Fresh Capitol Frontiera Conventionala

Frontiera convențională: martorii frontierei
Odată conturat portretul biografic al călătorilor străini și analizat conceptual termenul de

frontieră, urmează să ne aplecăm asupra frontierei convenționale țintind a evidenția trei aspecte
principale: (1) o scurtă descriere a frontierelor politice a Transilvaniei în perioada Principatului;
(2) instantanee ale frontierelor transilvănene oferite de călătorii străini în relatări; (3)
inventarierea elementelor ce pot fi înglobate sub eticheta de „martori ai frontierei”, cu alte
cuvinte posturile de bază unde erau santinele de o parte și alta a frontierei, tabla cu stema
imperială, carantina ș.a.
Frontiera politică a Transilvaniei

Una din cele mai importante consecințe ale dezastrului de la Mohacs (1526) a fost împărțirea
Ungariei în două părți: nord-vestul a ajuns sub autoritatea lui Ferdinand de Habsburg, iar
Transilvania cu regiunile sale învecinate au încăput pe mâna lui Ioan Zapolya, fostul voievod al
țării. Dorința de supremație a făcut ca între cei doi să izbucnească un lung război, întins pe
parcursul a două decenii, conflict continuat apoi și de urmașii lor. După pacea de la Oradea din
1538, Dieta întrunită în 1541 la Debrețin discută despre proiectul transformării Transilvaniei în
principat autonom sub suzeranitate turcească.1 Acesta se va institui din 1541 și se va menține
până în 1699, când în urma Păcii de la Karlowitz, stăpânirea habsburgică asupra regiunii va fi
recunoscută la nivel internațional.
Pe parcursul întregii perioade a principatului transilvan sub suzeranitate otomană2, acesta a fost
un stat de tip modern timpuriu, care semăna ca structură de conducere și organizare cu celelalte
state central sau vest-europene. După părerea lui Berindei și Veinstein, Poarta a subsumat
numelui generic de Transilvania următoarele teritorii: voievodatul Transilvaniei din 1541,
regiunile denumite Partium cuprinzând comitatele așezate între Tisa și voievodatul Transilvaniei
(Bekes, Arad, Cenad, Zărand, solnocul Exterior, Bihor, Crasna, Szabolcs) și regiunile din nord-
vestul voievodatului Transilvaniei (Satu Mare, Solnocul de Mijloc, Maramureș, Ugocsa, Bereg,
Ung, Zemplen) și pentru scurtă vreme și Banatul.3
În funcție de spațiul de joc pe care i-l oferea constelația schimbătoare a marilor puteri,
Transilvania, înghesuită între habsburgi, polonezi și otomani, a încercat printr-o politică externă
1
Vezi capitolul 2.3. Structura puterii de Anton Dorner în: Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei. 2: de la 1541 până
la 1711, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2005, pp. 141–142.
2
Vezi capitolul 2 „Lupta Habsburgilor pentru Transilvania” din Mathias Bernath, Habsburgii s̨i începuturile
formării nat̨iunii române, Editura Dacia, Cluj, 1994, pp. 38–56.
3
Vezi M. Berindei, G. Veinstein, L’Empire ottoman et les pays roumains 1544-1545. Etude et documents, Paris-
Cambridge, 1987 apud Cristina Feneșan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Editura
Enciclopedică, București, 1997, p. 49.
