Prof. Dr.

Paul-Daniel NEDELOIU Săptămâna I (9-13 Ianuarie 2023)

Clasa a XII-a
Tema VI: ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN: DE LA CRIZA ORIENTALĂ, LA MARILE
ALIANŢE ALE SECOLULUI XX
(Sinteză aplicată pe cerinţe specifice, adaptă programei pentru BAC-2023)
1.1. Construirea unor explicaţii şi argumente intra- şi multidisciplinare cu privire la evenimente şi procese istorice;
2.3. Descoperirea constantelor în desfăşurarea fenomenelor istorice studiate;
2.4. Compararea şi evaluarea unor argumente diferite în vederea formulării unor judecăţi proprii;
3.1. Compararea surselor istorice în vederea stabilirii credibilităţii şi a validităţii informaţiei conţinută de acestea.
Introducere eseu (model):
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia statului român
în relaţiile internaţionale a fost marcată de jocul de interese al Marilor Puteri din regiune şi de necesitatea
atingerii obiectivelor politice importante, propuse de diplomaţia românească, în sprijinul idealului naţional.
 Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
1. Acţiuni de politică externă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
 O primă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul
redeschiderii Crizei Orientale (1875-1878), a fost şi încheierea Convenţiei de tranzit cu Rusia (4/16 aprilie 1877).
Convenţia de tranzit româno-rusă, cunoscută şi sub numele de Convenţia de la Bucureşti, a fost semnată la data de 4/16 aprilie
1877, de către ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, şi diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart. Încă din toamna anului 1876,
când o delegație diplomatică românească condusă de Ion C. Brătianu s-a întâlnit cu țarul rus Alexandru al II-lea (1855-1881) și cu
cancelarul Gorceakov la Livadia (Crimeea), rușii i-au informat pe diplomații români că nu doresc o alianță militară cu România, fiind
siguri de victorie, ci doar o convemție militară de tranzit a trupelor țariste. Conform acesteia, Rusia primea din partea statului român
acceptul de a tranzita cu trupele sale teritoriul românesc, în drumul lor spre Balcani, unde urmau să se confrunte cu otomanii. Ruşii se
obligau să-şi asigure cheltuielile de deplasare, să ocolească capitala şi să recunoască integritatea teritorială a statului român. Atitudinea
României a fost interpretată de turci ca fiind ostilă replica imediată a turcilor fiind bombardarea porturilor româneşti dunărene.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul
redeschiderii Crizei Orientale (1875-1878), a fost şi participarea, cu armata, în frunte cu principele Carol I, la
războiul ruso-turc din anii 1877-1878, alături de Rusia.
Deşi iniţial a fost refuzată, după telegrama trimisă principelui Carol I de către Marele Duce Nicolae (19/31 iulie 1877), fratele
țarului Alexandru al II-lea și comandantul armatelor ruse de pe frontul balcanic, România a participat la război alături de Rusia (august
1877-ianuarie 1878). Armata română a ieşit învingătoare în luptele desfăşurate în spaţiul Bulgariei (Griviţa I (august-septembrie 1877),
Rahova, Opanez şi Plevna (octombrie-noiembrie 1877), Smârdan şi Vidin în ianuarie 1878), consfinţindu-şi pe câmpul de luptă
independenţa. Armatele româno-ruse din faţa Plevnei au fost puse sub conducerea principelui României, Carol I, secondat de generalul
român Alexandru Cernat şi de generalul rus Pavel Zotov.
 Prezentaţi două acţiuni militare desfăşurate de România în cadrul războiului din Balcani/Războiului de
Independență (în cadrul redeschiderii Crizei Orientale).
 Bătălia de la Griviţa I (Bulgaria) (30 august/11 septembrie 1877).
CAUZĂ. A fost o operaţiune militară iniţiată de armata română pe frontul din Balcani, în cadrul Războiului de Independenţă, în vederea
cuceririi redutei Griviţa şi deschiderii drumului către Plevna (Bulgaria).
