Locul și rolul Forțelor Terestre în istoria Armatei României

Privite prin prisma scopului, acestora

• Forțele Terestre reprezintă cea mai importantă componentă a Forțelor Armate Române și sunt
destinate realizării de diferite acțiuni militare, cu caracter terestru sau aeromobil, în orice zonă sau
direcție.
• Forțele Terestre trebuie, în mod independent sau împreună cu alte categorii militare, să asigure
desfășurarea operațiunii defensive sau ofensive, pentru capturare, distrugere sau invazie, fiind parte a
structurilor militare naționale, multinaționale sau internaționale.
• O parte dintre unitățile care compun actuala structură operațională a Forțelor Terestre, trebuie să fie
capabilă să efectueze operațiuni militare în afara teritoriului național, împreună cu forțele militare
internațional

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra trecutului Forțelor Terestre Române, istoricii militari
plasează începuturile acestora în timpul revoluției de la 1848 însă organizarea mai riguroasă a acestora
s-a produs în 1859, imediat după unirea Valahiei cu Moldova sub comanda lui Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al României până la abdicarea lui în 1866.
În 1877, la cererea Marelui Duce Nicolai Nikolaevici al Rusiei, armata română s-a unit cu forțele
armate ruse, sub comanda Domnitorului român Carol (viitorul rege Carol I), luptând în Războiul de
Independență al României. Românii au participat la bătălia de la Plevna și la alte mari bătălii. România a
câștigat războiul, dar a avut circa 10000 de victime. Până la primul război mondial, armata română nu a
mai avut alte acțiuni militare deosebite, cu excepția celor din cel de-al doilea Război Balcanic.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru

participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din anii 1877 – 1878. În urma acestui război,
România a obținut independența față de Imperiul Otoman în aprilie 1877, Principatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care permitea trupelor ruse
să traverseze teritoriul tării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a
României.
Inițial, înainte de 1877, Rusia nu a dorit intrarea României*** în război nedorind ca aceasta să participe
la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență suferind
pierderi grele și fiind învinși de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa în asediul Plevnei.
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a
lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război
Imperiului Otoman în anul 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou
construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

***Regatul României în perioada 1881-1913 Vechiul Regat este numele dat teritoriilor românești
reunite în Regatul României înainte de 1918, adică teritoriul format din Moldova și Ținutul Herța (fără
Bucovina și Basarabia), Muntenia, Oltenia și Dobrogea, inclusiv Cadrilater. Locuitorii acestor ținuturi
erau numiți regățeni. De amintit că nu întregul teritoriu al Vechiului Regat este situat astăzi în România,
adică Insula Șerpilor și unele insule dunărene (Tătarul Mic, Tătarul Mare, Daleru Mic, Daleru Mare,
Maican și Limba) aparțin astăzi Ucrainei, iar Cadrilaterul aparține Bulgariei)

(# poza_Fortele terestre Grivita 1877)

(# poza_Romania 1901)
(# poza_Actul proclamarii Regatului_Romania)
(# poza_1902 – Arsenalul Armatei)
(# poza_1902 – Regimentul Teleorman nr. 20 unitate de dorobanti)
(# poza_1915 – Scut de tranşee construit la Atelierele CFR)
 Primul Război Mondial

Pe 27 august 1916, România a declarat război Germaniei și Austro-Ungariei, ca urmare a

succesului inițial al ofensivei Brusilov (o mare ofensivă rusă împotriva armatelor Puterilor Centrale pe
Frontul de Est). Românii au intrat cu armatele în Transilvania (atunci parte a Imperiului austro-ungar),
împreună cu forțele ruse. Cu toate acestea, forțele germane au răspuns la atac, în noiembrie 1916,
oprind ofensiva trupelor române și ruse. Germanii au intrat adânc în România și au cucerit partea de
sud a țării (Muntenia, inclusiv București) până la sfârșitul anului 1916. Forțele românești, condusă de
către mareșalul Constantin Prezan, s-au retras în partea de nord-est a României (Moldova). În iulie și
august 1917, Prezan, ajutat de viitorul mareșal, generalul Ion Antonescu, au oprit cu succes invazia
germană. Generalul Alexandru Averescu a condus a doua armată în victoriile din bătăliile de
la Mărăști (22 iulie - 1 august 1917) și de la Mărășești (6 august - 8 septembrie 1917). Ca rezultat
al Revoluției Ruse, România a fost în imposibilitate de a mai continua războiul cu forțe proprii, și a fost
forțată să semneze Tratatul de la București cu Germania. Mai târziu, în 1919, Germania a acceptat
articolul 259 din Tratatul de la Versailles , prin care a renunțat la toate avantajele prevăzute de Tratatul
de la București, în 1918. După finalizarea cu succes a ofensivei aliate de la Salonic împotriva Bulgariei,
România a re-intrat în război pe 10 noiembrie1918, cu o zi înainte de terminarea acestuia în Occident.