abilă, să-și mențină și să-și extindă suveranitatea. Învecinată din trei părți de teritorii aflate sub
influență otomană (Moldova, Țara Românească și fostul regat al Ungariei), Transilvania extinsă
se învecina doar în nord-vest, la Cașovia, cu Ungaria habsburgică. Stăpânirea celor șapte
comitate ungare de pe Tisa de sus și a așa-numitului Partium în sens restrâns (partes adnexae
regni Hungariae), anume comitatul Bihor cu Oradea și unele ținuturi la sud și la nord de acesta,
a fost din punct de vedere militar și al aprovizionării de mare însemnătate pentru menținerea
autonomiei țării. Când în ultimele decenii ale dominației lor, otomanii au restrâns dinspre Tisa
teritoriul transilvănean (cucerirea Oradiei în 1660), țara a pierdut tot mai mult din însemnătatea
sa politică.4
„Un rol important pentru supraviețuirea politică a principatului autonom l-a avut sistemul
defensiv de la frontiera de vest a țării, alcătuit din cetăți mai vechi dar și fortificații moderne,
bastionare, construite în această perioadă. Frontiera militară a principatului a fost eficientă în fața
incursiunilor de anvergură redusă, organizate de turci sau de Habsburgi, însă nu au rezistat în
fața campaniilor de amploare și a asediilor îndelungate 5. O primă etapă a dezintegrării acestui
sistem are loc în anii 1551-1552, când turcii cuceresc Banatul și organizează o provincie
(vilayetul Timișoarei), ce va reprezenta un permanent pericol pentru Transilvania. Timp de mai
bine de un secol (1660) ansamblul de fortificații ardelene a rezistat fără pierderi majore. Căderea
cetății Oradea, cea mai importantă și puternică fortificație transilvăneană din părțile de vest ale
țării, a fost fără îndoială cea mai mare pierdere strategică pentru sistemul defensiv al țării. După
acest an, sistemul defensiv al principatului a fost reorganizat pe baza unor fortificații mai vechi,
din interiorul țării. Cea mai important poziție în aceast nouă frontieră militară a fost ocupat de
orașul Cluj. Pe parcursul anilor 1685-1688 cea mai mare parte a cetăților și orașelor fortificate
din Transilvania au fost ocupate de garnizoane austriece, țara intrând astfel în stăpânirea efectiv a
Habsburgilor”.6
Sistemul defensiv a fost o preocupare constantă a conducatărilor Transilvaniei pe parcursul

secolelor XVI-XVII, construcția și întărirea cetăților țării necesitând sume mari de bani, precum
și mobilizarea unei impresionante forțe de muncă; astfel că apărarea țării prin intermediul
4
Mathias Bernath, Habsburgii s̨i începuturile formării nat̨iunii române, pp. 30–31.
5
Mark L. Stein, Guarding the frontier: Ottoman border forts and garrisons in Europe, Library of Ottoman studies
11, Tauris Academic Studies, London, 2007; Silviu Stoian, „The establishment and demarcation of borders in
Europe, in the Early Modern Age”, Research and Science Today Supplement, nr. 2, 2014; Klára Hegyi, The
Ottoman military organization in Hungary: fortresses, fortress garrisons and finances, Studien zur Sprache,
Geschichte und Kultur der Türkvölker Band 25, First edition, KS, Klaus Schwarz Verlag, Berlin, 2018; Brian L.
Davies, Warfare in Eastern Europe, 1500-1800, History of warfare v. 72, Brill, Boston, 2012.
6
Sinteză preluată din rezumatul tezei de doctorat „Organizare militară în Transilvania princiară. Comitate și domenii
fiscale” susținută de Florin Nicolae Ardelean, în anul 2010, în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea
Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Vezi de asemenea și capitolul 6 al lucrării Florin Nicolae Ardelean, Ioan-Aurel Pop,
Organizarea militară în Principatul Transilvaniei: (1541-1691) : comitate şi domenii fiscale, Academia Română.
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2019.
cetăților de margine era considerată o problemă ce îi privea într-o mare măsură pe toți locuitorii
țării.7
Frontiera Transilvaniei prin ochii călătorilor străini
La acest nivel al cercetării vom reda o serie de instantanee oferite de călătorii străini ce au
tranzitat sau vizitat spațiul transilvănean în perioada menționată; aceste fragmente au de-a face
atât cu frontiera naturală, cât și cu cea convențională sau politică.
În ce privește denumirea ținutului sub numele de Transilvania, Ștefan Szanto (zis Arator), iezuit
ajuns la Cluj în 1580, consideră că țara era „înconjurată de jur împrejur de munți și de păduri de
unde și-a dobândit și numele ca să fie numită de unguri Transilvania.” 8 Această observație este
întărită și de Antonio Possevino, secretar al ordinului iezuit: „Întreagă acea țară, care se află spre
răsărit dincoace de munții Carpați, înconjurată ca o cunună de munți înalți – și care s-a numit
apoi Transilvania, după pădurile ce o înconjură – era în vechime o parte destul de însemnată a
Daciei.”9 Ceva mai detaliat în informații este David Frolich, matematician imperial, care în
lucrarea despre ținutul Transilvaniei din 1629-1630 remarcă următoarele: „Această țară a fost
numită Transilvania, după mulțimea pădurilor, deoarece nu se poate intra și ieși din ea decât prin
păduri. Astfel și ungurii o numesc Erdely, adică loc păduros, iar germanii Siebenburgen, după
cele șapte orașe întărite sau cetăți principale ale lor, căci Burg în limba germană înseamnă cetate
sau întăritură.”10
O primă constatare a formei geometrice a ținutului ne provine de la un umanist italian, diplomat

și prepozit al capitlului Transilvaniei, Anton Verancsis (Verantio) ce descrie țara ca având „o
înfățișare mai mult rotundă decât prelungă, ca mărime nu este prea mare, căci într-adevăr dacă
cercetezi fie lungimea, fie lățimea, nu depășește douăzeci și cinci de mile ungurești.” 11 Un alt
italian, Pietro Busto, muzician de curte al principelui Sigismund Bathory, originar din Brescia,
oscilează între „o formă între cea ovală și cea triunghiulară”12
Mai complicate sunt dimensiunile ținutului care diferă de la un călător la altul. Bunăoară,
italianul Giovan Andrea Gromo, căpitan în slujba lui Ioan Sigismund Zapolya, subliniază: „Cât
7
Vezi articolul „Solde, fortificații și armament. Aspecte economice ale organizării militare în principatul autonom al
Transilvaniei (1541-1691)” din: Ştefan Ştefănescu, Claudiu Neagoe, Cultură, istorie şi societate VI, Ars Docendi,
Bucureşti, 2012, pp. 163–178.