DESFĂȘURARE. În august 1877, atacul ruso-român asupra cetăţii Plevna a eşuat în faţa puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în
strategia convenită de părţile rusă şi română, la 29 august/10 septembrie 1877, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta
Griviţa, considerată elementul de rezistenţă al aliniamentului de la Plevna. În ziua de 30 august 1877, maiorul George Şonţu, sub
comanda căruia se afla primul batalion din Divizia a III-a ce deschidea atacul, a întreprins primele acţiuni ofensive. Lipsa hărţilor şi a
referinţelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din faţa Griviţei a îngreunat misiunea trupelor române. Primele două
încercări ale românilor de cucerire a redutei Griviţa s-au soldat cu retragerea şi cu pierderi de vieţi omeneşti.
CONSECINȚE. Vitejia de care a dat dovadă armata română, a făcut ca până la urmă să fie cucerită reduta Griviţa I, cu mari pierderi
umane, inclusiv ofiţeri, precum maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu, care au căzut la datorie. Cea mai importantă
consecință a fost însă deschidera drumului sptre Plevna, unde se afla cea mai puternică fortificație a turcilor din spațiul Bulgariei.
 Bătălia de la Plevna (Bulgaria) (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877)
CAUZĂ. Cucerirea Plevnei ar fi oferit posibilitatea armatei ruse să se îndrepte spre Istanbul, presândarmata otomană să încheie pace. În
plus, la Plevna se afla comandantul armatei otomane din Balcani, generalul Osman Pașa.
DESFĂȘURARE. Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat,
producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul
armatei române, prin telegrama adresată principelui Carol I. Armata română trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a
Plevnei cu majoritatea trupelor (circa 44.000 de soldaţi şi 110 tunuri). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 tunuri. Forţele
otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri.
Nereuşind să ia cu asalt Plevna, armatele româno-ruse având numeroase pierderi, s-a hotărât tactica asediului (înconjurarea de la distanţă
a Plevnei, pentru tăierea posibilităţilor de aprovizionare cu alimente şi armament). După o lună de asediu, la sfârşitul lunii noiembrie (28
noiembrie 1877), rămaşi fără alimente, turcii, conduşi de generalul Osman Paşa, au capitulat.
CONSECINȚE. Osman Paşa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez iar sabia sa va fi predată generalului român
Alexandru Cernat. În contunuiare, armata română a fost trimisă spre Vidin, pe care l-a încercuit (ianuarie 1878), în vreme ce armatele
ruse au înaintat spre răsărit, spre Istanbul, silindu-i pe turci să încheie un armistițiu de pace (ianuarie 1878).

1
  O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost şi
participarea, cu delegaţii diplomatice, la tratativele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878.
La tratativele de la San Stefano (februarie-martie 1878), delegaţia românească a fost condusă de colonelul Eraclie Arion iar la
Congresul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878, delegaţia a fost condusă de prim-ministrul I.C. Brătianu. Scopul statului român era de a
obţine recunoaşterea internaţională a independenţei. Chiar dacă delegaţiile române nu au fost admise la discuţii, totuşi independenţa
României a fost recunoscută, în mod condiţionat, de către Marile Puteri. Astfel, în urma Congresului de pace de la Berlin, României îi
era recunoscută independenţa, însă cu condiţia modificării articolului 7 din Constituţie şi a acceptării schimbului sudului Basarabiei (care
revenea Rusiei) cu Dobrogea şi Delta Dunării (care reveneau României). De fapt, Rusia îşi încălcase angajamentul semnat cu România la
4/16 aprilie 1877 şi ştirbise integritatea teritorială a ţării noastre.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost şi
aderarea la Tripla Alianţă.