(# poza 1916 – august – Trupe române trecând Carpații (primul război mondial)
(# poza 1916 – toamna – unitate româna în apărare pe timpul operațiunilor din Muntenia)
(# poza “Frați romani” - Manifest românesc aruncat în Transilvania - primul război mondial

Al doilea Război Mondial

După ce generalul (mai târziu mareşalul) Ion Antonescu a preluat puterea, în

septembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit cu Puterile Axei şi, ulterior, în 1941, a luat parte
la Operaţiunea Barbarossa - o expediţie de invadare a Uniunii Sovietice în Basarabia şi în sudul
Ucrainei, la care au participat armatele a treia şi a patra române, în paralel cu forţele germane. Acest
lucru a permis României anexarea teritoriilor de la est de Nistru. Trupele române au dus primele lor
lupte majore la Odessa şi Sevastopol, şi au avansat în 1942, împreună cu alte forţe ale Axei, mai adânc
în teritoriul sovietic în timpul Operaţiunii Albastru.
Cel mai mare dezastru pentru forţele române de pe Frontul de Est a fost la Stalingrad; când sovieticii au
contra-atacat în noiembrie 1942, forţele slab răspândite ale armatei a treia (desfăşurate la nord de
Stalingrad) şi cele ale armatei a patra (desfăşurate la sud de Stalingrad) au fost atacate de forţele
superioare sovietice şi a suferit pierderi combinate de peste 100.000 de persoane. Se estimează de
către unii istorici ca totalul pierderilor umane suferite de forţele româneşti (ucişi în acţiune, răniţi şi
prizonieri de război), pe parcursul întregii lupte de la Stalingrad, între septembrie 1942 şi februarie 1943,
a depăşit 200.000.[9]
În perioada aprilie-mai 1944 forţele române conduse de generalul Mihai Racoviţă, împreună cu
elemente ale armatei germane, au fost responsabile pentru apărarea nordului României în timpul primei
ofensive sovietice Chişinău-Iaşi, şi au luat parte la luptele din Târgu Frumos. La sfârşitul lunii august
1944, Armata Roşie a intrat în estul României. Pe 23 august 1944, regele Mihai I l-a demis şi arestat pe
mareşalul Antonescu şi a înfiinţat un guvern pro-aliat format din comunişti şi Frontul Plugarilor. S-a
estimat că actul de la 23 august 1944 a scurtat al doilea război mondial cu circa şase luni.[10] România
a declarat război Germaniei naziste, prima şi a patra armată luptând împotriva naziştilor. După
eliminarea ultimelor resturi ale forţelor terestre germane din România, armata română a luat parte
la Bătălia de la Budapesta şi la Ofensiva Praga din mai 1945.
(# poza - Trupe de infanterie în 1943)

Războiul Rece și ocupația sovietică a României

Ocupaţia sovietică a României a dus la o reorganizare a Armatei române sub

supravegherea Armatei Roşii. La început, elementele pro-germane au fost eliminate din Forţele Armate
Române. În 1944-45, s-au format două divizii de voluntari români, foşti prizonieri de război, instruiţi şi
îndoctrinaţi în Uniunea Sovietică în timpul războiului, pe lângă care au fost înrolaţi şi activişti comunişti.
Primele divizii au fost Divizia Tudor Vladimirescu (prima divizie de voluntari), sub comanda
colonelului Nicolae Cambrea, şi Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, sub comanda generalului Mihail
Lascăr (care mai târziu a servit ca ministru al Apărării, din 1946 până în 1947). Aceste două unităţi au
format nucleul din noua Armată română sub control sovietic. După ce puterea politică a fost acaparată
de Partidul Comunist Român, au fost eliminaţi din armată peste 30% din ofiţeri şi subofiţeri (de cele mai
multe ori cu multă experienţă militară, dar care erau consideraţi o potenţială sursă de opoziţie faţă de
sovietizarea Armatei).

Organizarea Forţelor Terestre în perioada războiului rece.