8
Maria Holban, Paul Cernovodeanu, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Călători străini despre Țările
Române IV, vol. 4, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică, București, 1972, p. 592.
9
Române II, vol. 2, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică, București, 1970, p. 536.
10
Române V, vol. 5, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică, București, 1973, p. 47.
11
Române I, vol. 1, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică, București, 1968, p. 408.
12
Române III, vol. 3, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică, București, 1971, p. 437.
despre așezarea, mărimea și particularitățile acestei țări eu spun că dinspre sud, trecând Dunărea
la Orșova [...] la o depărtare de două mile de acest oraș, începe statul acestui rege, și
îndreptându-se spre apus, printr-o trecătoare foarte îngustă și greu de trecut, se întinde Valahia
de dincoace de Carpați până la trecătoarea întărită numită de unii Porțile de Fier și de alții Porțile
de Marmură [...] Până în acest loc dincolo de care se intră în Transilvania, sunt, de la granița
turcească, cam 14 mile ungurești, fiecare dintre acestea fiind cât 7 mile italienești. [...] fără să
pomenesc acum prea multe amănunte, spun că de la Porțile de Fier până la hotarele Moldovei
spre miazăzi și spre miazănoapte și până la ieșirea din Transilvania înspre Apus, pe unde se
pătrunde în Ungaria și în Polonia, sunt cam 40 de mile ungurești.” 13 Iezuitul Ștefan Szanto
consideră că Transilvania „întrece în mărime toată Boemia și Moravia” 14, iar călătorul scoțian
William Lithgow afirmă că „în interior se află o vale bogată sau o câmpie de 30 de mile lungime
și 6 mile lățime, împodobită cu șase orașe frumoase. Cel mai de seamă este Brașovul, apoi Alba
Iulia și Sibiu.”15 Matematicianul imperial David Flolich opinează că „lungimea ei este de 24 de
mile germane și tot atâta lățimea.” 16 Cea mai detaliată măsurare ne provine de la același iezuit
Antonio Possevino: „întinderea Transilvaniei înăuntrul cercului de munți (măcar că și ea este în
cea mai mare parte a sa plină de munți și dealuri) poate avea în lungime cam 25 de leghe
ungurești care, fiind cu mult mai lungi decât altele, fac cam 140 mile italiene. Lărgimea sa este
tot pe atâta, deoarece această țară fiind aproape ca un cerc, diametrul său este același din
orișacare parte. Este adevărat că înțelegându-se acum sub acest nume de Transilvania (așa cum s-
a spus) și o parte a câmpiei Ungariei nu numai spre Oradea și Tokay și mai departe către
Debrețin, ci și spre Timișoara, ea este mai întinsă și are poziții care, prin așezarea lor, s-ar întări
mai ușor și are câmpii foarte mănoase și un orizont larg deschis.”17
Des întâlnite în aceste relații de călătorie sunt menționarea vecinilor ținutului principatului;
Verancsis ne informează că „Transilvania se mărginește la răsărit cu Moldova, la apus cu
Ungaria pe unde se merge la Oradea urmând Crișul, la miazănoapte cu Munții Carpații unde ei
despart Podolia, provincie a Sarmatiei sau Poloniei, de Transilvania, la miazăzi cu Moesia de sus
sau – cum am mai spus – Serbia și cu acea parte a fluviului Tisa care, cotind la cetatea Seghedin,
se varsă în Dunăre lângă orașul numit odinioară Axium”18 Într-o scrisoare către fratele lui, din 21
13
Române II, vol. 2, pp. 316–318.
