„Spectacolul — zice Debord — e dictatura efectivă a iluziei în societatea modernă.

Diferenţa esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de astăzi este că produsele acelei
culturi aveau pretenţia de a transcende timpul prezent, de a dura, de a viețui și pentru generațiile
viitoare, în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să
dispară, precum biscuiţii sau popcornul. Tolstoi, Thomas Mann, chiar și Joyce și Faulkner scriau
cărți care aveau pretenția să învingă moartea, să le supraviețuiască autorilor, să continue să atragă
și să fascineze cititori din viitor. Telenovelele braziliene și filmele de la Bollywood, precum și
concertele Shakirei nu pretind să dureze mai mult decât timpul cât sunt difuzate, după care dispar
pentru a face loc altor produse la fel de pline de succes și de efemere. Cultura înseamnă distracţie
și ceea ce nu e distractiv nu e cultură.

Pentru noua cultură esenţiale sunt producţia industrială masivă și succesul comercial. Distincția
între preț și valoare a dispărut și amândouă exprimă acum un singur lucru, prețul absorbind şi
anulând valoarea. Ceea ce are succes şi se vinde e bun, iar ceea ce dă greș și nu cucereşte publicul
e rău. Singura valoare e cea comercială. Dispariţia vechii culturi a atras după sine și dispariția
conceptului de valoare. Singura valoare existentă acum este cea fixată de piaţă.

Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl
ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal
de viaţă e perfect legitim, desigur...Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare
supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul
informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului.

Ce a făcut ca Occidentul să alunece către o asemenea civilizaţie? (1) Bunăstarea care a urmat anilor
de privaţiuni din cel de-al Doilea Război Mondial și sărăcia din primii ani de după război. După
această etapă extrem de grea, a urmat o perioadă de puternică dezvoltare economică. (2)
democratizarea culturii. E vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în
continuare apanajul unei elite, o societate liberală și democratică avea obligația morală de a pune
cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educaţiei, dar și prin promovarea și subvenţionarea
artelor, a literaturii și a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect
de a vulgariza și a face mediocră viața culturală, unde o anume neglijență formală și
superficialitatea conţinutului produselor culturale aveau o justificare civică — trebuiau să ajungă
la cât mai mulţi oameni. Cantitatea în defavoarea calității.

Așadar, nu e de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light,
ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, își propune întâi și-ntâi (și aproape
exclusiv) să distreze.

Literatura light, ca și cinematografia light și arta light îi lasă cititorului și spectatorului impresia
comodă că e cult, revoluționar, modern și că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual.
Astfel, această cultură care se pretinde înaintată și înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin
manifestările sale cele mai dăunătoare: complezențţa și automulțumirea.

Golul lăsat de dispariţia criticii a fost umplut, pe nesimţite, de publicitate, aceasta ajungând acum
nu numai parte constitutivă a vieții noastre culturale, ci și un vector determinant. Publicitatea dă
tonul decisiv în privinţa gustului, sensibilităţii, imaginației și obiceiurilor.

Această stare de lucruri a impulsionat dezvoltarea extraordinară a muzicii, ajungând să facă din ea
marca identitară a noilor generaţii din întreaga lume. Trupele și cântăreții la modă adună la un loc
mulțimi care depășesc orice scenariu în timpul concertelor.

Alături de frivolitate, masificarea e o altă trăsătură a culturii contemporane. Sporturile au acum o

importanţă pe care au mai avut-o doar în Grecia antică. Diferența este că în epoca noastră, în
general, sportul se practică pe bani și în locul efortului intelectual. Dintre toate sporturile, fotbalul
e cel mai vizibil, un fenomen de masă care, asemenea concertelor de muzică modernă, adună la un
loc mulțimi de oameni și le aprinde mai tare decât orice mobilizare cetățenească — mitinguri
politice, procesiuni religioase ori spectacole artistice.

