Conferința de la Yalta

Ghiață Lucian Sebastian

Preliminariile conferinței

Încă din 1943, înfrîngerea Germaniei pare să fie sigură şi cele trei state care conduc lupta
împotriva lui Hitler încep să se întrebe cum va fi colaborarea lor viitoare nu numai în vederea
câştigării războiului în cele mai bune condiţii posibile şi cât mai repede, ci şi în ce priveşte
restabilirea păcii. Problema este prea importantă, prea strâns legată de viitorul şi de securitatea
fiecăruia şi este prea hotărâtoare pentru soarta continentului, unde s-a localizat epicentrul
seismului pentru ca rezolvarea conflictului să fie lăsată la voia întâmplării şi a improvizaţiei. În
această perspectivă, marii Aliaţi organizează conferinţe internaţionale, ca cea de la Teheran care,
din 28 noiembrie până pe 1 decembrie 1943, îi reuneşte pe Roosevelt şi pe Stalin şi în care se fac
schimburi importante de păreri în ceea ce priveşte perioada de după război.1

Churchill încercase, încă din 1944, într-o întâlnire directă cu Stalin la Moscova, să împartă
sferele de influenţa în Europa postbelică pe bază de procente. Conform acestui aranjament,
Marea Britanie obţinea 90% de procente influență în Grecia, URSS în România 90% şi în
Bulgaria 75%. Ungaria şi Iugoslavia erau împărţite în mod egal câte 50%2. După Conferința de la
Teheran, cei trei lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Yalta, din
februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt,
această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai
departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să
facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Yalta.

Pentru Stalin, scopul principal la conferinţa de la Yalta era să forţeze acceptarea controlului
sovietic asupra Europei Centrale şi Balcanilor. Este atât de încrezător, că se simte în stare să îl
chinuie pe Churchill într-o întâlnire preliminară, sugerând o ofensivă prin Poarta Ljubljanei. Ştia
bine că proiectul favorit al lui Churchill de a devansa Armata Roşie fusese respins în mod
repetat de americani. Iar acum, cu armatele sovietice la nord-vest de Budapesta, britanicii ar
fi sosit mult prea târziu.3 În orice caz, americanii tocmai începuseră să insiste asupra transferării
mai multor divizii din Italia pe Frontul de Vest. Churchill probabil că este foarte iritat când Stalin
răsuceşte cuţitul în rană cu o falsă sinceritate. Roosevelt, sperând încă să dea impresia că Aliaţii

1
Serge Berstein et al., Istoria Europei. (din 1919 pînă în zilele noastre) Vol. 5, Vol. 5, Institutul European, Iaşi,
1998, p. 210.
2
Henry Kissinger, Mircea Laurenţiu Ştefancu, Radu Paraschivescu, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2007, p. 364.
3
Anthony Beevor, Al Doilea Război Mondial, RAO, Bucureşti, 2015, p. 723.
Vestici nu se coalizează, refuză să se întâlnească cu Churchill înainte de începutul tratativelor.
Aceste precauţii sunt inutile, din moment ce delegaţia sovietică presupunea că el şi Churchill
deja îşi discutaseră strategia în Malta. Exact înainte de şedinţa de deschidere, Stalin îl vizitează
pe Roosevelt, care încearcă imediat să îi câştige încrederea, subminându-1 pe Churchill.
Vorbeşte despre dezacordurile lor asupra strategiei şi chiar face referiri aprobatoare la toastul lui
Stalin de la Teheran, care sugerase masacrarea a 50 000 de ofiţeri germani, un comentariu care îl
făcuse pe Churchill să părăsească încăperea plin de dezgust.4 Roosevelt crede şi el în
posibilitatea unei înţelegeri sincere cu stăpînul Kremlinului, dar până atunci, ceea ce doreşte este
să câştige războiul. Deci, el nu acceptă să recunoască acordul anglo-rusesc oricât de explicit ar fi
acesta şi refuză să aprobe orice proiect de reîmpărţire a Europei care ar lua-o înaintea hotărârilor
viitoarei conferinţe de pace. Cel mult, se resemnează să satisfacă pretenţiile sovieticilor în
Extremul Orient şi să admită dezmenbrarea Germaniei, în schimbul concesiilor făcute de ruşi în
ceea ce priveşte Naţiunile Unite, dar mai ales în schimbul promisiunilor făcute de Stalin de a
intra în război împotriva Japoniei după două sau trei luni de la capitularea germană. Acestea sunt
poziţiile celor trei mari puteri în momentul în care se deschide Conferinţa din Crimeea.5

