000 de oameni,
conduși de consulii Lucius Manlius Vulso și Marcus Atilius Regulus.[9]
Romanii se împărțiseră în patru escadre, dintre care două erau desfășurate în formă de
triunghi, a treia remorca vase de transport, iar a patra forma ariergarda. Hamilcar spera să
despartă flota romană în grupuri mai mici, pe care să le distrugă cu vasele sale mai rapide. Deși
planul lui Hamilcar reușise, acesta nu a putut să facă nimic împotriva corvusului. Marcus Atilius
Regulus și Manlius Vulso au obținut o victorie clară. [8]

2.3 Contribuția lui Gaius Marius în armata Romană

De multe ori s-a afirmat că cel care a creat armata romană a fost Gaius Marius. În anul
107 î.H., Marius a devenit consul, fiind trimis să-l înlocuiască pe comandantul care lupta în
războiul numidian. Înainte reformei lui Marius, Gaius Gracchus a făcut statul responsabil pentru
furnizarea de echipament și îmbrăcăminte legionarilor și interzicerea înrolării soldaților romani
sub 17 ani. După ce lui Marius i s-a interzis dreptul de a mobiliza noi legiuni pentru a întări
armata aflată în Africa, acesta a făcut o mutare fără precedent, apelând la cetățenii cei mai săraci,
care nu aveau bani pentru recrutare. Recruții proveneau tot mai mult din rândul săracilor. [9]
În timpul lui Marius, alele (alae) au dispărut, trupele fiind recrutate în legiuni organizate
la fel. Acesta a oferit stimulente speciale pentru veterani. În trecut, fiecare legiune avea cinci
stindarde, însă Marius a dat fiecărei legiuni o acvilă de argint. Soldații primeau arme, armură și
haine de la stat. În cadrul unei legiuni au dispărut diferențele între clasele sociale. Toți legionarii
aveau pilum și gladius. Soldații erau în continuare împărțiți în centurii, care însă, erau formate
din 80 de oameni. Două centurii formau un manipul. Fiecare legiune avea un efectiv de 6.000 de
oameni, era formată din zece cohorte, care la rândul lor erau formate din trei manipule. Cohorta
oferea mai multe avantaje față de efectivul organizat în manipule. O cohortă este posibil să fi
avut un comandant. În bătălie, legiunea era desfășurată tot în formație triplex acies. Erau patru
cohorte în prima linie, trei în a doua și a treia. Comanda legiunii era mai ușoară, întrucât
comandantul dădea ordine la doar zece comandanți de cohorte, în loc de 30 de comandanți de
manipule. Cohortele se puteau deplasa ca unități individuale. Serviciul militar obligatoriu era de

9
16 ani. Infanteria grea ocupa cel mai important loc, în timp ce infanteria ușoară a fost
abandonată. Profesionalismul și faptul că legiunile erau permanente a adus multe avantaje. [8]

Capitolul 3
Armata romană din perioada lui Cezar

3.1. Specificul Armatei romanei din perioada lui Cezar

Armata romană din perioada lui Cezar (88-30 î.Hr.) marchează tranziția de la recrutarea
cetățenilor din timpul Republicii la forțe profesioniste permanente ale epocii imperiale, forțe
preponderent voluntare. În această perioadă, comandanții supremi ai armatelor cvasi-permanente
erau imperatorii, lideri militari puternici, Cezar, Pompei și Marc Antoniu, care au iscat războaie
civile în competiția pentru adjudecarea puterii supreme în stat. Ca urmare a războiului social (91-
88 î.Hr.), tuturor locuitorilor peninsulei Italice li s-a acordat cetățenia romană. Vechile alae au
fost desființate și membrii lor integrați în legiuni. Cavaleria, formată din cetățeni ai Republicii, a
fost mult redusă ca număr și înlocuită de cavaleria indigenă din provinciile romane.[8]
Armata lui Caius Iulius Caesar era capabilă să construiască un pod peste Rin, să repare o
flotă sau să construiască rampe și mașini de război. Lideri militari și de stat ca Caesar, Marius,
Sulla și Pompei au demonstrat flexibilitatea legiunilor formate din cohorte. După ce a câștigat
bătălia de la Alesia (52 î.H.), Caesar a reușit să-l învingă și pe Pompei (9 august 48 î.H.),
devenind dictator pe viață. După moartea lui Caesar (44 î.H.), s-a încheiat cel de-al doilea
triumvirat: Octavian a devenit conducătorul unic al Romei, primind titlul Augustus (27 î.H.). [8]