Tripla Alianţă se formase în anul 1882, fiind compusă din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, având un caracter anti-francez şi, cu
timpul, şi anti-rus. În mare secret, la data de 18/30 octombrie 1883, România a aderat la această alianţă, cu scopul rezistenţei în cazul
unui atac din partea Rusiei, ţară cu care îşi răcise relaţiile după 1878, pe fondul discuţiilor legate de schimbul teritorial impus în cadrul
Congresului de pace de la Berlin: sudul Basarabiei contra Dobrogea. Alianţa a fost înnoită periodic, până în preajma Primului Război
Mondial.
2. Acţiuni de politică externă din prima jumătate a secolului al XX-lea
 O acţiune de politică externă (de tip militar), desfăşurată de statul român la începutul secolului al XX-lea, a fost şi
participarea la Al Doilea Război Balcanic (1913).
CAUZĂ. Dorința oamenilor politici români, manifestatră clar la începutul secolului al XX-lea, de a desăvârși unitatea statală, prin
recuperarea teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină.
DESFĂȘURARE. În Primul Război Balcanic (1912-1913), terminat cu tratatul de pace de la Londra (30 mai 1913), România a fost
neutră. Din rațiunea împlinirii dezideratului național, România avea să participe la Al Doilea Război Balcanic (iulie-august 1913).
Participarea României a constat într-o intervenție militară în perioada 10-31 iulie 1913 și semnarea unui tratat de pace la 10 august la
București. Cu acordul Franței și Rusiei, Armata română a început să-și mobilizeze trupele la 3 iulie, la începutul celui de-al doilea război
balcanic. Conform planurilor operaționale, Comandamentul român și-a împărțit forțele în două grupuri: o forță majoră, armata Dunării,
condusă de prințul Ferdinand care să se deplaseze spre capitala Sofia și un grup separat (Corpul V de Armată comandat de
generalul Ioan Culcer) pentru acțiunile din Dobrogea. Armata română a pierdut mai puțin de 100 de soldați în lupte, dar a suferit
puternic de pe urma unei epidemii de holeră. La 31 iulie, România a acceptat un armistițiu din partea Bulgariei.
CONSECINȚE. În conformitate cu prevederile tratatului de pace de la București (10 august 1913), Bulgaria ceda României porțiunea
cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo
(Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și
includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră). În plus, Bulgaria se obliga să distrugă
toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice alt loc dintre aceste două puncte, sau pe o rază de
20 km în jurul Balcicului. Astfel, România recupera Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra) situat în sudul Dobrogei, ţinut pe care
Ţara Românească îl avusese în componenţă pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar care îi fusese răpit de turci în 1417. Prin atitudinea sa
antibulgară, România a nemulţumit Austro-Ungaria (care a sfătuit România să nu se implice împotriva Bulgariei, ţară ce gravita în sfera
intereselor sale). Acum intervine răcirea relaţiilor austro-române, deşi ambele state făceau (încă!) parte din Tripla Alianţă. Despre acest
eveniment, marele istoric Nicolae Iorga nota că: „acolo, la sud de Dunăre, se poartă războiul pentru Ardeal”.
 O altă acţiune de politică externă, desfăşurată de statul român la începutul secolului al XX-lea, a fost şi participarea la
Primul Război Mondial, în anii 1916 -1918, alături de Tripla Înţelegere (ANTANTA).