Cronologia conferinței

Când începe prima sesiune, în sala de bal a palatului Livadia, târziu în după-amiaza zilei de 4
februarie, Stalin îl invită pe Roosevelt să deschidă discuţiile. Pe parcursul următoarelor zile,
se discută situaţia şi strategia militară, posibila dezmembrare a Germaniei, zonele de
ocupaţie şi, de asemenea, despăgubirile, un subiect de cea mai mare importanţă pentru Stalin.
Churchill este îngrozit când Roosevelt anunţă că poporul american nu îi va mai permite să
ţină trupele în Europa mult timp. Îndeosebi comandanţii americani sunt dornici să se spele pe
mâini de Europa şi să termine războiul cu Japonia. Dar Churchill vede pe drept aceasta ca o mare
gafa în negocieri. Stalin este cu atât mai încurajat. Îi spune după aceea lui Beria că „slăbiciunea
democraţiilor stă în faptul că oamenii nu delegă drepturi permanente, aşa cum era cazul cu
guvernul sovietic“.6

La 6 februarie, marele vis al lui Roosevelt legat de o Organizaţie a Naţiunilor Unite este
subiectul unor discuţii lungi şi întortocheate. Atunci când se ajunge la componenţa Consiliului
de Securitate şi la calificările necesare ţărilor pentru a fi membre în Adunarea Generală,
Stalin bănuieşte că americanii şi britanicii pregătiseră o capcană. Nu uitase de votul Ligii
Naţiunilor, care condamnase invadarea de către sovietici a Finlandei în iarna lui 1939. Stalin
este abil şi sigur pe sine. Vorbeşte cu o autoritate liniştită şi îşi joacă mâna câştigătoare la fel de
4
Ibidem, pp. 723–724.
5
Serge Berstein et al., Istoria Europei. (din 1919 pînă în zilele noastre) Vol. 5, Vol. 5, pp. 211–212.
6
Anthony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 724.
inteligent ca la conferinţa de la Teheran, cu paisprezece luni în urmă, când se pusese la punct
strategia ce îi dă lui dreptul de dominaţie asupra unei jumătăţi din Europa. Are, de asemenea,
avantajul de a şti, de la spionii britanici ai ui Beria, poziţiile de negociere ale Aliaţilor Vestici.
Ceilalţi doi membri ai Celor Trei Mari nu pot să se măsoare cu el. Roosevelt, arătând bătrân şi
fragil, cu gura deschisă în cea mai mare parte a timpului, pare că uneori nici nu urmăreşte firul
discuţiilor. Churchill, care putea oricând să se lase purtat de propria retorică emoţională în loc să
se concentreze asupra faptelor, este limpede că nu îşi dă seama de aspectele vitale ale anumitor
discuţii cheie. Acest lucru este cu deosebire adevărat în chestiunea Poloniei, de care era atât de
legat sufleteşte. Pare să fi ratat semnalele subtile dar clare ale lui Stalin asupra subiectului.
Pentru Churchill, principala dovadă a intenţiilor Uniunii Sovietice este felul în care va trata
Polonia. Dar Stalin nu vede de ce ar face un compromis. Armata Roşie şi NKVD deţin acum
controlul complet asupra ţării. Churchill îşi dă seama că este pe cont propriu.7

La 6 februarie, în timpul discuţiilor despre Polonia, Roosevelt încearcă să se poarte ca şi cum

ar fi mijlocitorul dezinteresat dintre britanici şi sovietici. Graniţa de est de-a lungul Liniei
Curzon fusese deja mai mult sau mai puţin aprobată de Cei Trei Mari, dar Roosevelt, spre
surprinderea lui Churchill, face apel la Stalin să li se permită polonezilor să păstreze oraşul Liov
ca gest de bunăvoinţă. Stalin nu are de gând să facă aşa ceva. În opinia sa, acesta aparţine
Ucrainei şi, deşi polonezii din oraş sunt în majoritate absolută, epurarea etnică deja începuse.
Intenţionează să îi mute pe toţi în părţile estice ale Germaniei pe care le propune drept
compensaţie pentru Polonia. Cetăţenii Liovului vor fi mutaţi în masă la Breslau, care va deveni
Wroclaw. Stalin este mult mai îngrijorat cu privire la propunerile vesticilor pentru un guvern de
coaliţie polonez întemeiat pe liderii tuturor marilor partide pentru a supraveghea alegerile libere.
În ceea ce îl priveşte, exista deja un guvern provizoriu: polonezii de la Lubin, care acum se
mutaseră la Varşovia.8