3.2 Războaiele galice. Bătălia de la Alesia

Războaiele galice reprezintă o serie de campanii militare desfășurate de către Republica
Romană prin proconsulul Julius Caesar împotriva triburilor galice, în perioada 58 î.Hr. - 51 î.Hr.
Regiunile Britaniei și Germaniei au fost invadate de Romani, dar niciodată aceste expediții din
timpul acestor războaie nu au transformat zonele date în provincii romane. Războaiele galice au
culminat cu o luptă decisivă la Alesia în 52 î.Hr., în care victoria completă romană a dus la
extinderea republicii romane de-a lungul întregii Galii. Războaiele au fortificat calea lui Cezar
spre poziția de conducător unic al Republicii Romane.
Bătălia de la Alesia a avut loc în septembrie 52 î.Hr., între o armatǎ galicǎ condusǎ de
Vercingetorix pe de-o parte și armata romană condusǎ de Iulius Cezar. Iulius Cezar a pornit să
cucerească triburile galice și aplicînd strategie atentă „dezbină și conduce” pentru menținerea

10
controlului. Vercingetorix și armata lui au cîștigat cîteva conflicte inițiale minore cu unitățile
romane conduse de Cezar și Titus Labienus. Cu toate acestea, romanii au cucerit capitala de trib
de la Avaricum (Bourges), omorînd întreaga populație de 120.000 de oameni. Următoarea bătălie
importantă a fost cea de la Gergovia, unde Vercingetorix l-a învins pe Cezar, provocîndu-i
pierderi majore. Victoria însă l-a costat pe Vercingetorix viețile multor oameni, inclusiv mulți
nobili. Din cauza pierderilor, s-a retras, mutîndu-se în altă fortăreață, Alesia. În septembrie 52
î.Hr Cezar a înaintat către fortul Alesia. Alesia se afla pe o poziție fortificată pe vîrful unui deal
cu caracteristici defensive puternice, vale înconjurată de trei râuri. Din aceste motive, Cezar a
crezut că un atac frontal nu va reuși și a optat pentru un asediu, sperînd să forțeze predarea
galilor prin foamete. Avînd în vedere că aproximativ optzeci de mii de soldați s-au baricadat în
oraș, precum și populația civilă locală din Mandubi. Primul atac fusese de către Gali, în timp ce
armata romană construia mașinăriile de asediu. Romanii fiind în inferioritate, Cezar și-a trimis
aliații germanici pe cai, acestea i-au atacat pe Gali provocînd pierderi considerabile, ca urnare cei
care au supraviețuit, au fugit în retragere, fiind urmăriți pe toată distanța pînă la fort.
Pentru a asigura o blocadă perfectă, Cezar a ordonat construirea unei serii de fortificații,
numite „controvallazione” (internă) și „circonvallazione” (externă), în jurul Alesiei. În primul
rând, Cezar a săpat un șanț (la vest de orașul Alesia, între cele două râuri Ose și Oserain)
adîncime de douăzeci de picioare (egal cu aproximativ șase metri), cu pereții drepți, astfel încît
fundul să fie la fel de larg ca marginile superioare. Prin urmare, el a retras toate celelalte
fortificații la patru sute de pași din acea groapă spre vest (aproximativ șase sute de metri).
Galii au observat o slăbiciune în fortificația romană. Partea de nord a unui deal nu a putut
fi inclusă în lucrările romane și au plasat o tabără cu două legiuni pe un teren abrupt și
dezavantajos. Astfel, galii au selectat 60.000 de oameni și înaintat pentru atac. S-au deplasat
înainte de zori și au lansat atacul la prânz. Cezar a trimis șase cohorte cu cavalerie pentru a
susține apărarea zonei slabe. Brutus cu șase cohorte de cavalerie și apoi Caius Fabius cu alte
șapte cohorte de cavalerie s-au deplasat pentru a apăra fortificația interioară. Atacul a fost
respins.
Cezar însuși a condus un atac cu soldați, producînd pierderi serioase galilor.
Vercingetorix a convocat ultimul consiliu și ulterior s-a predat. Le-a spus ca a luptat pentru
libertatea Galiei, nu pentru sine.