La izbucnirea Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914) autorităţile române nu s-au grăbit să intre de partea Triplei Alianţe, din
care, cel puţin teoretic, făcea parte România. La 21 iulie/3 august 1914 Consiliul de Coroană de la Sinaia (membrii guvernului dar şi unii
din opoziţie) a respins cererea lui Carol I de a intra în război de partea Triplei Alianţe (Puterile Centrale) şi a adoptat soluţia
neutralităţii (1914-1916). Avea să fie o neutralitate activă. Presată de ambele tabere, la 4/17 august 1916 România semnează la
Bucureşti un Tratat de alianţă cu Antanta (sau Tripla Înţelegere: Franţa, Anglia, Rusia), ce conţinea condiţii militare şi politice. La
14/27 august 1916 România declara război Austro-Ungariei iar în ziua următoare armata română trecea Carpaţii în Transilvania, ocupând
Braşovul (sub deviza „Acum, ori niciodată!”). Respinsă din Transilvania şi apoi din Oltenia şi Muntenia (toamna anului 1916), armata
română se va regrupa în Moldova, capitala fiind mutată la Iaşi. Armata Română, sub conducerea mareşalului Alexandru Averescu, va
ieşi biruitoare contra armatelor germano-austro-ungare, comandate de August von Mackensen, în marile bătălii din vara anului 1917
(Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz: deviza Armatei Române „Pe aici nu se trece!”). Deşi a fost nevoită să iasă mai repede din război (Pacea de
la Buftea-Bucureşti 24 apr./ 7 mai 1918), din cauza retragerii Rusiei, devenită comunistă, sfârşitul războiului găsea România printre
învingători (redeclarase război Germaniei – la 27 oct./ 9 nov. 1918) dar şi cu provinciile istorice unite cu Vechiul Regat (Basarabia,
Bucovina şi Transilvania).
 Prezentați două acțiuni diplomatice desfășurate de statul român la începutul secolului al XX-lea/în timpul
Primului Război Mondial.
O primă acțiune diplomatică desfășurată de statul român în timpul Primului Război Mondial a fost aderarea la Tripla Înțelegere
(Antanta), în vara anului 1916.
Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și
guvernele Antantei având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.
Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele
Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București. Tratatul avea două părți: un tratat
politic (șapte articole) și o convenție militară (17 articole). Astfel, guvernul român urma să declare război Austro-Ungariei pe data de 15
august (stil vechi)/28 august (stil nou) 1916, cel mai târziu. În schimb, România urma să primească recunoașterea dreptului de stăpânire

2
asupra următoarelor teritorii:- Transilvania, Crișana și Maramureș, teritorii guvernate de Ungaria dar cu majoritate etnică românească
și minorități maghiare și germane, cu granița vestică ajungând la râul Tisa; - întregul Banat deținut de Ungaria, cu o populație mixtă
maghiară, română, germană și sârbă; cea mai mare parte a Bucovinei (cu excepția părții la nord de râul Prut), guvernată de Austria-
Ungaria, cu o populație majoritară românească.
În articolul IV România s-a obligat să nu construiască fortificații opuse Belgradului și să-i despăgubească pe sârbii din Banat pentru
proprietățile lor dacă emigrează din România în termen de doi ani de la încheierea păcii. În articolul V al convenției politice semnatarii au
promis că nu vor face pace separată. Antanta a garantat României egalitatea de drepturi cu aliații săi la Conferința de pace în
articolul VI din tratatul politic. Articolul VII obligă semnatarii să păstreze secretul convenției până la semnarea unei păci generale.
Conform convenției militare România urma să atace Austria-Ungaria din sud în timp ce Rusia s-a angajat să înceapă o ofensivă pe frontul
austriac pentru a sprijini avansul românesc în Transilvania. Înaltul Comandament rus a promis că va trimite două divizii de infanterie și o
divizie de cavalerie în Dobrogea pentru a proteja spatele frontului de un atac bulgar. Francezii și britanicii s-au angajat să înceapă o
ofensivă pe frontul de la Salonic (Grecia) pentru a obliga Bulgaria să iasă din război.
 O altă acțiune diplomatică desfășurată de statul român în timpul Primului Război Mondial a fost încheierea Păcii de
la Buftea-București, cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1918 (numită și Pacea odioasă).
Preliminariile tratatului de pace cu Puterile Centrale au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către
reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei. Preliminariile păcii
semnate la Buftea au fost transformate apoi în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București,
semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N.
Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții/dispoziții dure,
dintre care amintim:
- România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă "Cadrilater") și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de
linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja "Cadrilaterul" în decembrie 1916; restul Dobrogei, între noua graniță bulgaro-
română și Brațul Sfântu Gheorghe, era cedat de către România Puterilor Centrale;
- România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
- România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere; șantierele navale intrau în
stăpânirea statului german;
- dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.
Condițiile dure ale acestui tratat nu s-au mai respectat întrucât Puterile Centrale aveau să fie învinse în Primul Război Mondial, în
toamna anului 1918 iar România să redeclare război Germaniei (9 noiembrie 1918), cu două zile înainte de a se sfârși Primul Război
Mondial (11 noiembrie 1918).

 O primă acţiune de politică externă a României, în perioada interbelică, a fost integrarea în Liga Naţiunilor
(1919).
Din Liga Naţiunilor, fondată în anul 1919, făceau parte statele doritoare de pace, apărătoare ale politicii de securitate
colectivă şi care combăteau curentul politic revizionist. În cadrul acestui for, diplomatul român Nicolae Titulescu a fost
preşedinte doi ani consecutiv (1930, 1931). Titulescu şi-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale
politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta
acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării
internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în
numele guvernului României, Convenţia pentru definirea agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în
1934 a Înţelegerii Balcanice (pact regional în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste, în
special a Bulgariei).
 O altă acţiune de politică externă a României, în perioada interbelică, a fost fondarea Micii Înţelegeri
(1921).
Mica Înţelegere a fost o alianţă formată în anii 1920-1921 de Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (de fapt, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, denumit Iugoslavia abia din 1929), pentru a se apăra de revizionismul maghiar. Mica Înţelegere,
iniţiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizaţie de securitate regională, a apărut prin semnarea
succesivă de convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia şi Iugoslavia (14 august 1920), România şi Cehoslovacia
(Convenţia de alianţă defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) şi România-Iugoslavia (7 iunie 1921). Prin această
iniţiativă, Edvard Beneš a vrut, şi a reuşit, să contracareze un proiect al diplomaţiei franceze care dorea o apropiere franco-
ungară, fapt ce ar fi putut, după părerea sa, să ameninţe statu quo-ul de după 1920. Din partea României, contribuţia cea mai
importantă a avut-o ministrul de externe, Take Ionescu.
 O altă acţiune de politică externă la care a participat România a fost participarea la Conferinţa Mondială a
Dezarmării, de la Geneva (1932-1934).
Conferinţa Mondială a Dezarmării a fost susţinută de Liga Naţiunilor la Geneva în anii 1932-1934, la care au
participat 61 de state. Comisia de Dezarmare obţinuse, iniţial, acordul Franţei, Italiei, Japoniei şi a Marii Britanii de a-şi
reduce flotele marine. S-au ivit însă neînţelegeri între Marile Puteri, astfel că în 1933, Japonia s-a retras pur şi simplu din
cadrul Societăţii, urmată de Germania, în acelaşi an (folosind ca pretext eşecul Conferinţei de Dezarmare de a ajunge la un
acord de egalitate asupra armelor dintre Franţa şi Germania). Statele mici, printre care şi România (fiind reprezentată de
Nicolae Titulescu), au propus dezarmarea generală, însă s-au opus statele mari, care propuneau o dezarmare parţială. În cele
din urmă, singurul rezultat al Conferinţei a fost semnarea Convenţiei pentru definirea agresorului (Londra, 1933), în
redactarea căreia un rol important l-a avut Nicolae Titulescu.
3
  O altă acţiune de politică externă în perioada interbelică a fost fondarea Înţelegerii Balcanice (1934);

Înţelegerea Balcanică (Antanta Balcanică) a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de

către Iugoslavia, România, Grecia şi Turcia cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, ţările aliate îşi puteau
apăra graniţele. Alianţa a fost semnată la Atena, rolul cel mai important avându-l ministrul român de externe, Nicolae
Titulescu. Ea se afla în armonie cu Mica Înţelegere (formată în 1921, compusă din Iugoslavia, România,
şi Cehoslovacia), ce avea acelaşi caracter defensiv. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o alianţă a Balcanilor,
ţările din acest spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia si Europa de Vest. Ele doreau să îşi poată apară graniţele împotriva
oricărui inamic. Singura ţară ce nu a participat la aceste alianţe a fost Bulgaria, care deşi nu era o putere, cu o armata mică,
avea mari pretenţii teritoriale. În fapt, Înţelegerea Balcanică era menită să combată revizionismul bulgar.