Paradoxal, fenomenul de masificare e paralel cu cel de extindere a consumului de droguri la toate

nivelurile piramidei sociale. Sigur că folosirea stupefiantelor are o veche tradiție în Occident, însă
până de curând era o practică exclusiv a elitelor și a doar câteva (marginale) sectoare sociale, cum
ar fi cercurile boeme, literare și artistice.

În prezent, consumul de droguri generalizat nu mai seamănă deloc cu ce se-ntâmpla în trecut, nu

mai are drept scop explorarea unor viziuni ori senzaţii noi, în interes artistic sau științific. Nu mai
e nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilite din partea unor nonconformiști hotărâți să adopte un
cu totul alt mod de viaţă. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack,
heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide,
care să-i facă să uite de griji și de responsabilităţi, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin
intermediul meditaţiei și al introspecţiei, activități eminamente intelectuale, pe care cultura
nestatornică și de consum le găsește plictisitoare. Dorinţa de a scăpa de golul și de neliniștea
provocate de sentimentul de a fi liber și silit să iei decizii, de pildă ce să faci cu tine însuţi și cu
lumea înconjurătoare — mai ales când apar provocări și drame —, ațâță nevoia de distracție,
motorul civilizaţiei în care trăim.

Aparent, în cadrul civilizației spectacolului, laicismul a câștigat teren în fața religiilor; iar printre
cei încă credincioși a crescut numărul celor care sunt astfel doar ocazional și mai mult de fațadă,
într-o manieră superficială, de uz social, și cărora de fapt nici nu le pasă, în cea mai mare parte a
vieţii, de religie. Dar greșesc cei care cred că dacă astăzi, în lumea occidentală, există un procent
mai mic de catolici și protestanți decât înainte înseamnă că religia a dispărut din sectoarele
câștigate de laicism. Asta se întâmplă numai în statistici. De fapt, în vremea în care mulți
credincioși renunțau la bisericile tradiționale, începeau să prolifereze sectele, cultele și alte forme
alternative de practicare a religiei, de la spiritualismul oriental, cu toate școlile și subdiviziunile
sale — budism, budism zen, tantrism, yoga —, până la bisericile evanghelice care acum au năpădit
cartierele mărginașe, cu diviziunile și subdiviziunile lor.

Nu e de mirare nici că, dacă în trecut politicienii aflați în campanie electorală voiau să se
fotografieze și să apară la braț cu eminenți oameni de știință ori dramaturgi, astăzi caută adeziunea
și sprijinul cântăreților de rock și actorilor de cinema ori ale celebrităților din fotbal sau din alte
sporturi. Aceștia sunt acum, în locul intelectualilor, maeștrii conștiinței politice în sectoarele de
mijloc și populare și tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună și apar la televizor
pentru a spune ce e bine și ce e rău în economie, politică, societate. În civilizația spectacolului,
comicul e rege.
Un fapt într-adevăr neobișnuit, în societatea noastră contemporană, e dispariția unui personaj care
timp de secole întregi și până cu puţin timp în urmă juca un rol important în viața statului:
intelectualul. Pentru că, în civilizația spectacolului, intelectualul mai stârnește interesul doar dacă
e în pas cu moda și dacă se transformă în bufon. Ce a dus la diminuarea și dispariția rolului
intelectualului în prezent? Un motiv care trebuie luat în considerare e acela că mai multe generaţii
de intelectuali s-au discreditat prin simpatiile lor față de totalitarism, fie el nazist, sovietic sau
maoist, prin faptul că au tăcut și au închis ochii în fața unor orori precum Holocaustul, Gulagul
sovietic și măcelurile Revoluţiei Culturale chineze.

O altă caracteristică a acestei societăți e faptul că ideile sunt văzute din ce în ce mai puțin drept
forțe motrice ale vieții culturale. Astăzi asistăm la supremaţia imaginilor asupra ideilor. De aceea,
audiovizualul, cinematografia, televiziunea și Internetul au lăsat în urmă cărțile.

