Armata romană 

(latină EXERCITUS•ROMANORUM) este termenul

generic pentru forțele armate terestre ale Regatului Romei (până în 500
î.Hr.), Republicii Romane (500 î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului Roman (31
î.Hr. - 476 d.Hr.) și ale Imperiului Roman de răsărit (Βασιλεία τῶν
Ῥωμαίων [„împărăția Romeilor”], prescurtat Ῥωμανία (Romania),
supranumit din sec. al XVIII-lea Imperiul bizantin) (476 - 1453).
Termenul a fost în uz circa 2000 de ani, perioadă în care forțele armatei
romane au suferit numeroase schimbări în compunere, organizare,
echipamente și tactici, păstrând un nucleu de tradiții de durată. Etape
istorice[modificare | modificare sursă]

Servus Tullius
Auxiliar roman din secolul I d.H.
Dezvoltarea armatei romane poate fi împărțită în opt etape istorice
mari.

 Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii

(cca. 300 î.Hr.). Pentru această perioadă, când războiul consta în
principal în scurte incursiuni de jaf, s-a sugerat că armata romană a
urmat modelul etrusc sau grec de organizare și echipare. Armata
romană timpurie se baza pe un impozit anual și pe recrutarea
cetățenilor pentru o singură campanie (un sezon). De aici a rezultat
termenul de legiune folosit pentru unitatea militară romană de bază,
cuvânt derivat din latinescul legere „a percepe”.

 Armata romană din timpul Republicii (armata romană de la

mijlocul Republicii, armata de manipule sau armata polibiană, după
numele istoricului grec Polybius, care a făcut descrierea cea mai
detaliată a acestei faze) (cca. 300-88 î.Hr.). În această perioadă,
romanii, menținând în același timp și sistemul de impozitare, au
adoptat ca organizare pentru Armata romană târzie / armata romană
din Est (284-641) legiunile lor manipulele (latină manipulus) după
modelul celor folosite de samniți. Romanii au obligat toate celelalte
 state din peninsula Italică să formeze o alianță militară permanentă
(vezi Socii). Astfel, celelalte state au furnizat (împreună) aproximativ
același număr de trupe la forțele comune ale romanilor și erau
subordonate comandamentului roman.

 Armata romană din perioada lui Cezar (88-30 î.Hr.) marchează

tranziția de la recrutarea cetățenilor din timpul Republicii la forțe
profesioniste permanente ale epocii imperiale, forțe preponderent
voluntare. În această perioadă, comandanții supremi ai armatelor
cvasi-permanente erau imperatorii, lideri militari
puternici, Cezar, Pompei și Marc Antoniu, care au iscat războaie civile
în competiția pentru adjudecarea puterii supreme în stat. Ca urmare
a războiului social (91-88 î.Hr.), tuturor locuitorilor peninsulei Italice
li s-a acordat cetățenia romană. Vechile alae[2] au fost desființate și
membrii lor integrați în legiuni. Cavaleria, formată din cetățeni ai
Republicii, a fost mult redusă ca număr și înlocuită
de cavaleria indigenă din provinciile romane.[3]

 Armata romană imperială

 Armata romană târzie
 Armata bizantină
 Armata bizantină din timpul Dinastiei Comnen
 Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog