CONTRIBUȚIA

ARMATEI ROMÂNE LA MAREA UNIRE DIN 19118

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR 1914 – 1918

La 27 august 1916 România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor Germania și
Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație
de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.
Campania anului 1916
Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare
dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:
- Operația ofensivă în Transilvania;
- Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-strategic de la
Flămânda);
- Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
- Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel operativ-strategic de
apărare a Bucureștiului
- Stabilizarea frontului în Moldova
Desfășurarea acțiunilor militare
După insuccesul uriaș înregistrat pe frontul din sud care a dus la pierderea avantajului de pe frontul
din Transilvania, România se afla într-o situație strategică dezavantajoasă - cauzată atât de greșelile tactice cât
și de întârzierea ajutoarelor rusești și nerespectarea promisiunilor de către Antanta -, prin urmare singura șansă
era ca Armata Română să reușească să se regrupeze pe linia carpatilor, pentru a apăra trecătorile, oprind astfel
contraofensiva declanșată de forțele Puterilor Centrale, menținerea și consolidarea dispozitivelor defensive de
pe aliniamentul Munților Carpați, dar și crearea condițiilor optime pentru reluarea ofensivei. După ce forțează
întreaga linie, Puterile Centrale găsesc punctul slab al frontului românesc, segmentul ocupat de Armata 1
Română și reușesc să strâpungă apărarea română pe Valea Jiului, deschizându-și astfel drumul spre București.
Din acest moment, după prăbușirea unei părți importante a frontului, o importantă parte a armatei a ajuns din
defensivă în retragere, și în nici două luni România pierdea două treimi din teritoriul național. Pe 6 decembrie
1916 armatele Puterilor Centrale intră triumfătoare în București. Armata Română, Guvernul și Familia Regală
sunt nevoiți să abandoneze Muntenia, noua capitală a României încă în război, mutându-se la Iași. Armata
încearcă să fortifice linia Siretului, fiind deja"evident faptul că urmau să se trimită trupe rusești doar pentru a
apăra Moldova, care constituia aripa stângă a frontului rusesc. În rest, românii aveau să fie, în principiu, pe
cont propriu"
 Situația la finalul anului 1916 rămâne complicată pentru toate părțile. Atât pentru Moldova,
confruntată cu un val foarte mare de refugiați, cât și pentru cei rămăși sub ocupația germană, dar chiar și
pentru Puterile Centrale, care în ciuda ocuparii Bucureștiului nu își atinseseră obiectivul central, acela de a
scoate definitiv România din război. Armata română rămânea în continuare o forță de luat în considerare atât
de către Aliați cât și de către Puterile Centrale, fiind capabilă să opună o rezistență serioasă și chiar să reia
contraofensiva. În plus, pe măsură ce s-au retras spre București, armata română a incendiat puțurile de petrol
de la Ploiești, împreună cu câmpurile de grâu dimprejur, astfel încât să nu ajungă în mâinile Puterilor Centrale.
Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria
germană. Numai vremea și drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau
distrugere. Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturați.
Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în
sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul
lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub
ocupație străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau
prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la
aproximativ 60.000 de oameni.

Campania anului 1917

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în triunghi
a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea
Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate.
În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie pâna în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu
mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militara franceza (condusa de generalul Henri
Mathias Berthelot) si echipamentul de lupta din Franta si Anglia au schimbat înfatisarea armatei române. Au
fost organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate rusesti
însumând aproape 1.000.000 de militari.
În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensiva Kerenski. După
ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști (la 11 iulie), avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie
oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost
învinse la Mărășești (1 – 24 iulie). dejucând planurile de lupta germane de ocupare a Moldovei si de cucerire a
portului Odessa.
Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile petroliere din
jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De asemenea,
germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale
pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.
 Luptele cu elementele bolşevice în Moldova (1917 - 1918)
În 1917, după aproape trei ani de război, Rusia era la capătul puterilor. Un efort atât de prelungit a
evidențiat slăbiciunile imperiului relevate și cu ocazia înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904, când
revoluția izbucnită atunci a fost înăbușită. Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles
cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și
acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917.
În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea
slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură.
Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite
curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru.
În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri
procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând
începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost contaminate de propaganda ce
îndemna la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat
sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze
populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un
milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub
protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor
ruşilor.
Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale
rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure
soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor,
dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în
cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu
România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba
mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică
sovietică.
Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu
avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Actele de
brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-
Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat,
jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia
Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa
germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-
ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat
armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România
să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii" provocând pierderi şi imobilizând încă o
perioadă importante forţe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii
şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez.
Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi
sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general
Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar
fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria,
Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl
Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a
rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând
comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să
înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

Eșecul răsculării bazei ruse de a Socola

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul
Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată
guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra
propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii
conducători". Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată
localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri.
Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment
ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu.
Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia:
„Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi
incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă
devastatoare".

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat
iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic
experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra
intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei
militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au
fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la
realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au
fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un
moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să
încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de
oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.
Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea
conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaciov şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko.
Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la
Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de
Kirilenko. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului,
alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.
În drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite
formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea
puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor
marinari de la Petrograd.
Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi
Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaciov la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917.
Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se
îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.
Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaciov şi ar fi
intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii
i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi
fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaciov. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la
Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor
bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României
neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917
soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi
expediaţi sub pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri
cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României
sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile
îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste
Prut, pe urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul
ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din
interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei,
Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care
au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr
au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste
Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor
incidentele se rezolvau paşnic.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari
unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu
trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu
putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care
se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu
trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care sunt corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi
se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică".
Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!
Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va
pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele
războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea
militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara
ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie,
bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem
faptele.

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata
rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai
importante.
Luptele de la Paşcani.
Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de
diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte
mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor.
Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor,
din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă
ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi
335.
Fălticeni.
Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece
mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri
respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au
avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.
 Mihăileni.
Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti,
când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de
la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc,
detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii
caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă
aduce decizia, ruşii capitulează.
Timişeşti.
Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.
Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi
a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin
Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept
criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era
decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului
depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.
Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă
pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice
încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei
ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou
baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de
pericolul bolşevic.

Armata Română
în luptă cu formațiunile bolșevice, pe teritoriul Basarabiei – 1918

