Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
XIV-XVI
1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-
XVI.
Principiul organizarii ostilor romane era cel teritorial: fiecare unitate administrativ-
teritoriala constituia pentru lupta o formatiune (unitate) militara, care actiona fie
independent, in cadrul unor misiuni de mai mica amploare (respingerea unor
incursiuni de prada), fie intrunit, in cazul ridicarii la lupta a ostirii tarii.
Cu privire la structura intrinseca, cea mai veche unitate luptatoare a fost steagul
(banderiul). Date sigure privind efectivele unui steag intalnim in secolul XV, cand
Stefan cel Mare a impartit oastea pe steaguri. In 1473 oastea sa, in campania din
Tara Romaneasca cuprindea 48 de steaguri, ce insumau 12.000-15.000 de luptatori.
De unde rezulta ca un steag dispunea de circa 250 luptatori. In Transilvania,
marimea unui steag putea ajunge pana la 500 si chiar 1000 de osteni.
Ceata, sub aspect organizatoric, reprezenta marea unitate tactica. Ea actiona in
compunerea oastei intrunite, dar putea desfasura si actiuni independente de
cercetare, hartuire sau alte misiuni. In aceeasi campanie din 1473, Stefan cel Mare
dispunea de 12 cete. Efectivele acestora erau variabile. O ceata se compunea din 4
steaguri.
In ceea ce priveste conducerea, comanda suprema o avea domnitorul. Pentru
executarea unor manevre sau pentru indeplinirea unor misiuni de amploare
strategica sau tactica, se constituiau, uneori, detasamente cu misiuni independente,
numite in secolul al XVI-lea, palcuri de oaste. Asemenea grupari erau comandate
de boieri din sfat, ca de exemplu Sendrea, portarul Sucevei, in campania din 1476,
sau Boldur vornicul, in campania din 1497.
Sus
2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-
XVI
In secolele de care ne ocupam, arta militara a ostilor romane a imbracat trasaturi
specifice, care o definesc ca o arta militara romaneasca de sine statatoare, generata
de conditiile economice, sociale si politice specifice Tarilor Romane, de cadrul
general al situatiei acestora in contextul european, de situarea lor la confluenta
intereselor unor mari puteri.
O trasatura specifica artei militare romanesti in aceasta perioada a fost participarea
maselor la lupta de aparare, ceea ce a deosebit modul de purtare a razboaielor de
catre romani, fata de razboaiele clasice - de profesionisti. Participarea taranimii la
lupta de aparare si-a pus amprenta asupra artei militare a ostilor romane. O alta
trasatura specifica artei militare romanesti din aceste secole consta in faptul ca
lupta impotriva agresorului s-a dus intotdeauna impotriva unor forte superioare
numericeste si ca inzestrare tehnica. Prin urmare, ostile romane, comandantii
acestora au fost nevoiti sa manifeste ingeniozitate in aplicarea unei intregi game de
forme, metode si procedee, in scopul anihilarii acestei superioritati. Moralul ridicat
al ostilor romane, izvorat din cauza dreapta pentru care luptau - apararea patriei, a
determinat trasaturi volative care le-au facut de atatea ori invincibile, fapt ce a
imprimat caracteristici specifice artei militare romanesti din aceasta epoca.
2.1. Strategia
Apararea strategica
Predominanta in secolul al XIV-lea, s-a dezvoltat si perfectionat continuu in
secolele urmatoare, constituind principala forma de actiune a trupelor romane in
intreaga epoca feudala. Functie de caracterul razboaielor, de raportul de forte, de
caracteristicile terenului si al scopului urmarit de ostile romane, apararea strategica
era forma cea mai indicata. Aceasta forma a actiunilor strategice s-a caracterizat
prin dinamism si varietate. Ea cuprindea, de regula, mai multe etape: apararea la
frontiera; hartuirea; batalia decisiva si urmarirea. Nu putine au fost insa situatiile
cand una din aceste etape a lipsit, functie de specificul si particularitatile fiecarei
campanii in parte. Astfel, in campania din 1330, etapa urmaririi a lipsit datorita
faptului ca in batalia decisiva oastea invadatoare a fost nimicita aproape complet.
