Proiect istorie

Lupu Daniel
Dobre Bianca
Feraru Anca
Feraru Vlad

Armata Romaniei

Forțele Armate Române sunt formate din trei categorii de

arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene, Forțele Navale , aflate
sub comanda Statului Major al Apărării, direct
subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de
război, Președintele României este comandatul suprem al
Forțelor Armatei. Ministerul Apărării Naționale are prevăzute,
potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65
miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB, ceea ce reprezintă cu
aproximativ două miliarde de lei mai puțin față de suma
prevazută în proiectul fostului Guvern Tăriceanu. Modernizarea
armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro,
doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât
pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale. În
prezent, numărul total de efective participante la misiuni
internaționale este de 1601. Momentan, sunt trupe române
în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan.  Serviciul
militar obligatoriu a fost suspendat din 2007.
În Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
Armata fiecăreia din Țările Române era numită oaste. Oastea,
alcătuită din călărime și din pedestrime, se compunea din:

 oastea cea mică, care prin secolul al XV-lea ajunsese la circa

10.000 de oameni, formată din:
o oastea domnului, care depindea direct de domnitor și era

formată din curteni, țărani liberi (moșneni, răzeși), nemeși

și târgoveți;
o oastea feudalilor (steagurile marilor boieri), formată din

slugile boierești.
 oastea cea mare, (care ajunsese la circa 40.000 de oameni) la
care participa și o parte a țărănimii aservite.
Războaiele erau purtate, în general, de oastea cea mică și
numai în cazuri deosebite, cu asentimentul sfatului domnesc,
era adunată oastea cea mare. Comandantul oștii era domnul
țării (în Transilvania voievodul), iar în lipsa acestuia, de regulă,
marele vornic, dar domnitorul putea să încredințeze comanda
militară supremă oricăruia dintre dregători.
În secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea,
baza oștii o constituiau cetele (steagurile) boierești, în a doua
jumătate a secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al
XVI-lea cetele de curteni, iar în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-
lea slujitorii (categorie privilegiată, cu obligații militare). Unii
locuitori din ținuturile de margine aveau funcții militare de pază
a granițelor; astfel, în Moldova erau străjerii, în Țara
Românească plăieșii, iar în amândouă țările călărașii, împărțiți
în steaguri. Începând din secolul al XVI-lea, în oștirea Țărilor
Române apar unități
de mercenari (lefegii) poloni, lituani, unguri, secui, sași, nemți, c
azaci, turci, bulgari și chiar francezi, italieni și valoni.
Armamentul majorității ostașilor, în afară de câteva sute de
boieri înzăuați și cu armament greu, cuprindea arcul cu
săgeți, sulița, sabia, ghioaga, securea, scutul, iar pe la sfârșitul
secolului al XV-lea sânețele și "pușcile".
Cum războaiele se purtau mai ales vara, obligativitatea
serviciului militar era pe la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) până
la Sfântul Dimitrie (26 octombrie), intervalul în care cei cu
datorii militare trebuia să fie pregătiți pentru orice chemare.