După trei ani de război mondial, în martie 1917, în Rusia izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe
ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni
anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au fost
nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care
părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu
soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta
cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din
basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul
artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de
cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul
Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.
Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv
nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe
instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la
Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi
din ţară în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri,
Basarabia era la marginea prăpastiei.
În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două
lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui
guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri
impresionante, soldaţii moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi
bolşevizaţi prea mulţi.
Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră
Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu,
mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe
teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen,
generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi
moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte
insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun
bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe
frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de
declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.
La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni
de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale,
trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din
Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.
La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc
Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor
moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au
înmulţit.
Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi
concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. la
21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostăşesc Basarabia Republică autonomă şi proclamă
înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, vicepreşedinte Pan
Halipa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale
şi politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile
naţionale, în total 120 de deputaţi. La 2 decembrie
Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este
trimisă o delegaţie la Iaşi, la reprezentanţii Antantei, ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia.
Antanta promite, initial, o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va
materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, trimiterea unor forțe ale Armatei Române.
La Chişinău împuşcăturile prin oraş nu mai conteneau. Anarhia era totală, toţi derbedeii erau
înarmaţi, iar soldaţii ruşi bolşevizaţi se dedau la acte de brigandaj.
Sfatul Țării a ajuns la concluzia că în Basarabia nu există nicio forţă care să poată menţine
ordinea, deci singura soluţie era venirea trupelor române. Ca atare, trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M.
Minciună au fost trimişi la Iaşi pentru a cere intervenția Armatei Române.
După mai multe ezitări, pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor
române în Basarabia. La această decizie a contribuit atât reţinerea și dezarmarea unui detașament de 800
voluntari ardelenii în gara Chișicău, dar şi faptul că în perioada 1 - 6 ianuarie, bolşevicii au reţinut alte şase
garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii trupelor române era stăvilirea anarhiei şi paza căilor de transport,
a depozitelor de alimente şi muniţii. Fără aceste depozite, armata şi populaţia înghesuită în nordul Moldovei
era condamnată la foamete.
Trupele române trec Prutul la 10/23 ianuarie 1918, iar în 13 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie
comandată de generalul Broşteanu intră în Chişinăul deja evacuat de către bolşevici. Armata română a fost
întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei garanţia instaurării
liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind
invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de ajutor la muncile agricole. În acelaşi timp,
românii nu s-au amestecat cu nimic în treburile politice ale republicii.

Intervenţia armatei române în Bucovina

În timpul marii conflagrații, Bucovina a avut cel mai mult de suferit dintre toate provinciile Imperiului Austro-
Ungar. Așezată întru-un punct sensibil al frontului oriental, vecină cu România, cucerirea teritoriului ei
trebuia să satisfacă necesităților strategice ale ambilor beligeranți. De trei ori ocupat de ruși, de trei ori
reocupat de austro-ungari, pământul bucovinean a fost pe rând măturat de tăvălugurile luptătoare, orașele și
satele devastate, populația maltratată și jefuită.

Pe timpul ocupației austriece, s-a instituit un regim tiranic și crud sub conducerea colonelului Fisher, unul
dintrei cei mai detestați călăi ai națiunii române.
Bucovina a fost pentru prima dată invadată parțial de ruși, în lunile septembrie și octombrie 1914, iar a doua
oară, în întregime, la sfârșitul lunii noiembrie. În februarie 1915, rușii au evacuat-o până în luna iunie 1916,
când prin ofensva lui Brusilov, rușii revin pentru a treia oară în Bucovina. De această dată, după intrarea
României în război, manifestările sentimentelor de bucurie a românilor bucovineni și speranțele acestora în
realizarea idealurilor naționale nu au cunoscut margini.

Din păcate, în august 1917, pe fondul colapsului Imperiului Țarist, nordul Bucovinei a fost evacuat de ruși și
reocupat de armatele austro-ungare. În martie 1918, în urma păcii de la Buftea, a trebuit să fie evacuată de
români și partea de sud a Bucovinei. Pentru a treia oară, s-a reinstaurat regimul polițienesc sub conducerea
colonelului Fischer, care declara că nu cunoaște în Bucovina decât ,,germani, evrei și .. trădători,, .

Furia austriecilor era mărită de faptul că numeroși intelectuali bucovineni, profesori, învățători, preoți ,
studenți și chiar țărani își părăsiseră vetrele, unii chiar de la izbucnirea războiului, alții după fiecare revenire a
austriecilor și plecaseră în Regat, unde desfășurau o activitate rodnică de informare și propagandă, prin viu
grai și prin scris, în favoarea eliberării Bucovinei.

Pe măsură ce se prefigura, în mod tot mai evident, sfârșitul Imperiului Austro-Ungar,

populația ruteană din nordul Bucovinei și Galiția și-a conturat tendința de a se manifesta ca popor de sine
stătător și de a se alipi la noul stat, în curs de constituire, Ucraina. Pe timpul tratativelor de pace de la Brest-
Litovsk, guvernul austriac promisese formal Bucovina, Ucrainei.

La 27 octombrie 1918, reprentanții tuturor partidelor politice din Bucovina, au convocat o mare o adunare la
Cernăuți, la care au fost invitați deputații români din parlament, foștii deputați din dieta provinciei, primarii
români din toată Bucovina și un mare număr de intelectuali. Adunarea desfășurată într-o atmosferă solemnă și
sărbătorească s-a proclamat Adunare Constituantă, în puterea suveranității naționale, și a hotărât ,,unirea
Bucovinei cu celelalte țări românești într-un stat național independent,,.A fost ales un Consiliu Național
format din 50 de membri spre a conduce poporul român din Bucovina, a-i apăra drepturile și a stabili o
legătură strânsă între toți românii , fiind singurul în drept a hotărî și a trata în numele românilor. Consiliul
Național a delegat, din rândul său, un Comitet Executiv, în frunte cu Iancu Flondor, care trebuia să să preia
guvernarea Bucovinei.

În această perioadă bande de soldați, de foști prizonieri eliberați și de agitatori ucrainieni se dedau la
neorânduieli, tulburând grav ordinea publică. Ca urmare, Comitetul Executiv a intervenit pe lângă guvernul
român de la Iași, cerând intervenția armată a României, spre a apăra drepturile românilor împotriva oricăror
încercări de uzurpare și de a asigura liniștea și ordinea în țară.
La 6 noiembrie, reprezentanții ucrainienilor, însoțiți de bande înarmate, au ocupat palatul guvernatorului și s-
au instalat ca guvern, pretinzând de la funcționarii români jurământul de credință.

Față de această situație, reprezentatul Comitetului Executiv la Iași, a solicitat urgentarea trimiterii armatei
române în Bucovina. Regele Ferdinand și guvernul român au decis să dea curs acestei solicitări.

La 6 noiembrie 1918, generalul Constantin Hârjeu, ministrul de război, a transmis o directivă prin care l-a
însărcinat pe generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8 Infanterie, care avea în subordine Regimentele
16, 29 şi 37 Infanterie, precum şi pe toţi grănicerii şi jandarmii, care erau însărcinaţi cu serviciul de pază pe
frontiera Bucovinei, să ocupe, fără întârziere, localităţile Iţcani şi Suceava, iar supravegherea s-o lărgească
progresiv, până va ajunge la Cernăuţi.

Divizia 8 Infanterie a trecut la acţiune la 8 noiembrie 1918, fiind împărţită în 3 detaşamente: “Dragoş”,
“Alexandru cel Bun” şi “Suceava”, care la data stabilită au început deplasarea din garnizoanele lor: Dorohoi,
Botoşani şi Fălticeni. În ordinul de zi emis, generalul Zadik se adresa ostaşilor săi cu îndemnuri ca: “Prin
purtarea voastră în toate ocaziile să căpătaţi dragostea cu adevărat frăţească, a populaţiei în sprijinul căreia aţi
venit.... Cu Dumnezeu înainte!”.

Generalul Zadik, analizând misiunea primită, a făcut diferite precizări privind rolul şi conduita trupelor din
subordine în Bucovina: “Trupele se vor considera în campanie. În localităţi, comandanţii vor lua legătura cu
autorităţile locale pentru a se pune în cunoştinţă cu situaţia existentă; Acolo unde nu există autorităţi comunale
se vor înfiinţa; grija de căpetenie a comandanţilor trupelor este de a restabili liniştea în localităţi, dacă e
tulburată sau a lua măsuri pentru menţinerea ei, dacă lucrurile sunt liniştite; în principiu, trupele vor fi ţinute în
anumite centre mari, acolo unde va fi nevoie de intervenţia armatei pentru ocrotirea populaţiei contra bandelor
de răufăcători şi pentru restabilirea ordinii...; în toate localităţile se va soma populaţia să depună armele şi
muniţiile ce le au; nu se vor face niciun fel de rechiziţii forţate, totul se va plăti cu bani; se va evita orice
provocare faţă de trupele austro-ungare”.

Înainte de intrarea trupelor în Bucovina, 3 aeroplane româneşti au împrăştiat manifeste în localităţile unde
urmau să intre trupele române prin care se explica rolul şi atitudinea armatei noastre: “Răspunzând la
chemarea comitetului bucovinean, prin înalt ordin de zi al Majestăţii Sale Regele Ferdinand, a păşit pe
pământul marelui voievod Ştefan pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertăţile locuitorilor împotriva bandelor de
criminali care au început opera lor de distrugere...”. Tot în manifeste se arăta că generalul comandant al
trupelor române “garantează oricărui locuitor libera exercitare a drepturilor sale civice”, dar că “va reprima, cu
toată severitatea cuvenită, orice încercare de dezordine, sete de violenţă sau nesupunere la ordonanţele date de
noi.”
Trupele Diviziei 8 Infanterie au intrat în Cernăuţi, la 11 noiembrie 1918, zi în care detaşamentului “Dragoş”,
în fruntea căruia se afla şi generalul Zadik, i-a fost rezervată o primire entuziastă din partea autorităţilor şi
locuitorilor oraşului. În alocuţiunea sa, I. Flondor a spus că: “Am datoria de a binecuvânta falnica oştire
română la intrarea ei în capitala Bucovinei... care păstrează la sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn
Ştefan. Suntem pe cale să reîntregim iarăşi moştenirea lor - România Mare.” În discursul său generalul Zadik
reiterează ideea că trupele române au intrat în Bucovina “în urma dorinţei Consiliului Naţional Bucovinean, ...
pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie tulburată.”

În acelaşi timp cu manifestările de vibrantă simţire românească de la Chişinău , trupele detaşamentului

„Alexandru cel Bun” au trecut la nord de Prut pentru a face siguranţa capitalei, iar detaşamentul „Suceava” s-a
regrupat ca rezervă la sud-vest de Cernăuţi.

După încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale s-a constatat că ucrainenii încearcau să mobilizeze toţi
bărbaţii apţi de luptă, situaţie în care Marele Cartier General Român a ordonat înaintarea trupelor spre nord şi
vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.

Divizia 8 Infanterie a reușit, ca până pe data de 07 decembrie 1918, să ia în stăpânire tot teritoriul Bucovinei,
iar ulterior, comandamentul ei a elaborat un plan de măsuri complex şi riguros pentru desăvârşirea ordinii şi
normalizarea vieţii publice. Potrivit acestui plan, jandarmeria era însărcinată cu menţinerea ordinii în comune;
s-a înfiinţat un serviciu economic central la Cernăuţi şi un serviciu economic de judeţ în reşedinţa fiecăruia,
toate fiind compuse din autorităţi civile şi militare, s-a reglementat şi situaţia depozitelor de materiale şi vite
ce aparţineau Austro-Ungariei, acum, în bună parte, devastate înainte de sosirea trupelor române; controlul
trenurilor în unele staţii de graniţa (Nepolcăuti, Noua Suliţă etc.) interzicând pătrunderea în ţară a armelor şi
scoaterea alimentelor. Aceste măsuri au reglementat în scurt timp ordinea în Bucovina. S-au luat în același
timp măsuri ferme pentru apărarea frontierelor împotriva oricăror încercări de violare a acestora de către
bandele bolșevice sau de către forțele ucrainiene.

Trupele noastre s-au achitat cu succes de misiunile primite, fapt ce a permis ca la 28 noiembrie 1918, în sala
sinodală a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi, în cadrul Congresului General al Bucovinei să se voteze
Unirea Bucovinei cu România.

Acțiunile Armatei Române în Transilvania

1918 -1919
gl.bg. (ret) dr. Ion Vulpe

Înainte de a lua sfârşit primul război mondial, pentru români ca şi pentru alte popoare ale Europei
care nu îşi perfectaseră unitatea naţională apare un singur cuvânt de ordine, cuvânt ce era rostit acasă sau în
străinătate, după cum erau împrejurările, cuvânt ce a condus pentru români la unirea lor.
 Anii de război au însemnat pentru românii din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş 
perioada în care au desfăsurat pregătiri intense pentru realizarea Marii Uniri, deoarece conştiinţa unităţii
naţionale venea din negura timpului.
La 10 noiembrie, printr-o proclamaţie, regele Ferdinand, cerea armatei reintrarea în luptă ,,întrucât
trecerea trupelor aliate peste Dunăre impune ca o sfântă şi patriotică datorie, să luăm iarăşi arma în mână să
izgonim pe vrăsmaşul cotropitor’’. Ostaşii sunt chemaţi să realizeze ,,visul de veacuri: Unirea tuturor
românilor’’ pentru care luptaseră cu vitejie în campaniile din 1916 şi 1917. ,,Camarazii voştrii de arme din
biruitoarele armate franceze şi engleze, care vin în ajutorul nostru – spunea regele – cunosc vitejia voastră la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz; arătaţi-le că timpul de aşteptare nu a lăsat să slăbeacă braţul ostaşului român.
Înainte deci, cu vitejie strămoşească. Dumnezeu este cu noi’’.
Situaţia politico-militară din această perioadă nu a permis realizarea în totalitate a mobilizării armatei
române; au fost mobilizate o parte din diviziile ce aveau trupele pe teritoriu liber al Moldovei, dar şi divizii
care aveau garnizoanele de reşedinţă pe teritoriu ocupat. Punerea în aplicare a planului de mobilizare a avut în
vedere nevoile reale de creşterea operativităţii în vederea consolidării acţiunilor proprii cu cele ale Armatei
Aliate de Dunării dar şi concomitent cu revenirea Corpului 3 Armată în Muntenia, trecerea primelor elemente
ale armatei române din Moldova, dincolo de vechea frontieră, în Transilvania.
Primele unități mobilizate au fost diviziile 8, 7 și 1 vânători, din Corpul IV Armată, dislocate în
Moldova. Diviziile din Muntenia și Oltenia nu puteau fi încă mobilizate, deoare soldații fuseseră demobilizați
și trimiși la casele lor. Divizia 8 Infanterie urma să fie dislocată în Bucovina iar celelalte două în Transilvania.
Efectivele marilor unități erau incomplete, un regiment de infanterie nu avea mai mult de 1300 luptători, iar
unul de vânători între 600 – 800 de ostași. Fiecare divizie dispunea numai de câte două baterii de câmp și una
de obuziere, iar vânătorii mai aveau și câte o baterie de munte. Celelalte baterii urmau să ajungă la unități pe
măsură ce se completau cu cai.
Divizilor 7 Infanterie – concentrată la Piatra Neamț sub comanda generalului Traian Moșoiu și 1
Vânători – concentrată la Comănești și Asău sub comanda generalului Aristide Lecca, li s-a dat misiunea de a
ocupa, treptat, aliniamentele succesive aprobate de Consiliul Militar Interaliat. Granița a fost trecută la 16
noiembrie prin Pasul Prisecani spre Tulgheș, Borsec, Toplița și spre Ditrău de către primele efective ale
Diviziei 7 Infanterie. Divizia 1 Vânători a trecut Carpații Orientali pe la Palanca și a ocupat Miercurea Ciuc.
Ulterior, după ce au ocupat văile Oltului și Mureșului, la 8 decembrie Divizia a 7 Infanterie a ocupat Târgu-
Mureș și la 28 noiembrie Reghin, iar Divizia 1 Vânători s-a întins spre sud-vest spre Brașov pe care l-a ocupat
pe 7 decembrie). Pentru a nu influența lucrările Marii Adunări Naționale, trupele române s-au oprit, temporar,
din înaintare, pe care au reluat-o îndeplinind misiunile primate. Pe data de 15 decembrie 1918, aliniamentul
prevăzut ca linie de demarcație a fost atins. Este probabil ca mobilizarea rapidă a trupelor române și trecerea
primelor unități pe teritoriul transilvan să fi surprins guvernul ungar – de altfel, destul de puțin informat, ceea
ce a creat un ascendent militar și moral favorabil Armatei Române.
 În cursul lunii decembrie guvernul de al Budapesta, nerecunoscând Unirea, s-a preocupat de întărirea
poziției sale la Cluj. Dincolo de râul Mureș forțe ungare au început să se concentreze și atitudinea față de
populația română – în special față de Gărzile Naționale Române a devenit din ce în ce mai amenințătoare.
În același timp guvernul ungar a depus eforturi pentru a crea o divizie de infanterie cu baza în
Transilvania și pentru a întări gărzile naționale maghiare, un consiliu secuiesc aflat la Budapesta a militat
pentru crearea unei brigăzi secuiești, detașament ale cărui baze au fost puse pe 1 decembrie la Cluj sub
conducerea lui Károly Kratochvil. La sfârșitul lunii decembrie – conform lui Apáthy, efectivul acesteia a ajuns
la 3.000 de soldați.
Ca urmare a unor tratative duse cu generalul d'Esperey și cu sprijinul generalului Henri Mathias
Berthelot, Armata Română a primit permisiunea de a trece Mureșul pentru a ocupa regiunea Cluj - Gherla –
Dej și a înainta până la aliniamentul Baia-Mare - Dej - Cluj - Deva. La cererea generalului Prezan, generalul
Berthelot a fost de acord la 12 decembrie cu depășirea liniei de demarcație.
În urma întâlnirii dintre generalul Berthelot și Apáthy, din 31 decembre, de la Cluj, cu scopul de a
preveni un conflict, s-a convenit asupra unei noi linii de demarcație. Aceasta urma să se întindă pe
aliniamentul Baia-Mare - Dej - Cluj - Deva și să aibă de-a lungul său o fâșie demilitarizată de 15 km care ar fi
urmat să-i separe pe beligeranți.
La 16 decembrie Armata Română a trecut linia, intrând în Mediaș și Sighișoara. Divizia a 7-a a
înaintat în direcția Cluj, pe 18 decembrie generalul Constantin Neculcea solicitând părăsirea acestuia de către
trupele ungare, iar Divizia 1 a înaintat în direcția Alba-Iulia, Teiuș, Aiud.
Deși în faza inițială refuzul Comisariatului ungar din Cluj la sugestia de retragere a soldaților ungari
în nordul liniei de demarcație a fost categoric, după ce românii au avansat dincolo de linia stabilită prin
Convenția de Armistițiu, în data de 17 decembrie guvernul ungar a acceptat această retragere.
La 18 decembrie Consiliul de Miniștri ungar a acceptat intrarea trupelor române în oraș. Ministrul de
război ungar Vilmos Böhm intenționa initial, să mențină în Cluj trupele ungare existente. Ulterior, în după
amiaza zilei de 19 decembrie, autoritățile maghiare din Cluj au acceptat evacuarea propriilor trupe regulate, a
căror plecare s-a finalizat la data de 23 decembrie.
După înțelegerea din 31 decembrie de la Cluj dintre Bethelot și Apáthy, Colonelul Kratochvil (care
fusese însărcinat de la sfârșitul lunii noiembrie cu apărarea Transilvaniei) și-a transferat comandamentul la
Oradea, începând cu jumătatea lunii ianuarie. La nord-vest de Cluj – pe valea Crișului Repede și mai la nord –
în regiunea Jibou – Zalău, au început să se concentreze trupe ungare. Aceste trupe s-au constituit într-o
amenințare pentru aripa dreaptă a dispozitivului militar român, care, astfel, ar fi putut fi întoarsă printr-un atac
executat pe valea Someșului. Considerat o „poartă” de o importanță strategică reală ce urma să fie „apărată de
adversari cu disperare”, localitatea Zalău „era un centru unguresc” care avea tot ce-i trebuie pentru a se
dezvolta „în acest spirit” și ca atare a existat un cadru favorabil pentru a fi aici stabilit un centru cu caracter
de avanpost atât al rezistenței militare maghiare, precum și al formațiunilor militare republicane maghiare
hotărâte să continue ofensiva militară, cu scopul restabilirii vechilor granițe ale Ungariei.
 Ca urmare a eforturilor Guvernului României și ale Consiliului Dirigent, linia de demarcație a fost
mutată pe aliniamentul Vest de Sighetu Marmației - Cicârlău - Ardusat - Băsești - Chilioara - Crișeni - Panic -
Aghireș - Meseșenii de Sus - Șeredei - Pria - Ciucea - Ciuci - Zam. Aceast nou aliniament deși a reprezentat
un pas înainte, a menținut izolarea față de teritoriul național român a comitatelor Arad și Bihor - în întregime,
și parțial a comitatelor Sălaj și Sătmar. El și-a încheiat existența în aprilie 1919, odată cu ofensiva Armatei
Române spre vest după fixarea unei noi linii pe un aliniament recunoscut de Antantă.
Forțele armate române au continuat să preseze încet înainte, după ce au asigurat Clujul, motivându-și
avansul prin referire la instrucțiunile Antantei și dorința de a limita bolșevismul.
Conform lui d'Esperey, scopul final al românilor a fost acela de a ocupa teritoriile aflate în sud-estul
Tisei, în conformitate cu cele consemnate în tratatul secret de la București. În consecință, generalul francez a
apreciat că un război româno-ungar este iminent. Nu s-a ajuns totuși la o ciocnire deschisă, deoarece în 21
ianuarie 1919, Franchet d'Esperey a ordonat oprirea avansului militar românesc. Pe 23 ianuarie Consiliul de
Miniștri ungar a decis, pentru prima dată, că nu mai avea o altă soluție decât rezistența armată, iar, la 24
ianuarie, Clemenceau i-a atras atenția lui Henri Berthelot că nu era cazul să se ia în considerare toate
pretențiile românești. Un nou ordin din 28 ianuarie al Primului Ministru francez, a determinat fixarea
armatelor române pe aliniamentul Sighet-Baia Mare-Zalău-Ciucea-Zam, situație de provizorat care nu a
mulțumit pe de-a-ntregul pe niciunul dintre guvernele ungar și român.
Pentru asigurarea noului aliniament, au fost destinate Brigăzile 13 și 14 din Divizia 7 Infanterie,
respectiv Regimentele 14 Infanterie pentru Baia Mare și Sighetu Marmației și Regimentul 16 Infanterie pentru
Jibou și Zalău. Deși forțele militare destinate acestui scop au fost cu totul insuficiente, ele au slujit ideii de
prezență simbolică a trupelor române, trimise să asigure în conlucrare cu gărzile naționale de pe plan local,
ordinea și siguranța publică, alături de preluarea fără incidente a administrației civile și militare.
La 14 ianuarie un detașament din Regimentul 14 Infanterie a intrat în Baia Mare. În drum spre
Sighetul Marmației, trupele regimentului au intrat în conflict cu un detașament ucrainean, luptele cu acesta
durând până pe 18 ianuarie. La 22 ianuarie trupele române atinseseră deja pe de-a-ntregul, nou aliniament.
În toată luna ianuarie precum și în februarie, detașamente ale Diviziei 7 Infanterie au întreprins
acțiuni de dezarmare a localităților din sectorul său de competență. Măsuri aspre au fost luate de către
administrația militară pentru a stăvili tulburări precum tăierea pădurilor particulare, comunale și ale statului,
ocuparea pământului și pășunilor particulare, devastarea proprietăților.
Nefiindu-ne îngăduit să punem stăpânire pe Munții Apuseni, care ne-ar fi dat posibilitatea să
contracărăm orice încercare a maghiarilor de a ne ataca, a trebuit să ne mulțumim doar cu ocuparea câtorva
puncte avantajoase. La sfârșitul lunii ianuarie, aliniamentul ocupat de forțele române, începea de la nord la
Trebușa și Câmpulung la Tisa și cobora spre sud prin vârful Capului Feței, Băsești, Recea, vârfurile Măgura
Priei, Secătura, Caprei, Glăvoiu, Bihor, Găina, apoi Zam, Pojoga, Fintoag, Runcu și Bucova.
Iarna 1918-1919 a fost folosită, de asemenea, pentru punerea bazelor înființării diviziilor 16 și 18 –
alcătuite din foști soldați ai Armatei Austro-Ungare și pentru organizarea mai temeinică a celorlalte divizii
românești. S-au cumpărat cai atât de la Armata lui Mackensen (care se retrăgea prin Transilvania), cât și de la
armata franceză, timpul fiind folosit și pentru instrucția trupelor. În primăvară – cu toate lipsurile materiale,
trupele române din Transilvania erau deja bine antrenate fizic și cu moralul foarte ridicat.
Înapoia liniei de demarcație, forțele maghiare, sub pretestul restabilirii ordinii s-au dedat la adevărate
masacre împotriva românilor. Bihorul a îndurat cel mai groaznic calvar. Trupele regulate și neregulate
ungurești, în special secuii, concentrați în aceasă regiune, s-au dedat la aceste crime. Jafurile, bătăile și
omorurile se petreceau în toate satele.
Românii au continuat să protesteze față de traseul liniei de demarcație, invocând atât dreptul la
autodeterminare, cât și prevederile Tratatului din 1916, precum și persecuțiile pe care le suportau etnicii
români aflați pe teritorii sub controlul statului ungar.
La 15 ianuarie Primul Ministru francez l-a informat pe Berthelot că Aliații au hotărât să confere
României același statut ca cel atribuit Serbiei, Belgiei și Greciei, recunoscând, de principiu, caracterul
geografic provizoriu al liniei de demarcație, precum și posibilitatea modificării ei.
Conferința de Pace de la Paris a luat, astfel, în discuție, la începutul anului 1919, elaborarea unui
Tratat de Pace cu Ungaria. La 26 februarie, atât ca urmare a presiunilor românești cât și din dorința de a
sprijini planurile comandanților militari francezi în ceea ce privește intervenția împotriva Rusiei Sovietice,
Conferința a trasat o nouă linie de demarcație ungaro-română, aflată mai la vest.
Autorizarea ocupării teritoriului transilvănean de către români urma să favorizeze astfel, acordarea de
sprijin de pe teritoriul românesc trupelor învinse de Armata Roșie, aflate în dificultate în Ucraina.
Ca urmare a solicitării generalul Franchet d'Esperey adresate Consiliului Militar Suprem de la
Versailles s-a decis ca noua linie de demarcație până la care ar fi urmat să înainteze românii ar fi trebuit, să
aibă traseul prin localitățile Arad - Salonta - Oradea - Carei - Satu-Mare, cele 3 centre feroviare principale
fiind excluse de la ocupația militară română, dar „disponibile pentru folosința trupelor române” și pentru
românii care trăiau în zonele controlate de Aliați, în scopuri economice. Limita nordică a avansului românesc
ar fi urmat să fie râul Someș.
În această perioadă, situația politică din Ungaria a suferit schimbări majore odată cu instalarea la
putere a unui govern comunist și declararea , la 21 martie a Ungariei, ca Republică Sovietică Ungară . (Va
urma)
CRONOLOGIA EVENIMENTELOR 1914 - 1918
ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Iul.15/28 Austro-Ungaria declara razboi Serbiei.

Iul.17/30 Reprezentantii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul tarilor lor privind unirea
Transilvaniei cu România, în schimbul participarii României la razboi împotriva Puterilor Centrale.

Iul.18/31 Mesaj al împaratului Germaniei Wilhelm al II-lea catre regele Carol I, prin care cerea României sa-si
îndeplineasca obligatiile catre Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a
Tratatului de alianta româno-austro-ungar, la care Germania adera în aceeasi zi).

Iul.19/aug.1 Germania declara razboi Rusiei. Sistemul general de aliante care lega Marile Puteri a dus la
dezlantuirea primului razboi mondial.

Iul.21/aug.3 Consiliul de coroana de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în r515e49f 9;zboi
alaturi de Puterile Centrale si hotarâste adoptarea unei politici de neutralitate armata.

Sept.18/oct.1 Conventie secreta ruso-româna, prin care Rusia se angajeaza sa apere integritatea teritoriala a
României si recunoasterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în
schimbul unei neutralitati binevoitoare a României ("Acordul Sazonov-Diamandi").

Sept.27/oct.10 Moartea regelui Carol I.

Sept.28/oct.11 Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul si succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 Se semneaza la Bucuresti Tratatul de alianta între România pe de-o parte, si Franta, Marea Britanie,
Rusia si Italia, pe de alta parte. Printre conditiile intrarii României în razboi de partea Antantei, se stipula
satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea razboiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei,
Basarabiei si Bucovinei.

[ Planul intrarii României în razboi]

Planurile de lupta

Conform planurilor interaliate trupele rusesti urmau sa înceapa ofensiva concomitent cu cele române. Trupele
anglo-franceze trebuiau sa debarce la Salonic, pentru a tine în loc Bulgaria care intentiona sa atace România.
Aceste angajamente nu s-au realizat pentru ca actiunea aliatilor de la Salonic a fost zadarnicita de o puternica
ofensiva germano-bulgara, iar trupele rusesti au sosit cu o mare întârziere. Din aceasta cauza, trupele Puterilor
Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor rusesti frontul este stabilizat, la începutul
lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunare si bratul Sf. Gheorghe.

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie pâna în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace
egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militara franceza (condusa de generalul Henri Mathias
Berthelot) si echipamentul de lupta din Franta si Anglia au schimbat înfatisarea armatei române. Au fost
organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate rusesti însumând
aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva româneasca de la Marasti (la 11 iulie), condusa de generalul
Alexandru Averescu, si cea a generalilor Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, de la Marasesti (1-24
iulie) dejoaca planurile de lupta germane de ocupare a Moldovei si de cucerire a portului Odessa.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comunistii rusi ajung la putere.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.

Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

Mart.5 Se semneaza la Buftea (în apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace între România si Puterile
Centrale, pe baza caruia încep la Bucuresti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii pacii.

Apr.24 Tratatul de pace de la Bucuresti, dintre România, pe de o parte, si Germania, Austro-Ungaria,

Bulgaria, Turcia, pe de alta parte. România era nevoita sa cedeze Dobrogea, sa accepte rectificari de frontiera
în Carpati si sa încheie conventii economice dezavantajoase pentru ea.

ECOURI INTERNAŢIONALE
Mart.26 - 28 Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o
motiune cerând recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui în stat national independent sau de a
se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug.24 Se creeaza la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu
(presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu. Consiliul este
recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9
nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croatilor si rutenilor
voteaza o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei si eliberarea tuturor popoarelor.

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si înainteaza spre Sofia.

Sept. 16 Se semneaza la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

Oct.4 Germania si apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţarii de la Chisinau (capitala Basarabiei) hotareste unirea Basarabiei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

Sept.29 Comitetul Executiv al Partidului National Român, întrunit la Oradea adopta în unanimitate o
declaratie redactata de Vasile Goldis prin care se dorea recunoasterea acestui for ca organ provizoriu de
conducere al Transilvaniei. Se constituie un "Comitet de Actiune", cu sediul la Arad, avându-l presedinte pe
Vasile Goldis.

Oct.3 Manifestul Împaratului Carol I de Habsburg - Catre popoarele mele credincioase privind reorganizarea
Austro-Ungariei într-o Federatie de sase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez si
ucrainean).
Oct.3 Declaratia de raspuns a "Corpului voluntarilor transilvaneni si bucovineni", la manifestul lui Carol I de
Habsburg, în care, acestia proclama unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

SPRE MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe sa se contureze în 1918 în Apus, are urmari si pe frontul din Balcani. Armata lui
Sarrail de la Salonic înainteaza în sfârsit si strapunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îsi da demisia,
la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmeaza guvernul generalului Coanda, care proclama imediat
mobilizarea generala si, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în razboi. Un razboi care a doua zi
înceteaza prin armistitiul semnat la Compiegne. Razboiul înceteaza în Europa occidentala, nu si în cea de
rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operatiunile militare vor mai
continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militara aduce cu sine destramarea imperiilor centrale. Primul care se prabuseste este, cum era de
asteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunta printr-un
manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O
salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomatia învingatorilor (mai cu seama de la cea a Marii
Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomatilor si decid ele însele asupra destinului lor. La fel si
românii. La 12 octombrie, Partidul National Român din Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare,
redactata de Vasile Goldis, "în virtutea dreptului national al fiecarei natiuni de a dispune de ea însasi". sase
zile mai târziu, aceasta Declaratie este citita în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în
timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldati transilvaneni din armata austro-ungara, cu care se
îndreapta spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai Partidului National
Român si ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând si de rapida dezintegrare a
aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National Român,
sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinta Bucovinei de unire cu România, proclamata în fapt,
neconditionat si cu mare însufletire la Cernauti, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta si în care ministrul nationalitatilor este
democratul Jászi Oszkar, încearca sa intre în negocieri cu Consiliul National Român Central. Negocierile sunt
purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fara nici un rezultat. În acelasi timp, guvernul maghiar semneaza la
13 noiembrie armistitiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, seful armatei din Orient. Se fixeaza o
linie de demarcatie arbitrara între Ungaria si Transilvania, care lasa sub autoritatea Budapestei orase ca Satu
Mare, Oradea, Beius, Arad si regiuni istorice ca Banat (încredintat administratiei sârbesti), Crisana,
Maramures.

Faptul îi pune în garda pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la
Alba Iulia, o Adunare Nationala a Românilor din Transilvania si Ungaria. Pentru aceasta Adunare urmau a fi
alesi 600 de deputati pe baza de vot universal si 628 reprezentanti ai organizatiilor si societatilor culturale.
Participa la alegeri toti românii din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures. Într-o atmosfera de mare
entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt alesi câte 5 reprezentanti de circumscriptie (în cadrul stabilit în 1910).
Revendicarile alegatorilor: unirea cu România, reforma agrara, vot universal.

Cei 1228 de deputati s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oras circa 100.000 de oameni
(dupa marturiile din epoca) le asteptau hotarârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale si ambele biserici.
Participau si reprezentanti ai tuturor regiunilor istorice românesti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputatii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si
Maramuresului cu România, cu pastrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea
nationalitatilor si a religiilor. La Alba Iulia, asa cum fusese înainte si la Cernauti, la 28 noiembrie, a fost, de
fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie
Marele Consiliu National Român, format din 200 de membri alesi si 50 de membri cooptati. A doua zi, acest
Consiliu numeste un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.
Consiliul trimite o delegatie la Bucuresti, condusa de episcopul de Caransebes, Miron Cristea (viitorul patriarh
al României), care, la 1/14 decembrie, înmâneaza regelui Ferdinand I declaratia de la Alba Iulia. La 11/24
decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii (totodata si a Bucovinei si Basarabiei).
Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

Dupa Ion Bulei, Scurta istorie a românilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, pp. 104-107.

POPULAŢIA ROMÂNIEI MARI ÎN 1930

Pentru perioada interbelica singurul recensamânt complet al populatiei României a fost facut în 1930, restul
referintelor statistice sunt numai estimative. Conform acestuia, populatia tarii era de 18.052.896 de persoane,
mai mult cu 2,5 milioane fata de populatia estimata a anului 1920.
Din punct de vedere al compozitiei etnice, românii reprezentau majoritatea populatiei, atât înainte de primul
razboi mondial, cât si dupa sfârsitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat si circa 70% din
totalul populatiei României întregite în 1920.

În razboi au murit circa 335.000 de soldati, care împreuna cu populatia civila ucisa în timpul luptelor,
reprezenta o zecime din populatia României. Pierderile de populatie datorate razboiului au fost compensate de
cele 8,5 milioane de locuitori care se adaugau la populatia Vechiului Regat în urma Marii Uniri. Populatia
României numara în 1919 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care 30% nu erau etnici români:

* Maghiari 19,3%,

* Evrei 5,3%

* Ucraineni 4,7%

* Germani 4,3%

Fata de perioada de dinainte de razboi, numarul românilor care traiau în afara frontierelor statului român scade
semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minoritatile nationale se gaseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mama:

* maghiari: 29% din populatia Transilvaniei si 23% din cea a Crisanei si Maramuresului;

* germani: 24% din locuitorii Banatului si 8% din cei ai Transilvaniei;

* evrei: 30% din populatia urbana din Bucovina, 27% în Basarabia si 23% în Moldova.

Dupa 1918 au avut loc si emigrari în strainatate, nesemnificative totusi:

* 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

* 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia;

* 67.646 de emigranti au plecat în S.U.A, în deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc si o imigratie în România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în
Basarabia; în anii '20 aproximativ 20.000 de români, care emigrasera în S.U.A. înainte de razboi, au revenit în
Transilvania si Bucovina.
Populatia României traia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 ea reprezenta 77% din totalul
populatiei.

La 17 august 1916, în România, la București este semnat Tratatul de alianță dintre România
și Antanta

Tratatul secret semnat la București, în locuința lui Vintilă Brătianu, fratele premierului Ion I. C.
Brătianu și ministru de război la acea dată, între guvernul român și guvernele Antantei, formate din Marea
Britanie, Franța, Italia și Rusia avea ca scop principal intrarea României în război de partea acestei cvadruple
și recunoașterea de către aceste puteri a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din
Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și tratarea pe picior de egalitate cu ceilalți aliați
în cadrul conferințelor de pace ce urmau să aibă loc la finalul războiului. În ceea ce privește România aceasta
își lua angajamentul de a declara război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni și de a ține un
secret absolut asupra prevederilor acestui tratat. Pe plan militar, convenția prevedea ca România să participe la
război doar împotriva Imperiului Austro-Ungar, recunoscându-se independența organizatorică și de
comandament a Armatei României și obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război
într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. De
asemenea Aliații se angajau să sprijine acțiunile forțelor române prin declanșarea unei ofensive de proporții
prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune. Tratatul a fost semnat din partea
României de prim-ministrul Ion. I. C Brătianu, din partea Marii Britanii de Sir George Head Barclay, trimis
extraordinar și ministru plenipotențiar al Marii Britanii în România, din partea Franței de Auguste-Félix-
Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, ambasador al Franței în România, din partea Italiei de Carlo
Fasciotti, ambasador al Italiei în România și din partea Rusiei de Stanisław Koziełł Poklewski, trimis
extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului Rus în România.

I. Intrarea României în război și campania din Transilvania.

Concomitent cu declarația de război a României contra Austro-Ungariei și conform înțelegrii cu Antanta,

armata română începe ofensiva în Transilvania, începând astfel Batălia pentru Transilvania, care se va debuta
pe 27 august și se va încheia pe 25 octombrie 1916, cu victoria armatelor Puterilor Centrale.

Marele Cartier General român destinase 3 armate acestei operațiuni – Armatele 1, 2 și Nord -, cu unefectiv de
circa 420 000 de militari, adică aproximativ 80% din efectivele Armatei de Operații. Cele trei armate au trecut
simultan la atac, trecând Carpatii și găsindu-se într-un avantaj clar numeric, față de cei 40 000 de militari
inamici ai Puterilor Centrale. Și raportul gurilor de foc era favorabil părții române. Operațiunile inițiale sunt
încununate de succes, obligând retragerea trupelor austro-ungare. Ofensiva Bulgariei în Dobrogea duce însă la
retragerea unor efective importante ale armatei române din Transilvania și mutarea acestora pe frontul din
Dobrogea, o decizie neinsiprată, căci armata română, împărțită acum pe mai multe fronturi, va pierde Bătălia
de la Turtucaia dar și avantajul de pe frontul din Transilvania. Operația de la Flămânda este și ea un insucces
iar contraatacul germano-austro-ungar din Transilvania se va finaliza cu retragerea totală a trupelor române
din Transilvania. Comandantul Armatei 1 a fost Generalul Ioan Culcer, al Armatei 2 a fost Generalul
Alexandru Averescu iar al Armatei Nord a fost Generalul Constantin Prezan, singurul care se împotrivise
inițierii operației Flămânda si fiind pentru continuarea ofensivei în forță în Transilvania.

II. Campania din toamna anului 1916, apărarea trecătorilor și retragerea în triunghiul morții;

După insuccesul uriaș înregistrat pe frontul din sud care a dus la pierderea avantajului de pe frontul din
Transilvania, România se afla într-o situație strategică dezavantajoasă - cauzată atât de greșelile tactice cât și
de întârzierea ajutoarelor rusești și nerespectarea promisiunilor de către Antanta -, prin urmare singura șansă
era ca Armata Română să reușească să se regrupeze pe linia carpatilor, pentru a apăra trecătorile, oprind astfel
contraofensiva declanșată de forțele Puterilor Centrale, menținerea și consolidarea dispozitivelor defensive de
pe aliniamentul Munților Carpați, dar și crearea condițiilor optime pentru reluarea ofensivei. După ce forțează
întreaga linie, Puterile Centrale găsesc punctul slab al frontului românesc, segmentul ocupat de Armata 1
Română și reușesc să strâpungă apărarea română pe Valea Jiului, deschizându-și astfel drumul spre București.
Din acest moment, după prăbușirea unei părți importante a frontului, o importantă parte a armatei a ajuns din
defensivă în retragere, și în nici două luni România pierdea două treimi din teritoriul național. Pe 6 decembrie
1916 armatele Puterilor Centrale intră triumfătoare în București. Armata Română, Guvernul și Familia Regală
sunt nevoiți să abandoneze Muntenia, noua capitală a României încă în război, mutându-se la Iași. Armata
încearcă să fortifice linia Siretului, fiind deja"evident faptul că urmau să se trimită trupe rusești doar pentru a
apăra Moldova, care constituia aripa stângă a frontului rusesc. În rest, românii aveau să fie, în principiu, pe
cont propriu"

Situația la finalul anului 1916 rămâne complicată pentru toate părțile. Atât pentru Moldova, confruntată cu un
val foarte mare de refugiați, cât și pentru cei rămăși sub ocupația germană, dar chiar și pentru Puterile
Centrale, care în ciuda ocuparii Bucureștiului nu își atinseseră obiectivul central, acela de a scoate definitiv
România din război. Armata română rămânea în continuare o forță de luat în considerare atât de către Aliați
cât și de către Puterile Centrale, fiind capabilă să opună o rezistență serioasă și chiar să reia contraofensiva. În
plus, pe măsură ce s-au retras spre București, armata română a incendiat puțurile de petrol de la Ploiești,
împreună cu câmpurile de grâu dimprejur, astfel încât să nu ajungă în mâinile Puterilor Centrale.

III. Refacerea armatei și marile bătălii din vara anului 1917;

După mai multe lupte, precum cele de la Cașin, Focșani, Pralea și Momâia date din decembrie 1916 până în
februarie 1917, date de o Armată Română reorganizată și instruită să facă față războiului modern de către
Misiunea Franceză din România condusă de generalul Henri Berthelot, frontul român se stabilizează pe
aliniamentul Mânăstirea Cașin-Răcoasa-Năruja-Odobești-Focșani-cursul inferior al Siretului până la Dunăre.

Peste Prut, primăvara vine și ea cu schimbări importante. Vasile Stroiescu, cărturar, om politic român
basarean, susținător al învățământului școlar, bogat filantrop dar modest în purtare, reușește să convingă toate
fracțiunile implicate în viața politică basarabeană și toți intelectualii, fie că proveneau din rândurile nobilimii,
socialiștilor, democraților sau conservatorilor, să se întâlnească pentru un interes comun, astfel luând ființă, pe
31 martie 1917, ⇒ Partidului Național Moldovenesc. Scopul partidului era acela de a obține autonomie
politică, adminsitrativă, religioasă față de Rusia măcinată de revoluție dar și învătământ în limba română.

Vara lui 1917 rămâne însă în istorie pentru campania eroică dusă sub conducerea generalilor Prezan,
Christescu, Grigorescu, Averescu și Vâitoianu, care a condus la înfrângerea forțelor Puterilor Centrale în
marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. După aceste victorii strategice înregistrate la Mărăști,
Mărășești și Oituz, Comandamentul român dorea continuarea ofensivei pentru a elibera teritoriile ocupate.
Planurile sunt însă oprite de izbucnirea revoluției boșevice în Rusia, iar Armata Română este nevoită să treacă
din nou în defensivă. Armata a 4-a română, sau Armata de Nord, cum mai este ea cunoscută, rămâne neclintită
în apărarea Carpaților și a Iașiului. Însă în Muntenia ocupată, germanii reușesc să repună în funcțiune sondele
din câmpurile petroliere de la Ploiești și să rechiziționeze două milioane de tone de cereale de la țăranii
români, materiale vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918. Situatia devine
deosebit de grea pentru România, abia după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk pe 3 martie 1918, dintre
Rusia bolșevică și Puterile Centrale, când rămânem practic complet izolați, lipsiți de resurse și încercuiți de
forțe ostile, neavând altă opțiune decât să semnăm Pacea de la București, în termeni cât se poate de umiltori.

Campania din vara anului 1917 începe pe 20 iulie cu ⇒ Bătălia de la Nămoloasa, condusă de generalii
Christescu și Grigorescu contra temutului general August von Mackensen și a generalului Curt von Morgen,
cu un puternic tir de artilerie, însă datorită evoluțiilor negative de pe frontul rusesc din Galiția ofensiva este
stopată, deși ea ar fi trebuit sa se desfașoare în paralel cu ofensiva Mărăști, începută pe 24 iulie, la ora 5.30,
când după un foc puternic de artiliere, care a dus la breșe in linia inamicului, iar în urma luptelor la baionetă, a
fost străpuns frontul german și a fost cucerită înălțimea Mărăști. În următoarele zile, trupele române sprijinite
de armata rusă au împins inamicul realizând o ruptură a frontului pe 30 km și o pătrundere pe o adâncime de
20 km, fiind eliberate un numar de 30 de localități. Însă la fel ca la Nămoloasa, datorită eșecurilor armatei ruse
pe frontul din Galiția, ofensiva este oprită fiind necesară regândirea dispozitivului de apărare a
Moldovei. Pierderile de partea romanească și rusă au fost de 1466 morți și 3419 răniți și dispăruți iar armatele
austro-ungare și germane a înregistrat un numar de 2793 morți, 4700 de răniți și dispăruți și 2700 de soldați
căzuți prizonieri. Pe lângă prizonierii de război, forțele române au capturat și 70 de tunuri și importante
cantităti de material și muniție de război. Pentru eroismul dovedit pe front au fost acordate 32 de Ordine Mihai
Viteazul, clasa a II-a unor ofițeri români. În timpul ⇒ Bătăliei de la Mărăști s-a realizat cel mai ridicat ritm
mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 din teatrul de operațiuni european al Aliaților. Armata Română a fost
condusă de Generalul Alexandru Averescu, iar cele inamice fost conduse de către Generalul Franz Rohr von
Denta.

Însă cea mai mare bătălie prin durată, proporții și intensitate de pe frontul românesc din Primul Război
Mondial, Bătălia de la Mărășești, va începe pe 6 august, fiind o continuare a Bătăliei de la Mărăști și având ca
scop stoparea ofensivei germane care își dorea să spargă frontul pentru a putea înainta pe valea Siretului spre
Adjud unde ar fi urmat să facă joncțiune cu Armata 1 austro-ungară, aflată și ea în ofensivă, dar la Oituz. Se
urmarea astfel scoaterea României din război și înainatrea Puterilor Centrale spre Rusia, prin Ucraina,
importanta regiune agrară care ar fi asigurat resurse importante. Din nou, planul nu le reușeste Puterilor
Centrale și, ultima bătălie majoră dintre Imperiul German și Regatul României, Bătălia de la Mărășești are o o
contribuție majoră în deznodământul întregului război, deoarece România care pierduse mare parte din
teritoriu a reușit prin rezistența dramatică în această bătălie să își păstreze teritoriile de nord-est libere de
ocupația puterilor centrale. Bătălia de la Mărășești s-a dat în mai multe lupte, la Doaga, Pătărșcani, pe Valea
Siretului, la Panciu, Chicera, Prisaca, Muncelu și Răzoare, în trei mari etape. Pentru modul cum a condus
Armata 1 în Bătălia de la Mărășești din vara anului 1917, Generalul Eremia Grigorescu, care îl înlocuiește la
comanda pe Generalul Constantin Christescu începând cu 12 august, este decorat cu clasa II a ordinului Mihai
Viteazul. Practic datorită victoriei Armatei Române  în bătălia de la Mărășești, forțele Puterilor Centrale au
trecut de la ofensivă la defensivă.

Pe aici nu se trece! a fost deviza generalului Eremia Grigorescu. Si nici nu s-a trecut. Pierderile au fost însă
însemnate de ambele părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari din efectivul inițial de 170 000
militari iar Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari din 48 000 de militari. În ceea ce privește Puterile
Centrale acestea au evitat să dea date oficiale aupra pierderilor suferite, dar se estimează că au pierdut
între 60-65.000 militari din efectivul inițial de 245 000 de militari. În același timp cu bătălia de la Mărășești,
pe axele văilor Slănicului, Oituzului și Cașinului se desfășoara ⇒ a treia Bătălie de la Oituz prin care forțele
Puterilor Centrale urmăreau pătrunderea spre Adjud, pentru a putea, în cazul în care, înregistrau o victorie și la
Mărășești, să realizeze o joncțiune, scoțând astfel definitiv România din război și având drumul deschis spre
Rusia și rezervele sale din Ucraina. Batălia se încheie cu victoria armatei române și a armatei Republicii Ruse.
Forțele române au fost conduse de generalii Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu și Gheorghe Văleanu, iar
cele ale Puterilor Centrale de feldmaresalul austriac Franz Rohr von Denta.

IV. Intervenția armatei pentru dezarmarea resturilor armatei ruse și scoaterea acestora peste graniță.

V. Intervenția armatei în Basarabiei.

VI. Intervenția armateei în Bucovina.

În lunile noiembrie şi decembrie ale anului 1918, Armata României a acţionat, la cererea reprezentanţilor
legitimi ai românilor din Bucovina şi Transilvania, pentru asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării
adunărilor cu caracter plebiscitar prin care locuitorii din cele două provincii istorice româneşti şi-au exprimat
dorinţa de a se uni cu România.

VII. A doua mobilizare a armatei și preluaarea controlului asupra teritoriului național de forțele Puterilor
Centrale.

VIII. Intervenția armatei în Transilvania.

IX. Războiul româno – ungar din 1919.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comunistii rusi ajung la putere.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.

Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

Mart.5 Se semneaza la Buftea (în apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace între România si Puterile
Centrale, pe baza caruia încep la Bucuresti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii pacii.

Apr.24 Tratatul de pace de la Bucuresti, dintre România, pe de o parte, si Germania, Austro-Ungaria,

Bulgaria, Turcia, pe de alta parte. România era nevoita sa cedeze Dobrogea, sa accepte rectificari de frontiera
în Carpati si sa încheie conventii economice dezavantajoase pentru ea.

ECOURI INTERNAŢIONALE

Mart.26 - 28 Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o
motiune cerând recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui în stat national independent sau de a
se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug.24 Se creeaza la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu
(presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu. Consiliul este
recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9
nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
Sept.2 Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croatilor si rutenilor
voteaza o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei si eliberarea tuturor popoarelor.

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si înainteaza spre Sofia.

Sept. 16 Se semneaza la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

Oct.4 Germania si apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţarii de la Chisinau (capitala Basarabiei) hotareste unirea Basarabiei cu România.