După ce Partidul Comunist Român a obţinut controlul politic al ţării, sovietizarea armatei a
început sub supravegherea noului ministru al Apărării, Emil Bodnăraş. Acest lucru implica copierea
modelului sovietic de organizare militară şi politică, şi schimbarea doctrinei militare de ofensivă şi de
apărare (în contextul din România, integrarea în sistemul strategic sovietic de la începutul Războiului
Rece).
În timpul anilor 1980, Forţele Terestre numărau 140.000 de persoane, din care două treimi erau
rezervişti, iar ţara a fost împărţită în trei mari regiuni militare: Cluj, Bacău, Bucureşti (respectiv vest, est
şi sud).[13] În timp de război forţele militare din fiecare regiune deveneau un corp de armată, cu sediile
în Cluj-Napoca, Iaşi şi Bucureşti. Trupele de uscat constau din opt divizii de infanterie motorizate (1 -
Bucureşti, 2 - Craiova, 9 - Constanţa, 10 - Iaşi, 11 - Oradea, 18 – Timişoara şi 81 - Târgu Mureş), Divizia
a 4-a Tancuri din Bucureşti, Divizia a 6-a Tancuri din Târgu Mureş, patru brigăzi de infanterie de munte
şi trei brigăzi de paraşutişti. Diviziile de infanterie motorizate erau organizate în manieră sovietică, cu
trei regimente de infanterie motorizate, un regiment de tancuri şi un regiment de artilerie, având circa
12.000 de soldaţi. Apărarea antiaeriană pentru fiecare corp de armată consta din două regimente de
artilerie antiaeriană şi un batalion de rachete sol-aer (SAM), fiecare format din mai multe baterii. La
finele anilor 1980 diviziile de tancuri includeau câte două batalioane de artilerie şi un batalion de lansare
rachete multiple.
După comunism
La începutul anilor 1990, unele mari unităţi au fost desfiinţate, iar multe echipamente au fost
eliminate sau casate, datorită lipsei de fonduri. Toate Forţele Terestre a fost reorganizate, de la corpurile
regionale militare şi până la regimente şi batalioane. La mijlocul anilor 1990, situaţia Forţelor Terestre
era critică: bugetul militar era de trei ori mai mic decât în 1989 (636 de milioane de dolari), 50% din
echipamente erau mai vechi de 30 de ani, iar 60% din vehiculele blindate şi 85% din unităţile de rachete
erau neoperaţionale. Din cauza lipsei de combustibil şi de antrenament, nivelul de pregătire şi
capacitatea militară erau extrem de reduse (doar aproximativ 30%). Cu toate acestea, după 1996,
Guvernul României a luat în serios acţiunea de reorganizare a forţelor armate: bugetul militar a crescut,
iar echipamentele au fost modernizate

Organizarea din prezent

Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive
pentru transformarea armatei într-o instituţie profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de
angajaţi, dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor
reprezenta forţele terestre.
Modernizarea armatei a fost planificată în trei faze, prima sa finalizat în 2007(reorganizarea
sistemului de comandă, punerea în aplicare a serviciului militar voluntar), a doua s-a finalizat în 2015
(integrarea operaţională în NATO şi UE), iar a treia se va finaliza in 2025 (integrarea tehnică totală în
NATO şi UE).
Din cadrul Forțelor Terestre Române fac parte următoarele ramuri pe care le cunoaștem ca
arme fiecare având ca subdiviziune mai multe specialități, astfel: Infanterie, Artilerie, Tancuri, Rachete și
artilerie antiaeriană, Vânători de munte, Parașutiști, Geniu, Structuri de comunicații și informatică,
Unități de apărare NBC, Poliție militară, Forțe pentru Operații Speciale (FOS)
 Armata României este dotată, potrivit datelor Ministerului Apărării Naţionale, cu circa 1.100 de
tancuri, peste 1.500 vehicule de luptă blindate, peste 1.300 unităţi de artilerie tractate şi 188 sisteme
lansatoare multiple de rachete.
Forţele Terestre Române şi-au revizuit echipamentul în ultimii ani, prin înlocuirea acestuia cu
unul mai modern. Tancul TR-85M1 „Bizonul” şi maşina de luptă a infanteriei MLI-84„Jderul” reprezintă
cele mai moderne echipamente ale Forţelor Terestre Române. De asemenea, 36 de sisteme germane
antiaeriene „Ghepard” au fost puse în funcţiune după 2004.

Forţele terestre au comandat în jur de 100 de Humvee-uri blindate de la Armata SUA; primele 8
au fost primite în decembrie 2006 şi sunt folosite de poliţia militară. 31 de Piranha III şi 60 de URO
VAMTAC au fost de asemenea comandate şi au fost reconfigurate pentru a fi folosite în Afganistan din
2007.