În timpul acestor discuţii Stalin devine agitat. După o pauză, se ridică brusc să vorbească.
Recunoaşte că ruşii „comiseseră multe păcate împotriva polonezilor în trecut“, dar susţine că
Polonia este vitală pentru siguranţa Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică fusese invadată de
două ori prin Polonia în ultima sută de ani şi, fie şi doar pentru acest motiv, este necesar ca
Polonia să fie „puternică, liberă şi independentă“. Nici Churchill şi nici Roosevelt nu sunt în
stare să înţeleagă şocul invaziei germane din 1941 şi hotărârea lui Stalin de a stabili un cordon
de state-satelit, astfel încât ruşii să nu mai poată fi luaţi prin surprindere. S-ar putea spune că
originile Războiului Rece se află în acea experienţă traumatizantă. Ideea lui Stalin de „liber“ şi
„independent“ este, bineînţeles, diferită de definiţia britanică sau americană, deoarece insistă că
7
Ibidem, pp. 724–725.
8
Ibidem, p. 725.
trebuie să fie „prieten“. Respinge orice implicare în guvern a membrilor guvernului în exil,
acuzându-i că ar stârni tulburare în spatele liniilor sovietice. Susţine că membrii Armatei Patriei
poloneze omorâseră 212 ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Roşii, dar nu face nicio referire la
represiunea înfiorătoare comisă de NKVD împotriva polonezilor necomunişti. Armata Patriei,
conform relatării sale, îi ajută, prin urmare, pe germani.

În ziua următoare devine clar că orice compromisuri asupra Poloniei şi a Naţiunilor Unite sunt
legate între ele. Stalin amână subiectul guvernului polonez şi îi încântă pe americani fiind de
acord cu sistemul lor de vot pentru Naţiunile Unite. Nu doreşte ca Uniunea Sovietică să fie
depăşită masiv la vot în Adunarea Generală. Prin urmare, îl pune pe Molotov să susţină că, din
moment ce Marea Britanie are câteva voturi, dacă i se iau în calcul dominioanele susceptibile să
facă front comun cu ţara-mamă, atunci cel puţin câteva din statele membre ale Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste ar trebui admise, în special Ucraina şi Belarus. Roosevelt nu
se lasă păcălit. Nimeni nu le consideră independente de Moscova sub vreo formă sau alta, ceea
ce ar submina principiul o ţară, un vot. Spre surpriza şi iritarea sa, Churchill îi ia partea lui
Stalin. Dar în dimineaţa următoare, Roosevelt cedează, sperând să îl facă pe Stalin să se
angajeze că va declara război Japoniei. Concesia lui Stalin în problema Naţiunilor Unite fusese
însă o încercare de a-1 convinge pe Roosevelt să devină mai permisiv în privinţa Poloniei. Acest
joc tridimensional devine complicat. Este încurcat şi mai mult de dezacordurile din sânul
delegaţiei americane. Când conferinţa revine la subiectul polonez, Stalin susţine că este
imposibilă înfăptuirea sugestiei lui Roosevelt, aceea ca delegaţii guvernelor rivale să fie aduşi la
Yalta. Nu le cunoaşte adresele şi nu au la dispoziţie suficient timp. Pe de altă parte, pare să facă
unele concesii încurajatoare vorbind de posibila includere a polonezilor necomunişti în guvernul
provizoriu şi apoi de organizarea de alegeri generale. Respinge sugestia americană ca o comisie
a SUA să supravegheze alegerile. Atât Molotov, cât şi Stalin sunt fermi: guvernul provizoriu de
la Varşovia nu va fi înlocuit, dar poate fi extins.9

Churchill dă o replică puternică, explicând că în Vest s-ar produce o adâncă neîncredere, dacă nu
chiar indignare, la ideea unui guvern care în Polonia nu se bucură de o susţinere largă. Stalin îi
răspunde lui Churchill dând semnale evidente de avertisment. Onorase înţelegerea asupra Greciei
şi nu protestase atunci când trupele britanice îi suprimaseră pe partizanii comunişti la Atena.
Apoi compară chestiunea securităţii ariergărzii în Polonia cu situaţia din Franţa, unde
ţinuse, de fapt, în frâu Partidul Comunist Francez. În orice caz, declară el, guvernul lui de
Gaulle nu este cu nimic mai democratic în alcătuire decât guvernul comunist provizoriu de la
Varşovia. Stalin susţine că eliberarea de către sovietici a Poloniei şi guvernul său provizoriu