 O altă acţiune de politică externă, pe plan militar, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost participarea
la Al Doilea Război Mondial (1941-1945);

România a participat la Al Doilea Război Mondial (1939-1945), începând cu data de 22 iunie 1941, când Germania
nazistă a declanşat „operaţiunea Barbarossa” (atacarea URSS-ului), până la 23 august 1944 – etapa anti-sovietică. Alianţa
României cu forţele „AXEI” (Italia, Germania, Japonia) s-a produs la data de 23 noiembrie 1940, când generalul Ion
Antonescu, şeful guvernului român, semna la Berlin o înţelegere cu Adolf Hitler în acest sens (Pactul Tripartit). Participarea
României la Al Doilea Război Mondial poate fi sintetizată în două etape: în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944
participă alături de Germania nazistă la războiul antisovietic, cu scopul recuperării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului
Herţei (răpite de URSS în urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940). După înfrângerea trupelor germano-italo-române la
Stalingrad (1942-1943), autorităţile române încep negocierile secrete cu tabăra Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie,
URSS) – atât cercurile monarhice, ale regelui Mihai I, cât şi cele ale lui Ion Antonescu. La 23 august 1944, regele Mihai,
sfătuit de apropiaţii anti-antonescieni (ţărănişti, liberali, comunişti), dă o lovitură de stat şi îl arestează pe mareşalul Ion
Antonescu, în zilele următoare fiind predat Armatei Roşii (a URSS-ului). Urma etapa a doua a participării României la Al
Doilea Război Mondial: etapa anti-hitleristă (23 august 1944-9 mai 1945), consfinţită de Armistiţiul de pace de la
Moscova, cu Naţiunile Unite, din noaptea de 12/13 septembrie 1944, prin care România era scoasă datoare cu 300 de
milioane de dolari către URSS şi armata română obligată să participe în continuare, la războiul anti-hitlerist. Din partea
României, armistiţiul a fost semnat de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, devenit Ministru al Justiţiei în guvernul condus de
generalul Constantin Sănătescu. Luptând împotriva trupelor germane, armata română a eliberat ultimul teritoriu naţional la
25 octombrie 1944 (oraşul Carei, din jud. Satu Mare), continuând apoi, alături de Armata Roşie, eliberarea Ungariei, Austriei
şi Cehoslovaciei (ianuarie-mai 1945). Germania avea să capituleze la 9 mai 1945, când sovieticii au ocupat Berlinul (se pare
că Hitler s-a sinucis la data de 30 aprilie 1945, în buncărul său din apropierea Berlinului).

După Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946), s-a semnat Tratatul de Pace de la Paris, la 10
februarie 1947, delegaţia română având în frunte pe ministrul de externe Gh. Tătărescu. Tratatul plasa România în sfera de
influenţă a URSS-ului, România era obligată să plătească despăgubiri de război către URSS (300 de milioane de dolari, la
valoarea anului 1938) iar Armata Roşie rămânea o perioadă pe teritoriul României (în realitate, şederea Armatei Roşii se va
prelungi până în 1958, contribuind din plin atât la instaurarea regimului comunist, cât şi la consolidarea sa). Basarabia,
Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei rămâneau în componenţa URSS-ului. O clauză a Tratatului de Pace de la Paris favorabilă
României era aceea că NV Transilvaniei revenea României (după ce la 30 august 1940 fusese preluat de Ungaria, în urma
Dictatului de la Viena).