11
 Capitolul 4
Armata romană imperială

4.1 Specificul Armatei romane imperiale

Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a devenit o
instituție formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era formată în continuare din
legiuni, dintre care unele au continuat să existe timp de secole, iar altele fie au fost nimicite în
luptă, fie au fost demobilizate, deoarece s-au dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de
legiuni, însă a redus-o la doar 28. [8]
Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare cohortă fiind
formată din 480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți în 6 centurii (grup de o suta de
cetateni in Vechea Roma), fiecare comandată de un centurion. De asemenea, erau și 120 de
cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de soldați. Sub Augustus a fost numit un
comandant permanent-legtus legionis (acesta era un senator care avea de obicei între 30 și 40 de
ani). Locțiitorul de comandant era celălalt senator din unitate, tribunus laticalvius, ce avea în jur
de 20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus castrorum, prefectul taberei. Pilus reprezenta un
alt nume pentru triarius. O centurie era formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri,
numite contubernia. După aceea urmează cinci tribuni augusticlavi sau tribuni ecveștri. În partea
de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii, soldații obișnuiți. După înrolare, ei petreceau câteva
luni în tabără. Apoi intrau într-o legiune unde își petreceau primele luni ca recruți. Prima oară
erau promovați ca sesquiplicarius, exact ca tesserarius sau cornicen, etc. Urma apoi postul plătit
de două ori (duplicarii), la fel ca optio, signifer, sau aquilifer. Fiecare legiune a primit un număr
și un nume, cu toate acestea sistemul nu a fost niciodată logic, deoarece unele legiuni nu au
renunțat la identitatea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost numite Gemina („Geamăna”), fapt ce
sugerează că au fost formate prin unirea a două legiuni. Unele dintre legiuni au dobândit o
reputație distinctă în timpul lui Caius Marius, dar Augustus a oficializat această tendință. Nero a
adăugat Legiunii XIV Gemina, titlul de Maria Victrix (a lui Marte, Victorioasa), iar Traian a
numit Legiunea XXX, Ulpia Victrix. [8]

12
 După războaiele civile, Augustus a putut să reconfigureze politica externă, așa cum
făcuse și cu administrația internă. Cuvântul limes (plural-limites) însemna la începutul
imperiului nu mai mult de un drum sau o cale și a început să fie folosit pentru drumurile închise
de armată în campaniile din teritoriile inamice. Cu timpul, termenul desemna frontiera dintre
teritoriile romane și non-romane și a fost folosit ca atare de către Frontinus și Tacitus.
Problemele cu care au trebuit să se confrunte guvernatorii republicani în protecția frontierelor nu
au fost reprezentate într-o măsură foarte mare de presiunile externe, ci, în unele cazuri, oamenii
cuceriți și și controlul asupra acestora și al bunurilor. Diferențele între armata romană din secolul
IV d.H. și armata romană din perioada Principatului constau în existența unei armate de cîmp
mobil, organizarea cavaleriei în organisme independente față de infanterie și dimensiuni mai
mici ale unităților legionare.

4.2. Războaiele daco-romane

Cauzele războaielor dacilor cu romanii sunt diverse. Una din ele posibil să fie bogățiile
subsolului dacic și criza economică din Italia sau dorința lui Traian de a atinge gloria lui
Alexandru Macedon. De asemenea, o altă variantă ar putea fi nemulțumirea romanilor față de
creșterea puterii dacilor. Traian a început războiul după trei ani de pregătiri, foarte probabil pe 25
martie 101 d.H. Acesta a construit un drum în stîncă în anul 100 d.H., pe malul drept al Dunării
în defileul Cazanelor. Armata romană număra în total aproximativ 150.000 de oameni, în timp ce
dacii erau de trei ori mai puțini.
Armata romană, condusă de însuși Traian, a avansat prin Banat, probabil prin același loc
unde tecuse și Tettius Iulianus în anul 88 d.H. În același tim, Laberius Maximus a urcat și el spre
nord cu armata până la valea râului Olt. Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la
Drobeta de unde s-a îndreptat spre munți și apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa.
Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal așteptându-i pe romani la Tapae
(Porțile de Fier ale Transilvaniei). Datorită riscului lui Decebal de a-și părăsi reședința, Traian a
fost obligat să părăsească munții din sud-vestul Transilvaniei, acesta fiind începutul celei de-a
doua campanii. Atacul dacilor a fost corelat cu cel al barbarilor din est. Traian a reușit să
spulbere coaliția barbară, cîștigînd bătăliile decisive de la Adamklissi și Nicopolis ad Istrum.
După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de
tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comatiși apoi prin tarabostes. Traian va ataca
din mai multe părți, iar dacii, slăbiți, vor cere pacea, pe care Traian o va accepta.
Încă după primul război dintre Decebal și Traian (101/102) romanii ocupaseră Banatul și
țara Hațegului, Oltenia, vestul Munteniei și probabil sudul Moldovei. La 4 iunie 105 Traian
părăsea Roma și se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Traian va