14
Române IV, vol. 4, p. 593.
15
Ibidem, p. 426.
16
Române V, vol. 5, p. 45.
17
Române II, vol. 2, p. 539.
18
Române I, vol. 1, p. 401.
ianuarie 1595, muzicantul Pietro Busto relatează că Transilvania „se mărginește la răsărit cu
Țara Românească, la miazăzi cu Bulgaria la Macau, localitate a turcilor, la apus cu Ungaria și la
nord cu Polonia”19 Ceva mai exact este matematicianul Frolich, la 1630, când scrie că
„Transilvania are ca vecini la apus Ungaria, la miază-noapte Rutenia, la răsărit Moldova și la
miazăzi Țara Românească.”20
În privința frontierelor naturale detaliile ne sunt oferite în abundență. Umanistul Verancsis,

martor ocular la cele relatate, „căci multe am ajuns să cunosc cu ochii mei, ca unul ce am stat
multă vreme în Transilvania”21, ne asigură de protecția naturii, țara fiind „întărită pe dinăuntru de
felurite obstacole ba ale munților, ba ale apelor și drumurilor și e păzită în afară în toate direcțiile
de munții cei mai înalți și mai abrupți, cum dacă ar fi înconjurată de zidurile cele mai
puternice...”22 În aceași manieră ne surprinde și bine cunoscutul Nicolaus Olahus, arhiepiscop de
Strigoniu și baron al Imperiului Habsburgic: „Transilvania este încinsă de jur împrejur de munți
foarte înalți și mai ales din partea care e în hotar cu Țara Românească: dar măcar dintr-o lature
orientată spre nord și spre Moldoveni oferă un acces mai ușor.” 23 Căpitanul Giovan Andrea
Gromo amintește și el de lanțul muntos: „Așadar statul Transilvaniei e înconjurat spre răsărit de
un lanț de munți înalți care începe în Moldova și se întinde spre sud de-a lungul Țării Românești
până în Dunăre. [...] Din mijlocul hotarului cu Țara Românească și mergând spre nord într-acolo
unde această țară se mărginește cu Moldova, găsim, în mijlocul unei văi, puternicul castel Bran,
așezat pe o stâncă, la picioarele căreia curge un mic râu încântător.” 24 Nu la fel de impresionat de
măreția munților este secretarul domnesc genovez, Franco Sivori, atunci când își relatează
impresiile de călătorie: „Am călătorit toată noaptea pe frigul cel mai cumplit și cu cea mai mare
vitregie. Dar am avut parte totuși, câteva ore, de lumina lunii; și miercuri la orele două după-
amiază, am ajuns cu ceata mea la poalele munților Brașovului, care despart Țara Românească de
Transilvania și care deși nu sunt prea înalți, sunt totuși anevoioși și prăpăstioși și foarte greu de
trecut cu trăsurile.”25 Pietro Busto devine poetic atunci când remarcă că țara „este înconjurată de
munți, foarte sălbatici, în care se pătrunde prin trecători înguste, afară doar spre Ungaria; are
câmpii puține dar pline de dealuri roditoare, cu pământ bun și plăcute ochilor, cu văi frumoase,
19
Române III, vol. 3, p. 437.
20
21
Române I, vol. 1, p. 397.
22
Ibidem, p. 398.
23
Ibidem, p. 488.
24
25
udate de mici râuri ce curg spre râul Mureș.” 26 În notă similară găsim și caracterizarea aflată în
darea de seamă a venirii celor „o sută de toscani” în Transilvania: „este înconjurată toată de
munți foarte înalți dar toți frumoși la înfățișare... Aceștia îi dau țării tărie și siguranță.”27
Martorii frontierei
Sub această denumire vor intra toate acele elemente specifice frontierei ce-l întâmpină pe călător
la tranzitarea dintr-o țară într-alta, semne și indicatoare ale trecerii, atât la nivel fizic, cât și
simbolic. Ne referim aici mai cu seamă la toate acele elemente ce țin de vamă: stemă, carantină,
santinelă, documente și alte detalii specifice punctelor de frontieră.
În primă instanță vom trece în revistă punctele de trecere ale frontierei așa cum ne parvin
menționate în scrierile de călătorie. Principalele două puncte de trecere a frontierei din
Transilvania înspre Țara Românească sunt cel de la Turnu Roșu și cel de la Bran. Într-un raport
despre veniturile regești din Transilvania, pe lunilie martie-aprilie 1552, Georg Werner
subliniază următoarele „vama regească are trei centre: Brașovul sau Corona, Sibiul și Bistrița.