1. Etapa apararii frontierei - constituia primul element al oricarui razboi sau
campanie, in care, de regula, actiunile de lupta se duceau de catre „trupele de
acoperire", constituite mai ales din steaguri sau cete ale „ostilor de granita". Efortul
principal al apararii la hotar se concentra: la vaduri, puncte favorabile de trecere,
raioanele care deschideau directii favorabile patrunderii agresorului sau in alte
locuri pe frontiera, stabilite din timp. Un rol deosebit il detineau cetatile si alte
lucrari de fortificatii pregatite din timp. Asemenea actiuni de lupta pentru apararea
la hotar au dus Mircea cel Batran in anul 1394 si 1395, Vlad Tepes in 1462, la
vadurile Dunarii, Stefan cel Mare in 1475, 1476, 1497 si in alte razboaie de
aparare.
2. Etapa hartuirii permanente a agresorului era continuarea luptei pentru hotar si
inceperea inca de la granitele tarii. Hartuirea se executa cu precadere de corpurile
cavaleriei usoare, care atacau continuu trupele inamice, mai ales in puncte obligate
de trecere, nimiceau detasamentele pradalnice, capturau coloanele de care cu
provizii, distrugeau podurile, incendiau noaptea tabara agresorului, capturau
prizonieri, comandanti inamici. Fortele destinate executarii hartuirii erau puse sub
o comanda unica. Ele se imparteau in 3-4 detasamente, fiecarui detasament
revenindu-i timp de 24 de ore misiunea de hartuire.
Actiunea de hartuire se executa intr-o fasie larga, iar ca adancime, de la granita
pana la locul bataliei decisive. In aceasta fasie terenul era de-a dreptul pustiit. Asa
s-au petrecut lucrurile in 1330, cand oastea ungara a ajuns dupa o luna de zile de la
patrunderea pe teritoriul Tarii Romanesti, in fata cetatii de scaun a tarii,
infometata; asa a fost si in 1467 cand de la pasul Oituz pana la Baia, oastea lui
Matei Corvin a facut nu mai putin de 40 de zile; apoi aceiasi tactica s-a aplicat in
anii 1475, 1476 si 1497, si exemplele ar putea continua.
Scopul principal care se urmarea in aceasta etapa consta in slabirea fortelor
agresoare, superioare numeric, in vederea echilibrarii sau chiar schimbarii
raportului de forte. De asemenea, se avea in vedere intarzierea cat mai mult a
trupelor agresoare, creand timpul necesar concentrarii fortelor proprii, alegerii
locului bataliei decisive, iar pe plan politico-diplomatic, incheierii unor aliante
militare si asigurarii ajutorului in lupta impotriva oastei invadatoare, sau, cel putin,
blamarii agresorului.
Actiunea de hartuire isi propunea atragerea inamicului pe acele directii si in acele
zone unde terenul favoriza lupta trupelor proprii si dezavantaja pe inamic si,
totodata, se avea in vedere dirijarea fortelor acestuia catre locul bataliei decisive. O
asemenea tactica a fost aplicata cu succes de Mircea cel Batran in 1395, de Vlad
Tepes in 1462, de Stefan cel Mare in 1475, de Mihai Viteazul in 1595.
De asemenea, in perioada de hartuire se avea in vedere subminarea moralului
fortelor agresoare, semanarea neincrederii in posibilitatea victoriei, demoralizarea
inamicului prin infometare, lipsa de apa, teama de a fi lovit oricand; toate acestea
culminau, nu de putine ori, cu starnirea panicii in randurile oastei adverse, asa cum
s-au petrecut lucrurile si in batalia de la Sibiu din 22 martie 1442 sau in noaptea de
16-17 iunie 1462.
3. Etapa bataliei decisive constituia, de fapt, punctul culminant al oricarei
campanii. In vederea luptei decisive se faceau ample pregatiri: alegerea unui loc
adecvat; amenajarea acestuia etc. Spre exemplu, in batalia de la Posada din 1330,
cat si in cea din Codrii Cosminului (1497), s-au facut pregatiri minutioase
(inchiderea defileului, respectiv blocarea comunicatiei prin obstacole; taierea
copacilor pentru a fi pravaliti peste trupele inamicului); sau in 1475, la Vaslui, s-a
amenajat o pozitie de aparare, care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii
perioadei, a cerut un mare efort de munca.
Batalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura
succesul intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului.
De obicei, voievozii pastrau rezerve in fruntea carora interveneau personal in lupta
in momentele decisive, cum s-a procedat in batalia de la Sibiu in 1442, la Vaslui in
1475.
In batalia decisiva se foloseau formele de manevra care duceau la rezultate
hotaratoare, functie de situatia creata, de teren, de valoarea fortelor de care
dispuneau domnitorii tarilor romane in momentul respectiv. In 1330 la Posada si in
1497 in Codrii Cosminului au fost create ambuscade de mai proportii in care au
fost nimicite grupari importante ale agresorului. La Baia, in 1467 s-a adoptat
procedeul nimicirii fortelor principale ale agresorului prin executarea unei manevre
invaluitoare, combinata cu o lovitura frontala, care in final au culminat cu o
incercuire de proportii, soldata cu nimicirea aproape in intregime a ostirii lui Matei
Corvin, iar la Calugareni in 1595, lovitura decisiva s-a executat in flancul si spatele
gruparii principale a lui Sinan-pasa.
Atunci cand conditiile permiteau se folosea cu ingeniozitate inducerea in eroare a
inamicului, prin ample actiuni de inselare. Asa s-a procedat la Baia, in 1467 cand
orasul a fost initial incendiat in mai multe locuri, simultan, atacul decisiv fiind
executat cand cel putin o parte din trupele inamicului erau ocupate cu stingerea
incendiului, sau in 1475 la Vaslui, cand datorita semnalelor date de tobosarii si
trambitasii ascunsi in lunca Lipovatului, oastea otomana si-a indreptat actiunile in
directia respectiva si, astfel, flancul si spatele dispozitivului au fost expuse
loviturilor oastei moldovene;
4. Urmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva avea
drept scop nimicirea completa a agresorului, astfel incat acesta nu mai avea
posibilitatea ca sa revina in campul tactic in vederea continuarii luptei. Urmarirea
se executa pana la alungarea din tara (sau nimicirea) resturilor fortelor adverse.
Cateodata, urmarirea se executa si dincolo de frontierele tarii, in teritoriul
adversarului. Actiunile de urmarire se executau in mare viteza, de regula, de catre
cavaleria usoara. Asa s-au petrecut lucrurile in 1467, 1497, cat si in 1595.
In afara nimicirii fortelor adverse, prin urmarire se avea in vedere eliberarea
prizonierilor si a populatiei luate in robie, cat si impiedicarea inamicului de a duce
cu el bunurile materiale pradate pe teritoriul Tarilor Romane. Actiunile de urmarire
directa se imbinau cu cele de urmarire paralela, asa cum a fost in anul 1595.
Urmarirea inamicului se executa continuu, zi si noapte, nedandu-i acestuia
posibilitatea sa-si revina, pana la alungarea din tara.
Actiunile de urmarire se executau intr-un ritm rapid (de exemplu, in 1476, trupele
au parcurs chiar 60 km pe zi), ceea ce asigura surprinderea trupelor in retragere si
asa aflate in deruta si, de obicei, se incheia odata cu eliberarea intregului teritoriu
care fusese cotropit in prima etapa a campaniei.
Ofensiva strategica
Actiunile ofensive desfasurate de ostile romane au avut loc in aceasta perioada cu
precadere in secolele al XV-lea si al XVI-lea. Astfel de actiuni au fost cele
intreprinse de Iancu de Hunedoara, intre care amintim: batalia din septembrie 1442
de pe Ialomita; campania lunga desfasurata in toamna anului 1443 si iarna anului
urmator. De asemenea, campaniile purtate de ostile romane pentru a scapa de
dominatia otomana: cea din noiembrie 1473, incheiata prin cucerirea Bucurestiului
si punerea unui nou domnitor in Tara Romaneasca; aceea din mai-iunie 1481,
pentru alungarea lui Basarab cel Tanar, care trecuse de partea turcilor; campania
din primavara anului 1574 desfasurata de Ioan-Voda si incheiata cu victoria sa la
Jilistea; campania lui Mihai Viteazul din toamna anului 1594 – primavara anului
1595, cand domnitorul roman a infrant pe turci si tatari.
In cadrul ofensivei strategice includem si campaniile duse de Mihai Viteazul in
octombrie 1599 si in primavara anului 1600, care au permis realizarea primei uniri
a celor trei Tari Romane.
Acestea au fost razboaie drepte, avand in vedere scopul lor eliberator, dorinta
legitima a domnitorilor romani de a avea vecini aliati sau de a realiza un front
comun impotriva expansiunii straine, in special otomane.
2.2. Tactica
Analiza principalelor batalii purtate de ostile romane in, secolele XIV-XVI
evidentiaza trasaturi specifice actiunilor militare si pe plan tactic.
Astfel formele de manevra erau variate, se intrebuintau in momentele oportune si
prin surprindere. Prin executarea formelor de manevra se urmarea lovirea flancului
si a spatelui gruparii respective (Vaslui 1475). Se practica cu succes lovitura
frontala combinata cu o manevra dublu invaluitoare, care viza si, de cele mai multe
ori realiza incercuirea fortelor adverse (Baia 1476), intr-o perioada cand armatele
vest-europene executau, de regula, lovituri cu precadere frontale, iar ostile
otomane, dubla invaluire. Intrebuintarea judicioasa a manevrei ducea la
fractionarea si nimicirea pe parti a inamicului (Codrii Cosminului, 1497).
Adoptarea dispozitivelor de lupta suple, elastice, lipsite de sablonism si rigiditate,
functie de caracteristicile terenului, valoarea inamicului si scopul urmarit asigurau
trupelor romane o mare manevrabilitate si posibilitatea executarii in timp scurt a
oricarei manevre. Gruparile de forte ce compuneau dispozitivele difereau, ca
numar si tarie, de la o batalie la alta.
Intrebuintarea justa a armelor, functie de caracteristicile, proprietatile si
posibilitatile acestora era o alta trasatura a tacticii ostilor romane. Pedestrimea
constituia, in aparare principala forta de rezistenta menita a produce pierderi cat
mai mari atacatorului, contribuind la istovirea fortelor acestuia, disocierea
dispozitivului de atac si, alaturi de celelalte arme, pregatea momentul decisiv
pentru infrangerea agresorului. In ofensiva, era destinata sa execute lovituri
puternice in scopul dezorganizarii dispozitivului aparatorului si alaturi de
cavalerie, dupa ce arunca sageti numeroase asupra adversarului, se avanta in lupta
cu strigate menite a demoraliza inamicul.
Cavaleria executa misiuni de cercetare, hartuire si urmarire a inamicului; in
batalie, uneori lupta pe jos, cu subunitatile pedestre (Baia 1467); uneori atragea pe
inamic in capcana, simuland fuga din campul tactic, apoi descaleca pe neasteptate
si primea pe urmaritor cu o ploaie de sageti, dupa care trecea la urmarire, pe care o
executa calare. Cavaleria grea – vitejii – erau folositi cu precadere in momentele
decisive ale bataliei, fie pentru inclinarea balantei victoriei (Vaslui 1475), fie
pentru ruperea luptei si protejarea fortelor principale (Valea Alba, 1476).
Artileria, intrebuintata ca arma de sine statatoare era utilizata, mai ales, pentru
pregatirea atacului decisiv. In secolul al XV-lea, efectele ei erau mai ales de ordin
moral. In secolul urmator, Ioan-voda se remarca prin justa repartitie a artileriei pe
intreaga adancime a dispozitivului de lupta si gruparea ei in artilerie de sprijin
nemijlocit si de sprijin general. Se intrebuintau cu succes gurile de foc de artilerie –
cu precadere cele de calibru mare, atat pentru asaltul diferitelor cetati cat si pentru
apararea acestora (Hotin, Suceava in 1476 si 1497).
