P. 1
Aspecte Legate de Organizarea Armatei

Aspecte Legate de Organizarea Armatei

|Views: 5|Likes:
Published by Laurentiu Popa
Aspecte legate de organizarea armatei, de strategia şi tactica„bătăliilor” lui Ştefan cel Mare
Aspecte legate de organizarea armatei, de strategia şi tactica„bătăliilor” lui Ştefan cel Mare

More info:

Published by: Laurentiu Popa on Nov 25, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/25/2013

pdf

text

original

Aspecte legate de organizarea armatei, de strategia şi tactica„bătăliilor” lui Ştefan cel Mare

I.
Introducere

Domnia avea ca prerogative organizarea mijloacelor de apărare a ţării, folosind în acest scop forţele de care dispunea ţara.Studiile istorice au concluzionat că domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu o noua etapă în organizarea armatei moldovene. Fiind nevoit să facă fată unor primejdii externe de o gravitate necunoscută până atunci înaintasilor săi (apărarea independenţei în faţa ameninţării Imperiului Otoman), Ştefan cel Mare a apelat în scară largă la forţele populare.

II.

Structurile oştilor române în secolele XIV-XVI
Sistemul militar românesc în perioada analizată, se compunea din două elemente distincte: oastea cea mare şi oastea cea mică. Oastea cea mare consta în ridicarea la luptă a ţării", adică a întregii populaţii bărbătesti, aptă a purta armele. În general, aceasta era compusă din ţărănimea liberă; nu puţine au fost însăsituatiile când, în cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a ţărănimii aservite. „Cei care nu sunt proprietari de pământ, nu merg la război decât în cazuri excepţionale de mare primejdie, când se porunceste ridicarea gloatelor" Oastea cea mică reprezintă cel de-al doilea element component al structurii sistemului forţelor luptătoare. Ea avea un caracter de permanen ţă necesar îndeplinirii sarcinilor administrativ-fiscale, dar mai ales, pentru a face faţă unor ameninţări externe neprevăzute, pentru perioada de timp necesară ridicării la arme a oastei celei mari. Ea cuprindea dou ă categorii de ostasi: cei ce făceau parte din aparatul administrativ-central şi local şi cei care făceau parte din cetele boierilor, formate din slujitorii acestora. Oastea cea mică se compunea din cete înarmate, formate din slugi, curteni, viteji, voinici, hansari şi lefegii (mercenari) Structura pe arme a ostilor române cuprindea, în primul rând pedestrimea ce constituia o parte însemnată a ostilor române în secolul al XIV-lea, iar în cel următor constituia principala forţă a acestora, caracteristică ce se menţine şiîn secolul XVI. În luptă, pedestrimea se dispunea masat, în dispozitive compacte, pe două sau trei linii, esalonate în adâncime, de regulăînapoia unor obstacole (sanţ, curs de apă), având flancurile protejate de cavalerie (când constituia centrul dispozitivului de luptă), sprijinite pe diferite obstacole (teren greu accesibil, înălţimi

dominante etc.), astfel încât dispozitivul de luptă să nu poată fi manevrat (învăluit sau întors) Cavaleria (călărimea) ostilor române dispunea de efective mai reduse ca cele pedestre şi reprezenta, de exemplu, în Moldova secolului al XV-lea între 12.000-15.000 de călăreţi. Nediferenţiată iniţial, ulterior, în secolul al XV-lea întâlnim cavaleria grea (catafracţii în Transilvania) şi cavaleria usoară. Cavaleria grea, formată cu precădere din curteni, era bine dotatăşi antrenată pentru luptăşi constituia principalul element de manevrăşi izbire. Se întrebuinţa în luptăîn momentele decisive, de regulă pentru a aplica inamicului lovitura hotărâtoare. Avea o mare mobilitate în câmpul tactic şi folosea ca procedeu de luptă sarja sau atacul ca trupă pedestră Artileria, a intrat în structura ostilor romane la sfarsitul secolului al XIV-lea şiînceputul celui urmator. În prima jumatate a secolului al XV-lea o întalnim statornic prezenţa în ostile romane, iar dupa 1450 pana la sfarsitul secolului nu a existat batalie, cat de cat importantă, în care artileria sa nu fie folosita. Apariţia tunurilor a determinat apariţia unei noi arme (artileria), care va capata din ce în ce o importanţa şi o pondere mai mare în structura armatelor cu caracter permanent. În ceea ce priveste performanţele, „ tunurile secolului al XIV-lea şi primelor decenii din secolul urmator aruncau ghiulele pana la 100 de pasi, efectul asupra adversarului fiind mai mult moral. În secolul al XV-lea s-au construit tunuri pentru asediu de calibre foarte mari, ajungand pana la 850 mm, care bateau de la 500 la 1000 de pasi.

III.

Structura interna a ostilor romane

Principiul organizarii ostilor romane era cel teritorial: fiecare unitate administrativteritoriala constituia pentru lupta o formaţiune (unitate) militara, care acţiona fie independent, în cadrul unor misiuni de mai mica amploare (respingerea unor incursiuni de prada), fie întrunit, în cazul ridicarii la lupta a ostirii ţării Ceata, sub aspect organizatoric, reprezenta marea unitate tactica. Ea acţiona în compunerea oastei intrunite, dar putea desfasura şi acţiuni independente de cercetare, harţuire sau alte misiuni. În aceeasi campanie din 1473, Stefan cel Mare dispunea de 12 cete. Efectivele acestora erau variabile. O ceata se compunea din 4 steaguri.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->