Orașele acestea au ținut aproape întotdeauna vama prin arendare din partea regilor [...] Alte
asemenea posturi filiale în Transilvania în care să trebuiască să șadă întotdeauna cu reședința
slujbași ai vămii nu mai au, în afară doar de unul care este ținut de Brașov în cetatea Bran,
așezată în strâmtorile munților prin care se vine din Transilvania, și de altul care e ținut de Sibiu
la Turnul Roșu numit în vorbirea comună Veress Torony așezat tot în strâmtorile acelorași
munți. Acest turn cu puțini ani în urmă a fost năruit în mare parte de năvala și puterea apelor. În
aceste locuri se obișnuiesc să se dea și să se primească țidule vamale pentru mărfurile care se
aduc la Brașov sau Sibiu, căci prin aceste două locuri de intrare trebuie să vină toți cei care au
drum din Țara Românească în Transilvania.”28 Pierre Lescalopier, un jurist francez ce călătorește
în Țara Românească și Transilvania între 16 iunie și 16 august 1574 remarcă: „în ziua de 24
iunie am trecut peste un alt torent, la poalele primului munte din Transilvania. Apoi am trecut
muntele pomenit, înalt, greu de suit și plin de păduri întinse și în vârf am găsit prima strajă din
Transilvania, într-un mic castel care nu are nici o ușă și ei intră înăuntru cu o scară pe care o trag
după ei. Acest castel se numește Bran, de unde am scoborât la Neustadt, sat de germani de
origine saxonă; ungurii și românii îl numesc Cristian.” 29 Tot despre punctul de trecere de la Bran
ne oferă detalii interesante și Filippo Pigafetta: „de la Brașov am ajuns în cele din urmă în tabăra
armatei intrând prin această trecătoare muntoasă care duce în Țara Românească aflată la o
depărtare de 12 mile de Brașov, sau mai bine zis printr-o cheie în munți sfredelită de râul Turcu,
26
Ibidem, pp. 437–438.
27
Ibidem, p. 580.
28
29
care se varsă în Olt. Acolo s-a clădit un castel care aproape zăvorește valea, căci cu artileria
închide trecerea pasului și este numit „Torcsvar” [Bran], și acolo se plătește vama. De aici, prin
căi înguste dar pe care pot merge totuși carele, am trecut culmea muntelui înalt și stâncos peste
care sunt trase carele, cu ajutorul funiilor și am ajuns la tabăra așezată pe râul Dâmbovița.” 30 De
asemenea, pastorul și avocatul Conrad Iacob Hiltebrand remarcă: „Branul este o cetate
împunătoare, locul de strajă al Brașovului la trecătoarea care duce din Țara Românească prin
munții Bucegi și Zărnești, în Țara Transilvaniei.”31 Faptul că este unul din cele mai folosite
puncte de trecere este subliniat și de Ioan Ovari, preot ce studiază teologia protestantă: „22
noiembrie – Am petrecut noaptea la cetatea Bran. 23 noiembrie – Am trecut Carpații minunați,
am înnoptat la Rucăr, un sat la poalele munților.” 32 Nu în ultimă instanță, prin Bran a trecut în
anul 1702 și solia ambasadorului englez la Poarta Otomană, lordul William Paget, din care făcea
parte și reverendul Edmund Chishull. Lordul Paget notează următoarele: „În ziua a 6-a (a lunii
mai), când s-a ajuns la cel mai înalt dintre munți, unde e hotarul dintre Țara Românească și
Transilvania, a venit în întâmpinare comisarul comite Mikeș, cu o trupă de călăreți, germani
împlătoșați și cu o altă trupă de călăreți secui. Astfel după 10 ore de drum, solul a intrat într-o
cetate, prima din cuprinsul Transilvaniei, numită Bran, unde tunurile, care sunt în număr de vreo
30, au fost slobozite toate de trei ori.”33 Cel de-al doilea punct de tranzit dintre Transilvania și
Țara Românească ca importanță se află la Turnu Roșu. Bunăoară acesta a fost folosit de
matematicianul și istoricul militar, Luigi Ferdinando Marsigli, călătorind în 1691, dinspre
București înspre Sibiu: „după ce am scris ambasadorilor și Porții mai întâi de sosirea mea la
București și apoi de urmarea mai departe a călătoriei mele, am intrat în Transilvania prin pasul
Turnul Roșu și apoi m-am dus la Sibiu pentru a căpăta știri și informații sigure asupra locului
unde s-ar afla tabăra armatei imperiale.”34
Înspre Ungaria „supusă turcilor” se poate trece prin Oradea, Caransebeș și Lugoj, ne informează
iezuitul italian Ferrante Capeci.35 La acestea se adaugă și punctul de traversare de la Satu Mare
evidențiat de către nunțiu apostolic Alfonso Visconti în relația călătoriei sale în Transilvania în
18 mai 1595: „principele, crezând că trebuia să intru în țara sa prin partea dinspre Satu Mare care
30
31
32
Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Călători străini despre Țările
Române VI, vol. 6, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.
369.
33
Române VIII, vol. 8, Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.
221.
34
Ibidem, p. 56.
35
spun ei că ar fi calea cea mai obișnuită, a trimis să mă întâmpine la hotarul de acolo.” 36 De Satu
Mare este profund impresionat și Pierre Lescalopier: „chiar în aceeași zi am dormit la Satu Mare,
la o leghe de acolo, un târg mare locuit de unguri și o cetate foarte puternică cu garnizoane de
soldați permanenți germani și lăncieri tot germani intrarea este bine apărată de un râu numit
Someș, deasupra căruia se află un pod lung de lemn și la capăt o podișcă mobilă.” 37 Dinspre
Ungaria Superioară se putea ajunge în Transilvania pe bine cunoscuta rută ce leagă Cracovia –
Ecsed – Satu Mare – Șimleu – Cluj. Pe această rută, având Zalăul ca punct intermediar, a
călătorit și istoricul și arhitectul militar italian Filippo Pigafetta. Într-o scrisoare către Belisarie
Vinta, cancelarul marelui duce de Toscana, datată la 18 octombrie 1595, Pigafetta subliniază că
„din Ungaria se trece în Transilvania prin trei drumuri: primul duce sus prin Satu Mare, cetate a
împăratului și de-a lungul râului Lăpuș; al doilea prin Zalău, pe unde am trecut noi și al treilea
prin Oradea.”38 Se pare că această rută a fost folosită și de trimisul catolic Germanico Malaspina:
„Eu am plecat în ziua de 18 ale lunii trecute (noiembrie) din Alba Iulia însoțit de un om al
voievodului și de 400 de călăreți unguri veniți cu Ungnad și Forgacs și rugat de acești domni am
trecut prin Șimlău.”39 Trecerea înspre Moldova se făcea prin pasurile Oituz și Bârgău, respectiv
pe drumurile ce pornesc din Brașov, Târgu Secuiesc și Bistrița. Hiltebrandt rememorează „În
drum am dat și peste o cetate numită Ojtos Ujvar. Pasul spre orașul Trotuș îl numeai ei vamă.”40
Au supraviețuit și o serie de liste, mai mult sau mai puțin detaliate, a trecătorilor și punctelor de
frontieră a întregii Transilvanie. În cazul unui atac asupra Transilvaniei dinspre Târgoviște,
arhitectul militar Pigafetta trece în revistă, într-o scriere datată la 2 mai 1598, căile de acces în
Transilvania: „sunt patru drumuri principale de pătrundere, două prin care se pot duce
bombardele și două pentru pedestrași și bagaje; primul este pe partea dreaptă, mai sus de
Târgoviște, de-a lungul unei văi mai lungi decât cealaltă; al doilea o ia la stânga și, înaintând
câteva mile în sus, intră într-o vale adâncă și înfricoșătoare cu niște chei cât se poate de strâmte,
ușor de apărat cu oaste puțină, săpate de râul Dâmbovița despre care am spus că ajunge la
București [...] Mai este și un alt drum mai strâmt pe unde pot umbla caii, destul de aproape de
capătul acestei văi din Țara Românească, tot la stânga, care ajunge chiar în șesul Brașovului[...]
Al patrulea drum este de asemenea tot pentru cai; pornește din ținutul Sibiului, capitala sașilor,
unde curge râul Cibin ce se varsă în râul Olt, pe care latinii îl numesc Aluta, lângă Turnul Roșu,
36
Ibidem, p. 475.
37
38
39
40
mică cetățuie în strâmtorile muntelui Garchor, apoi se arsă în Dunăre la hotarele Țării Românești
lângă orașul Turnu. [...] Așadar se găsesc pretutindeni poteci pentru a trece în Transilvania, deși
ea este înconjurată de munți care nu pot fi trecuți decât prin opt sau zece drumuri mai de seamă,
încât un principe, dacă e slab, nu trebuie să se încreadă în apărarea trecătorilor împotriva unuia
prea puternic.”41 Din darea de seamă a celor „o sută de toscani”, din anul 1595, rezultă existența
a doar patru trecători: „căci înconjurând-o în întregime, lasă intrarea numai prin patru trecători,
dintre care una se îndreaptă spre Bulgaria Superioară, două sunt întoarse spre Țara Românească
și cealaltă spre Moldova; și dintre toate aceste porți ca să zicem așa – ale țării bine întărită și bine
păzită, ultima care vine din Moldova este cea mai sigură, munții fiind mai abrupți și mai greu de
trecut aici.”42 Croitorul și cărturarul scoțian, William Lithgow, numără la 1616 doar cinci
trecători „ce o fac foarte puternică și de necucerit.” 43 O observație importantă ne vine din partea
marelui geograf și cărturar otoman, Evlia Celebi ce trece în revistă trecătorile Transilvaniei: „În
Ardeal, duc numai patru drumuri principale: unul e la apus, înspre partea osmanlîilor, adică cel
de la această Poartă de Fier, care este un drum mare; al doilea, cel de la nord, e drumul de la
Nameny, care duce, malul râului Tisa, în Ungaria de mijloc; al treilea, e drumul secuiesc care
duce spre nord-est, din vilaietul secuilor, în țara Ieșească, iar al patrulea, cel de la răsărit, e
drumul Brașovului, care duce în Țara Românească.”44 Probabil cea mai completă și detaliată listă
de puncte de trecere o regăsim la David Frolich, matematicianul imperial ce scrie despre
Transilvania în 1629-1630: „Are trecători foarte puține și foarte înguste, ceea ce este spre folosul
locuitorilor în apărarea lor împotriva năvălilor dușmane. Cele mai însemnate dintre ele sunt
următoarele opt: 1) Bran în aproprierea Brașovului, spre Țara Românească; 2) Turnu Roșu, la 2
mile ardelene spre apus de Sibiu; 3) Poarta de Fier, aproape de Orăștie și Mureș; 4) Trecătoarea
din preajma Clujului pe râul Criș [trecătoarea de la Ciucea]; 5) cea de lângă Dej, pe râul Someș
[Poarta Meseșului]; 6) cea din preajma Bistriței; 7) cea de la Ciuc [pasul Ghimeș] în Secuime; 8)
cea de la Buzău în secuime.”45
În al doilea rând vom evidenția elementele vamale, cu alte cuvinte acele obiecte sau aspecte ce
țin strict de punctul de trece al frontierei. Aici includem documentele de călătorie precum
pașaportul, soldații de la punctele de frontieră și alte indicatoare simbolice ale punctului vamal.
Juristul francez Lescalopier menționează atât existența pașapoartelor cât și garnizoana de
41
Române III, vol. 3, pp. 561–562.
42
Ibidem, p. 580.
43
44
Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Călători străini despre Țările
Române VI, vol. 6, p. 537.
45
Române V, vol. 5, pp. 47–48.
santinele. În cuvintele lui „la 23 iunie am ajuns într-un alt orășel, cel din urmă din Țara
Românească [probabil Rucăr], unde voievodul ține o garnizoană de câțiva oameni care, cu
ajutorul doar al unei bariere, închid drumul, opresc trecerea celor fără pașaport; ei stau într-un
turn în care pătrund folosind o scară lungă, pe care o trag apoi după ei.” 46 Diplomatul francez,
Jacques Bongar, ne oferă o serie de detalii extrem de interesante menționând în relatarea sa
elemente precum pașaportul, garnizoana castelului și prezența unei cruci de demarcație sau pe
post de indicator al frontierei. Acesta scrie în Alba Iulia „după ce am primit scrisorile principelui
către Mihnea voievod și pașaportul, am plecat la 16 iunie într-o duminică după prânz”47 Continuă
„la Brașov am primit un pașaport din partea orașului și scrisori de la D. Paul către Mihnea și
către marele vornic Dimitre și biletul de liberă trecere pe la Bran.” 48 „Am plecat la 24 iunie, într-
o luni după prânz cu o călăuză a orașului, am trecut la Râșnov, târg și castel, 1 milă, am dormit la
„Tarzschiwar” [...] ceea ce înseamnă castel care ține <strajă>, castel așezat între munți și care
este pentru paza acestei trecători. O parte din garnizoana castelului pornește din castel dimineața
și alta seara, pentru a străbate pădurile și munții și dacă întâlnesc pe cineva care nu este din
împrejurimi, îl iau prizonier etc. Și ei purced astfel pentru ca toată lumea să fie silită să treacă
prin trecătoarea castelului care este și singura trecere pentru trăsuri sau cai. Și asemenea castele
sunt la toate ieșirile Transilvaniei, astfel că nimeni nu poate nici să iasă nici să intre fără învoire.