Frivolitatea din artele plastice a atins cote alarmante. Dispariţia celui mai mic consens privind
valorile estetice face ca în acest domeniu să domnească o totală confuzie, și va mai domni mult
timp, căci nu se mai poate discerne obiectiv cine e talentat și cine nu, ce e frumos și ce e urât, care
operă înseamnă ceva nou și durabil și care e doar un foc de paie. Această confuzie a transformat
lumea artelor plastice într-un carnaval, unde creatorii adevăraţi au fost amestecați cu cei închipuiţi
și șmecheri și e tot mai greu să-i deosebești.

Frivolitatea înseamnă să ai un set de valori răsturnat sau dezechilibrat, unde forma contează mai
mult decât conţinutul, aparența mai mult decât esența, iar gestul și provocarea — reprezentarea —
ţin de multe ori loc de sentimente și idei.

În privinţa sexului, epoca noastră a avut parte de schimbări majore, datorită unei progresive
relaxări a vechilor prejudecăți și tabuuri cu caracter religios, care mențineau viața sexuală într-un
cadru plin de prohibiţii. Însă contrapartida acestei emancipări sexuale a fost banalizarea actului
sexual, care, pentru mulți, mai ales pentru cei din noile generaţii, s-a transformat într-un sport sau
într-o modalitate de petrecere a timpului liber, o simplă împreunare care nu are mai multă
importanță, ba poate chiar mai puțină, decât gimnastica, dansul sau fotbalul. Sexul light e sexul
lipsit de dragoste și imaginație, sexul pur instinctual, animalic. Rezolvă o nevoie biologică, dar nu
îmbogățește viața sensibilă ori viața emoțională și nici nu face ca relația dintre parteneri să fie mai
strânsă, ci o menţine la stadiul de împreunare carnală; în loc să-i ajute să scape de singurătate, actul
sexual, grăbit și efemer, odată încheiat, îi redă pe cei doi singurătăţii, dimpreună cu un sentiment
de eșec și de frustrare.

Granița care despărțea, prin tradiţie, jurnalismul serios de cel de scandal a devenit tot mai laxă, s-
a umplut de breșe, iar în multe cazuri chiar a dispărut, ajungându-se în prezent până acolo încât e
greu să mai faci diferența între diversele medii de informare. Fără să-și fi propus așa ceva,
jurnalismul din zilele noastre urmează direcția culturală dominantă, caută ca, informând, să
distreze și să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui
tradiționale, este proliferarea presei light, uşoară, simplă, superficială și distractivă, care, în unele
cazuri extreme, dacă nu are la îndemână informaţii scandaloase, le fabrică ea însăși. Așadar, nu
trebuie să ne mire faptul că, în presă, cel mai mare succes la public nu-l au publicaţiile serioase,
care caută rigoarea, adevărul și obiectivitatea atunci când descriu actualitatea, ci așa-numite
„reviste de scandal“, singurele care, prin tirajele de milioane de exemplare, contrazic axioma
conform căreia în epoca noastră ziarele pe hârtie se înclină și se retrag în fața concurenţei
audiovizualului și digitalului. Nu există o metodă mai eficace de a amuza și a distra decât să dai
apă la moară celor mai josnice pasiuni ale muritorilor de rând. Printre ele, un loc de frunte îl ocupă
dezvăluirea intimității celuilalt, mai ales dacă e o figură publică, cunoscută și apreciată. Acesta
este un sport practicat azi de jurnaliști fără nici un scrupul, sub pretextul dreptului la libertatea de
informare. Un alt subiect care animă viața oamenilor e catastrofa. Sub orice formă, de la cutremure
și tsunami până la crime în serie, mai ales dacă sunt comise cu sadism și perversiuni sexuale
nemaiîntâlnite. De aceea, în epoca noastră, nici presa cea mai respectabilă nu poate evita ca
paginile sale să se umple de sânge, cadavre și pedofili. Aceasta e o hrană atrăgătoare bazată pe
pofta de senzațional care pune presiune, în mod inconștient, pe mediile de comunicare în masă
prin cititori, ascultători și spectatori.