9
Ibidem, p. 726.
fuseseră primite cu braţele deschise. Această minciună pe faţă este, probabil, neconvingătoare,
dar mesajul este clar. Polonia reprezintă pentru el Franţa şi Grecia sa, ba chiar ceva mai mult.
Grecia, după ştiinţa sa, este călcâiul lui Ahile al prim-ministrului, iar săgeata lui Stalin este bine
direcţionată. Churchill este forţat să îşi manifeste gratitudinea pentru neutralitatea lui Stalin în
treburile Greciei. Roosevelt, temându-se să nu piardă teren în chestiunea Naţiunilor Unite,
insistă ca problema Poloniei să fie lăsată la o parte pentru moment şi discutată de comitetul
miniştrilor de externe.

Preşedintele este de acord cu preţul cerut de Stalin pentru intrarea sa în război împotriva
Japoniei. în Orientul îndepărtat, Uniunea Sovietică doreşte partea sudică a insulei Sahalin şi
insulele Kurile, pe care Rusia le pierduse după războiul dezastruos împotriva Japoniei din 1905.
Roosevelt este de acord, de asemenea, cu controlul sovietic asupra Mongoliei, cu condiţia să
fie ţinut secret, deoarece nu discutase acest aspect cu Chiang Kai-shek. Faptul nu este deloc
în spiritul Cartei Atlanticului, aşa cum nu este nici compromisul american asupra Poloniei,
anunţat de Stettinius la 9 februarie. Roosevelt nu vrea să pună în pericol acordurile la care deja
se ajunsese cu privire la cele două priorităţi ale sale: Naţiunile Unite şi intrarea sovieticilor în
războiul împotriva Japoniei. Renunţase la orice speranţă de a-1 forţa pe Stalin să accepte o
guvernare democratică în Polonia. Tot ce vrea acum este un acord asupra unui „Guvern
Provizoriu de Uniune Naţională“ şi „alegeri libere şi neîngrădite“, pe care să le poată prezenta
poporului american la întoarcerea acasă. Această abordare acceptă tacit cererea sovieticilor ca
guvernul lor provizoriu să formeze baza unuia nou şi, implicit, ca guvernul în exil de la Londra
să fie lăsat pe dinafară. Molotov, pretinzând că vrea să aducă modificări nesemnificative,
doreşte să renunţe la termeni precum „complet reprezentativ“ şi, în loc să fie de acord cu
expresia „partide democratice“, o vrea schimbată în „antifasciste şi nonfasciste“. întrucât
guvernul sovietic şi NKVD îi defineau deja pe cei din Armata Patriei şi pe susţinătorii
acesteia ca fiind „elemente indubitabile fasciste“, acest lucru era departe de a fi un amănunt
oarecare.10

Roosevelt respinge îngrijorările lui Churchill ca fiind posibile vicii de interpretare a anumitor
cuvinte, dar diavolul stă în detalii, aşa cum Alianţii Occidentali vor afla mai târziu. Prim-
ministrul nu mai acceptă să fie amânat. Ştiind că de acum nu mai poate câştiga în ceea ce
priveşte componenţa guvernului provizoriu, se concentrează asupra chestiunii alegerilor libere şi
cere observatori diplomatici. Stalin răspunde fără ruşine că aceasta ar fi o insultă la adresa
polonezilor. Roosevelt se simte obligat să îl sprijine pe Churchill, dar a doua zi dimineaţă
americanii, fără să îi avertizeze pe britanici, îşi retrag brusc cererea de monitorizare a alegerilor.