Aproape la o leghe de castel, la poalele muntelui este o cruce care desparte Transilvania de Țara
Românească.”49 În raportul către împărat din august 1595, emisarul habsburgic de origine
raguzană, Giovanni De’Marini Poli, aduce în discuție necesitatea pașaportului pentru a putea
continua călătoria mai departe: „și la sosirea acestui principie la Alba Iulia mi-a dat o audiență
cât se poate de satisfăcătoare...etc...a poruncit îndată cancelarului să pună să mi se facă
pașapoartele pentru ca să-mi urmez mai departe drumul spre Moldova și Țara Românească.” 50
Avantajele pașapoartelor de călătorie sunt evidențiate și de arhitectul Luigi Marsigli: „m-am
hotărât pentru drumul Ineului, prin partea de sub stăpânirea turcilor, întrucât pașapoartele
marelui vizir îmi garantau siguranța [...] zece germani și zece unguri m-au dus la acel unic
campament al avangărzii, unde le-am făcut cunoscut că trebuia să trec în părțile de sub stăpânirea
împăratului. Și-n timp ce-mi cercetau pașapoartele au fost suspendate ostilitățile.” 51 În aceeași
situație se afla și un sticlar boem, Georg Franz Kreybich, ce călătorea în Transilvania anului
1697 în interes comercial: „la sfârșitul lui octombrie, după ce am stat acasă numai trei săptămâni,
46
47
48
Ibidem, p. 160.
49
Ibidem.
50
Ibidem, p. 259.
51
Române VIII, vol. 8, pp. 56–57.
am plecat în a cincisprezecea călătorie în Transilvania și Țara Românească. Deși nu fusese încă
încheiată pacea cu turcii, mi s-a trimis un pașaport din partea domnului Țării Românești, în care
mi se asigura trecerea cu o escortă sigură, așa cum s-a și făcut.” 52 În ianuarie 1700 intreprinde o
altă călătorie în Transilvania: „de acolo am luat un pașaport de la generalul Rabutin și am
călătorit în Țara Românească.”53 Pastorul și avocatul Conrad Hiltebrandt detaliază: „oricine
poate arăta pașaportul principelui țării, poate călători prin toată țara cu soția și cu copiii săi, cu
caii și cu toți servitorii săi, fără să cheltuiască un taler. Căci primarii satelor, care se numesc
acolo cu un cuvânt vechi german Hahn sunt obligați să aprovizioneze cât mai bine pe acești
nobili sau pe servitorii și oamenii lor, cu mâncare și băutură, cu ovăz și fân, și mai ales cu vin
bun; și pentru toate acestea nu se pot aștepta la nici un filer, ci doar la vorbe goale și adeseori la
lovituri grosolane.”54 Nu în ultimul rând remarcăm și contribuția lui Daniel Krmann, un învățător
și preot slovac, ce-l însoțește pe generalul Mayerfeld, la anul 1709, ce notează prezența
garnizoanelor imperiale în Transilvania: „mult a chibzuit d. Mayerfeld dacă trebuie să-și urmeze
drumul prin Transilvania, sau prin munții Moldovei; temându-se să nu fie reținut cumva de
imperiali, care își aveau garnizoanele lor în Transilvania, până ce ar putea să primească de la
Viena îngăduința de liberă trecere – în cele din urmă a ales drumul prin munți.”55
În al treilea rând, vom inventaria stările de spirit ale călătorilor străini ce se apropiau sau se
distanțau de punctul vamal. Vom oferi spre ilustrare experiențele
52
53
Ibidem, p. 128.
54
Române V, vol. 5, pp. 581–582.
55
Române VIII, vol. 8, p. 260.

Fresh Capitol Frontiera Conventionala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fresh Capitol Frontiera Conventionala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Frontiera convențională: martorii frontierei

Odată conturat portretul biografic al călătorilor străini și analizat conceptual termenul de

Frontiera politică a Transilvaniei

Sistemul defensiv a fost o preocupare constantă a conducatărilor Transilvaniei pe parcursul

Frontiera Transilvaniei prin ochii călătorilor străini

O primă constatare a formei geometrice a ținutului ne provine de la un umanist italian, diplomat

În privința frontierelor naturale detaliile ne sunt oferite în abundență. Umanistul Verancsis,

S-ar putea să vă placă și