13
rămâne în Dacia, așteptând să-și refacă forțele pentru a doua campanie de luptă. I-au venit în
ajutor legiunea I Flavia pia fidelis Minerva (a cărei signă este detaliată pe Columnă), legiunea XI
Claudia pia fidelis (transferată de la Vindonissa) și vexillationii din legiunile IV Scythica, XII
Fulminata. Atacul asupra Daciei s-a desfășurat din mai multe direcții: din vest prin Banat, spre
vale Mureșului și Valea Orașului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil și pe
Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpînite de
daci. Cu toată lupta îndârjită și sacrificiul dacilor, cetățile lor au fost pe rând cucerite. Prada de
război, în care se include și tezaurul lui Decebal, a fost mare (165.000 kg aur și 331.000 kg
argint). Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăția prăzii a permis redresarea parțială a finanțelor
Imperiului.
Capitolul 5
Armata romană târzie

5.1 Reformele din timpul împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare

Armata romană tîrzie (armata romană din Est din perioada 284-641) este caracterizată de
reformele din timpul împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare.
Ca împărat, Dioclețian a trebuit să facă față multor probleme. Cea mai mare preocupare a
sa la începutul domniei a fost aceea de aduce răzvrătiți dintre barbari pentru a consolida
frontierele. Într-o celebră comparație între Dioclețian și Constantin, Zosimus îl laudă pe primul
deoarece, datorită simțului său de anticipație, frontierele imperiului erau peste tot susținute de
orașe, garnizoane și fortificații care găzduiau întreaga armată. La începutul domniei lui
Dioclețian, existau 34 de legiuni.[8]
Principala schimbare a structurii de la armata secolului al II-lea a fost înființarea unor
armate mari de escortă, care conțineau de obicei 20.000-30.000 de trupe palatini de înaltă
calitate.. Funcția principală a acestor armate era de a descuraja uzurpatorii și, de obicei, făceau
campanie sub comanda personală a împăraților lor. Cele legiuni au fost împărțite în unități mai
mici dimensiuni comparabile cu regimentele auxiliare ale principatul. Infanteria a adoptat
echipamentul de protecție mai mare al Principatului cavalerie .
Rolul cavaleriei în armata tîrzie nu pare să fi fost mult îmbunătățit în comparație cu
armata Principatului. Dovada este că cavaleria a fost aproape aceeași proporție din numărul total
al armatei ca în secolul al II-lea și că rolul și prestigiul ei tactic au rămas similare. Cu toate
acestea, cavaleria armatei romane târzii era înzestrată cu un număr mai mare de unități
specializate, precum cavaleria de șoc extragrea ( cataphractii și clibanarii ) și arcașii călare . [3]
În timpul secolului al IV-lea, cavaleria și-a dobândit o reputație de incompetență și lașitate

14
pentru rolul lor în trei bătălii majore. În schimb, infanteriei și-a păstrat reputația tradițională de
excelență.