Alegerea, amenajarea si folosirea cu pricepere a terenului constituia una din
trasaturile principale ale tacticii ostilor romane care le-au adus numeroase succese.
Exemple clasice raman bataliile de la Posada din 1330, Rovine – 1395, Baia –
1467, Vaslui – 1475, Calugareni – 1595 si exemplele ar putea continua.
Alegerea unor locuri favorabile urmareau: interzicerea agresorului de a beneficia
de superioritatea sa numerica (Vaslui, Valea Alba); fortarea trupelor inamice de a
lupta in dispozitive cu care nu erau obisnuite (Vaslui); crearea conditiilor
favorabile adoptarii celui mai adecvat procedeu de lupta; realizarea unor
ambuscade de mari proportii (in 1330); incercuirea fortelor agresoare (Baia, 1467);
aplicarea formelor de manevra indicate, prin lovirea flancului si spatelui gruparii
respective (Vaslui, 1475); lovitura frontala combinata cu o manevra dublu
invaluitoare (Baia 1467).
Fortificatiile aduceau un aport insemnat in campaniile de aparare (1330, cetatea
Argesului). Apararea fortificatiilor permanente se baza pe rezistenta combinata cu
iesirile ofensive ale garnizoanei. Pierderea unor cetati importante avea repercusiuni
deosebite asupra sistemului general de aparare al tarii, cat si pe plan politico-
militar. Pierderea cetatilor Chilia si Cetatea Alba, in iulie-august 1484 determina
pe Stefan cel Mare (intre alte cauze) sa accepte pacea propusa de otomani in 1489.
Ostile romane foloseau si ceea ce numim azi, fortificatii de campanie. Se
compuneau din santuri, palisade, valuri de pamant, obstacole si baraje (Vaslui,
Codrii Cosminului) sau erau de tipul taberei intarite (Valea Alba).
Surprinderea si inducerea in eroare a gruparii adverse erau aplicate cu mare
maiestrie in campul tactic. Nu a existat campanie, batalie sau lupta cat de cat
importanta in care aceste principii sa nu fi fost aplicate.
Conducerea actiunilor de lupta reprezenta atributul domnitorului. Ea se realiza
direct de catre voievozii romani. In mobilizarea, concentrarea, dislocarea,
angajarea si manevra trupelor, domnitorul tarii era ajutat de catre o serie de
dregatori, intre care spatarul, banul, parcalabul, portarul etc.
Razboiul, campania si batalia se desfasurau dupa un plan general, care avea un
caracter unitar. In situatia ca actiunile se desfasurau in zone diferite sau pe directii
situate la mari distante una de cealalta, se constituiau unele grupari independente, a
caror comanda o exercita unul din dregatorii numiti de domnitor. Cetele, steagurile
etc. luptau sub comanda capitanilor lor sau a dregatorilor domnesti numiti in acest
scop. Boierii comandau ceata in fruntea carora participau la lupta.
Aprovizionarea trupelor. In secolele XIV-XVI, in cadrul ostilor romane nu
intalnim elemente de structura care sa se ocupe special cu problemele asigurarii
materiale si medicale a trupelor. In vederea duceri unei campanii, ostasii veneau in
raioanele de concentrare avand asupra lor alimentele necesare pentru 5-6 zile, timp
suficient pentru pregatirea si ducerea bataliei decisive. Ulterior, in cazul cand
campania se prelungea, mai ales prin executarea urmaririi si alungarii depline din
tara a agresorului, aprovizionarea se facea din zona, cat si din capturile luate de la
inamic.
In concluzie, arta militara a ostilor romane in secolele analizate, s-a dezvoltat
continuu, potrivit conditiilor economice, sociale si politice existente in Tarile
Romane. Desi ostile romane erau separate in cele trei Tari Romane, arta militara
romaneasca a avut un caracter unitar.
Sus
BIBLIOGRAFIE