10
Ibidem, p. 727.
Churchill şi Eden sunt astfel izolaţi. Tot ce pot obţine este ca ambasadorii să aibă libertate de
mişcare pentru a raporta evenimentele din Polonia. Amiralul Leahy îi arată lui Roosevelt că
formulările din acord sunt „atât de echivoce, încât ruşii se pot întinde de la Yalta la Washington,
teoretic fără să îl încalce“. Roosevelt răspunde că nu poate face mai mult. Stalin nu face nicio
concesie în privinţa Poloniei, orice ar spune cineva. Trupele sale şi poliţia de securitate
controlează ţara. Pentru ceea ce pare a fi un câştig mai mare pentru pacea lumii, Roosevelt nu
este pregătit să-i ţină piept dictatorului sovietic. Stalin, tulburat să observe sănătatea şubredă a
preşedintelui binevoitor, îi spune lui Beria să obţină informaţii detaliate asupra acelora din
jurul său care ar putea juca un rol important după moartea lui. Vrea să ştie orice detaliu
disponibil despre vicepreşedintele Harry Truman. Se teme că următoarea Administraţie ar putea
fi mai puţin flexibilă. De fapt, când Roosevelt moare, cu două luni mai târziu, Stalin este convins
că Roosevelt fusese asasinat. Potrivit lui Beria, este furios că Primul Directorat al NKVD nu
poate oferi nicio informaţie în această privinţă.

Una dintre ultimele chestiuni atinse la Yalta este cea a repatrierii prizonierilor de război. Întrucât
unele lagăre se aflau deja sub administrarea Armatei Roşii, democraţiile doresc să îşi aducă
oamenii acasă şi să trimită la casele lor numărul mare de prizonieri sovietici de război şi pe cei în
uniforma Wehrmachtului. Nici britanicii şi nici americanii nu se gândiseră în profunzime la toate
implicaţiile acestei înţelegeri. Autorităţile sovietice îşi induc în eroare aliaţii insistând că
cetăţenii lor fuseseră forţaţi să se înroleze în armata germanilor împotriva voinţei lor. Aceştia
trebuie să fie separaţi de prizonierii germani, să fie bine trataţi şi nu categorisiţi drept prizonieri
de război. Chiar îi acuză pe Aliaţi că i-ar fi bătut pe aceiaşi prizonieri pe care sovieticii au, de
fapt, intenţia să îi masacreze sau să îi trimită în gulag de îndată ce îi primesc înapoi. Britanicii şi
americanii ghicesc că Stalin vrea răzbunare împotriva tuturor cetăţenilor sovietici, în jur de un
milion, care luptaseră în uniforma Wehrmachtului sau care fuseseră forţaţi prin înfometare să
devină hiwi. Cu toate acestea, nu prevăd că până şi cei luaţi prizonieri de germani vor fi
consideraţi trădători. Când Aliaţii descoperă adevărul despre uciderea prizonierilor sovietici
returnaţi, preferă să păstreze tăcerea pentru a nu întârzia retumarea propriilor prizonieri de
război. Şi găsind că este imposibil să verifice eficient care dintre prizonierii lor se faceau
vinovaţi de crime de război, pare mai uşor să-i trimită înapoi pe toţi, dacă este nevoie chiar cu
forţa. Chestiunile militare care deschiseseră conferinţa sunt printre ultimele discutate.11

11
Ibidem, pp. 728–729.
Concluzii

Dacă a existat o greşeală tragică, aceasta nu s-a comis la Yalta, ci mult mai devreme, prin
strategia "marginală" a lui Churchill şi poate prin scopul său nedeclarat de a-i lăsa pe ruşi să-şi
epuizeze forţele în lupta de recucerire a teritoriului lor şi mai ales prin întîrzierea deschierii celui
de al doilea front în Vest. Pătrunderea bruscă a sovieticilor în Balcani a fost în multe privinţe o
surpriză. La Yalta, occidentalii nu au putut decât să încerce să-i limiteze efectele. Dacă nu au
reuşit să o facă, cauzele trebuie căutate mai puţin în acordurile semnate de aceştia, şi mai ales în
refuzul lui Stalin de a le aplica în contextul probabil inevitabil al împărţirii Europei în două
blocuri antagoniste.

Yalta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui
Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte
slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la
Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto
fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația
Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei.
Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând
astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces,
libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările
baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Bibliografie

BEEVOR, ANTHONY, Al Doilea Război Mondial, RAO, Bucureşti, 2015.

BERSTEIN, SERGE; MILZA, PIERRE; BIŢA, IONUŢ; ZUGRAVU, NELU, Istoria Europei. (din 1919
pînă în zilele noastre) Vol. 5, Vol. 5, Institutul European, Iaşi, 1998.

KISSINGER, HENRY; ŞTEFANCU, MIRCEA LAURENŢIU; PARASCHIVESCU, RADU, Diplomaţia, All,

Bucureşti, 2007.