Capitolul 6
Armata bizantină

6.1 Armata bizantină în perioada anilor 641-1071

Armata bizantină (641-1071) a fost corpul principal de oaste al forțelor bizantine, care
acționa alături de marina bizantină. Descendent direct al armatei romane, armata bizantină a
menținut un nivel similar de disciplină, pricepere strategică și organizare. A fost printre cele mai
eficiente armate din vestul Eurasiei o mare perioadă din Evul Mediu, între 330 - 1453, însă
prezentul articol tratează situația armatei bizantine în perioada 641 - 1071. [8]
Efectivele militare care alcătuiau faimoasa „tagma ta” variau în funcție de
disponibilitățile de moment, dar in timpul domniei împăratului Leon cronicile consemnau ca o
tagma ta era formata din 256 de soldați infanteriști si 300 de cavaleriști, pentru ca in alte
perioade aceasta sa îmbrace straie mult mai largi, incluzând unități din cele mai variate, de pana
la 3500-4000 de soldați. Armata bizantina utiliza divizii mixte de soldați din punct de vedere al
armelor din dotare, respectiv arcași si lăncieri deopotrivă – caracteristica ce sugerează
capacitatea de etalare a unor tactici avansate si elaborate in detaliu, la nivelul câmpului de lupta
Tacticile militare bizantine privilegiau cavaleria, punând in plan secundar infanteria,
întrucât se presupunea pe de o parte ca un cavalerist poate sa descalece si sa lupte si ca
infanterist, iar pe de alta parte, in cazul in care ar fi fost ordonata retragerea, cavaleriștii puteau
sa se îndepărteze rapid din zona periculoasa gratie cailor lor. Antrenamentele acestor soldați
prevedeau deprinderea trasului cu arcul in doua moduri distincte: stilul roman – cu lansarea
săgeții mai lenta, dar puternica și stilul persan – cu lansări rapide de săgeți, dar cu o forța ceva
mai slaba. Cavaleriștii trebuiau sa mânuiască însă cu aceeași abilitate si lancea, nu numai arcul

15
cu săgeți, spre a putea lansa atacuri eficiente cu ajutorul acesteia in orice direcție, inclusiv peste
umăr. In etapa inițiala a dezvoltării armatei bizantine, comandanții dădeau încă ordinele in limba
latina, chiar daca soldații vorbeau cu precădere greaca, dar termenii utilizați pe câmpul de lupta
erau destul de simplu de
Infanteria era divizata in grea si ușoara si era dotata cu armuri si cămăși de zale, coifuri,
scuturi, spade, lănci, praștii si marzobulon (un tip de suliță), in timp ce unităților de mercenari le
era îngăduit sa utilizeze echipamentul si armele pe care le preferau si cu care erau obișnuiți de pe
plaiurile natale. Disciplina constituia o caracteristică fundamentala, pentru cei ce nu respectau
ordinele superiorilor fiind prevăzute pedepse severe, iar in caz de dezertare, pedeapsa cu
moartea.

6.2. Armata bizantină din timpul Dinastiei Comnen

Perioada Comneniană (1071-1204) a marcat o renaștere a armatei bizantine. La începutul
acestei perioade, în 1081, Imperiul Bizantin a fost redus la cea mai mică mărime teritorială din
istoria sa. Înconjurat de dușmani și financiar distrus de o lungă perioadă de război civil,
perspectivele imperiului nu arătau bine. Armata bizantină a fost redusă la o umbră: în secolul al
XI-lea, decenii de pace și de neglijare a redus vechile forțe thematice, iar în bătălia de la
Manzikert din 1071 a fost distrus tagmata profesională, cea care era baza armatei bizantine.
Pierderea ulterioară a Asiei Mici a lipsit Imperiul de principalul centru de recrutare. În Balcani,
în același timp, Imperiul a fost expus la invaziile Regatului Normand al Siciliei și la raiduri
pecenege de-a lungul Dunării. [8]

6.3 Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog

Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog este marcată în perioada 1261 - 1453.
După Cruciada a Patra, Constantinopolul devine capitala Imperiului Latin de Răsărit. Jefuirea
Constantinopolului de către cruciați a fost una din marile tragedii ale perioadei medievale. [8]
Cauza cea mai apropiată a problemei se afla în numeroșii dușmani ai Bizanțului, care s-au
combinat în cursul secolului al XIV-lea pentru a copleși ceea ce a rămas din teritoriile centrale
ale imperiului. Cu fiecare deceniu care trecea, Imperiul Bizantin devenea mai slab și pierdea mai
multe pământuri. Erau mai puține resurse disponibile pentru a face față oponenților Imperiului.
În consecință, baza ei de putere a fost distrusă. În timp ce imperiul mai întâmpinase dificultăți (în
secolul al VIII-lea o mare parte din ținuturile Bizanțului erau ocupate de Avari și arabi), până la
sfârșitul secolului al XIV-lea imperiul nu mai poseda teritorii semnificative (cum ar fi Asia
Mică) pentru a forma baza unei recuperări. Drept urmare, multe încercări de a-i alunga pe

16
otomani și bulgari au eșuat, în timp ce lipsa de teritoriu, venituri și forță de muncă a însemnat că
armatele Bizanțului au devenit din ce în ce mai învechite și depășite în număr. [12]
Cu toate acestea, cele mai grave probleme au apărut din organizarea politică și militară
internă a imperiului. Sistemul politic al imperiului, bazat întrucât era în jurul unui împărat
autocratic și semi-divin care exercita puterea absolută, devenise învechit, în timp ce războaiele
civile pe care le-a produs sistemul au slăbit puternic imperiul din interior, lăsându-l expus
dezastruos atacurilor exterioare. Mai mult, sistemul militar al imperiului devenise din ce în ce
mai dezorganizat și haotic, ca urmare a dispariției sistemului tematic în secolele XI-XIII.
Rezultatul a fost eșecul persistent și înfrângerea pe fiecare frontieră. [12]
Bizanțul nu putea pierde și deceda decât atât de mult timp înainte să o distrugă; la
sfârșitul secolului al XIV-lea, situația devenise atât de severă încât Bizanțul și-a predat
independența politică. La mijlocul secolului al XV-lea, restabilirea atât a libertății religioase, cât
și a libertății politice a Bizanțului a fost în cele din urmă o cauză imposibilă. [12]

Concluzii şi propuneri

În concluzie putem afirma că armata Romană a fost mai mult una de invazie, deși nu au
fost neglijate problemele fortificațiilor și apărarea. În general pentru Roma este caracteristic
ducerea unui război mobil cu manevre pe spatii largi determinat de cavalerie, cu toate că aceasta
nu constituia principala componentă a armatei
Datorită unei liste impunătoare de lupte duse pe parcursul istoriei, Roma prin experiență a
dobîndit noi inovații în tactică și armamentul de luptă. Arta militară specific Romei este
reprezentată de strategia bazată pe o infrastructură de excepție, care consta din drumuri special
amenajate, cetăți, puncte de sprijin întărite, poduri etc. Sistemul de apărare roman se manifestă
printr-un sistem de apărare fortificată complexă a limesului, precum și o rețea sofisticate de baze
în sprijinul multiplelor ofensive. Mai ales în perioada romană, devine important factorul și
efectul psihologic, care crea avantaje pe câmpul tactic și în spațiul strategic.
Cronicarii, istoricii si analiștii de specialitate au remarcat, secol dupa secol,
impresionanta eficiență a armatei romane, dezvăluind cîteva principii, pe cat de simple pe atît de
prețioase, care se aflau la baza rezultatelor remarcabile înregistrate de aceasta magnifica forță
militară în mai toate planurile. Inovația, inițiativa și spiritul de supraviețuire i-au ajutat într-o
manieră remarcabilă să-și atingă obiectivul, transformîndu-i într-una din cele mai impozante
forțe ale întregii noastre istorii, nu numai in perioada unanim recunoscută sub termenul generic
de „antichitate”.

17
 Poporul Roman a acumulat un bogat tezaur de victorii și recunoaștere mondială, dar ne
cătînd la toate acestea i s-a apropiat sfîrșitul, fie din factor politic, economic sau militar. În istorie
Imperiul Roman va rămîne de o importanță majoră din punct de vedere social și militar.

Bibliografie

1. https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/secretele-celor-mai-bune-armate-din-lumea-antica-
1851318.html (accesat la data de 05.10.2022);
2. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/168_187_Strategia%20si%20tactica
%20militara%20a%20lumii%20antice.pdf (accesat la data de 05.10.2022);
3. Atlas istoric DUBY, ediția Corint istorie.
4. https://wikicro.icu/wiki/battle_of_veii (accesat la data de 05.10.2022);
5. https://wikicro.icu/wiki/Battle_of_the_Allia#Battle (accesat la data de 05.10.2022);
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Samnite (accesat la data de 05.10.2022);
7. https://wikicro.icu/wiki/Roman_Republic (accesat la data de 05.10.2022);
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_roman%C4%83 (accesat la data de 05.10.2022);
9. Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy;
10. https://books.google.md/books?
id=v0f4SEf7rosC&pg=PA28&dq=imperial+roman+army+augustus&source=gbs_toc_r&hl=en&
redir_esc=y#v=onepage&q=imperial%20roman%20army%20augustus&f=false (accesat la data
de 05.10.2022);
11. https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/secondary/BURLAT/2*.html (accesat
la data de 05.10.2022);

18
12. https://upwikiro.top/wiki/Byzantine_Empire_under_the_Palaiologos_dynasty#Conclusion_2
(accesat la data de 05.10.2022).

19