CONTEXTUL GENERAL

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a

cunoscut o readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune
Orientală”.
Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului
Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de
optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de
influență în Balcani.
Decăderea Imperiului Otoman s-a accentuat spre finalul secolului al 19-lea iar
Rusia după eșecul din războiul Crimeei a căutat noi căi de a reveni ca mare putere
în peninsula Balcanică și a sprijini mișcările de independență ale popoarelor slave
de acolo…pretext
În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat
la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și
Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. 
Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începutul anului 1877,
după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876
și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de
neevitat.
Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de
conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea
independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o
notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt
separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul
român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a
teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu
puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul
român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876
condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor
spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn)
1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în
condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale
a României.
 Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în
vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a
unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost
considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două
divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac
otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure
apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia.
Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și
constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva
formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea
liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a
început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în
noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat
o serie de măsuri printe care bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea
pichetelor de frontieră, ș.a.
În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat
trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a
Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a
doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul
Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

La data de 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns interpelării

deputatului Nicolae Fleva, care cerea guvernului să explice Camerei ce măsuri
concrete a luat pentru a pune în practică cererile moțiunii din 29 aprilie sv, și,
printr-un discurs memorabil, a proclamat independența României în uralele
Adunării.

Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan
cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea
principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele.
Armata română a asigurat traversarea Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra
pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la
vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane,
bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de
comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au
cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.
Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi
foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. [32] Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat
princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc.
Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu
și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”[32]
Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor
ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie,
noi unități române au traversat Dunărea, Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda
generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost
creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.
În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de
comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de
vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de
vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30
august 1877.

Armata de operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în

vederea atacării Plevnei astfel:

Divizia 4 infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat

poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre
fortificaţiile turceşti de la Griviţa.

Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul

Griviţa, constituind Marea Baterie;

Divizia 3 infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa

poziţie între Riben şi Kalişovăţ;

Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat

la sud de Verbiţa.

O brigadă din Divizia de rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest,
la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 infanterie făcea siguranţa
flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de roşiori,

comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 artilerie călăreaţă, comandată de
căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 artilerie, au acţionat la vest de Vid în
cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev.

Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziție strategică deosebită, aici

încrucișându-se căile de comunicație care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk,
Sofia, Târnovo şi Filipopol.
- Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu
numeroase văi.

- Specificitatea sistemului de apărare a Plevnei era dată de numărul mare de lucrări

genistice, de tip redută, redan, șanțuri de comunicații, lucrări de adăpostire a
personalului cu o dezvoltare frontală de circa 40 de km.

Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata

a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată
de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a

avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea
(1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore.
Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou
ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de

artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora
14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor
de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din
cauza ceţii dense.

Coloanele de atac ale Diviziei 3 infanterie română au pornit la atacul a ceea ce

credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au
retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute,
Griviţa 2.

Divizia 4 infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de

focul "Bateriei de la Movilă". Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de
treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi
baterii, Divizia 4 infaterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes.
Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 infanterie a pornit un al treilea atac
la ora 17, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a
avut succes, astfel că la ora 18 Divizia 4 infanterie a pornit al patrulea atac, de data
aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1. Poziţia cucerită a fost rapid
amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat.

În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat
şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind
ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de bateria 6, comandată de căpitanul
Algiu, din Regimentul 2 artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii
româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele
din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea
de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a
decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui
asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost
redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata
de operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române
de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu
bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să
interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de
cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor

deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi.

La data de 6/18 septembrie trupele române, sprijinite de artileria "Bateriei de la

Movilă" au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar
au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă
bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu
garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. Cei
30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în 3 divizii şi o unitate de
rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de
cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de
artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa.

Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de

infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie
turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele
române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu
16 baterii de artilerie.
La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de
colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker,
pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de
aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza
aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi
misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker.

Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor

otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie
1877, la ora 13.30, Divizia 4 infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un
atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română,
sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei.
Divizia 4 infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat.
Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 infanterie română a fost înlocuită cu Divizia
de rezervă (denumită acum Divizia 2 infanterie română).

La 11/23 octombrie Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea

punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul
prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.

La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni

Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română,
localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost
puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a
imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile
atacate de cavaleria aliată. În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat
atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au
fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi
Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie,
Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre
Rahova.

La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă.

La 29 octombrie/10 noiembrie trupele române au cucerit localitatea Susurlu,

realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul
trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla
Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi 4 mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de
la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3
infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de
la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de
infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la
Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul
Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie armata română care opera în război a fost

reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru
Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă.

La 28 noiembrie/10 decembrie 1877 trupele otomane din Plevna, au început ieşirea

din încercuire.

Divizia 1 turcă, a atacat de-a lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2
turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de
grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4
infanterie română, au rezistat cu succes.

Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi

bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au
deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30 Divizia
2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă,
a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că
predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14, orice
rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită
regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei
ruse din Balcani.

 După căderea Plevnei, evenimentele militare s-au precipitat. Trupele române

au trecut la asedierea Vidinului, iar cele ruse au pornit în grabă către
Constantinopol. Au cucerit Plovdiv (Filipopol) şi Edirne (Adrianopol) şi au
ajuns în apropierea capitalei la 18/20 ianuarie 1878. În aceste condiţii,
Turcia a fost nevoită să ceară un armistiţiu, astfel că la 19 februarie/3
martie 1878, s-a semnat tratatul de la San Stefano.
 Situaţia favorabilă, pe care şi-a creat-o Rusia, prin aceste negocieri, astârnit
nemulţumirea altor puteri, care nu au recunoscut tratatul de la San Stefano.
  Astfel la 1 iunie/1 iulie s-a organizat Congresul de la Berlin unde s-a decis
ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze
teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și
mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din
sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad),

- Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziție strategică deosebită, aici

încrucișându-se căile de comunicație care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk,
Sofia, Târnovo şi Filipopol.

- Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu
numeroase văi.

- Specificitatea sistemului de apărare a Plevnei era dată de numărul mare de lucrări

genistice, de tip redută, redan, șanțuri de comunicații, lucrări de adăpostire a
personalului cu o dezvoltare frontală de circa 40 de km.

- După patru zile în care Plevna a fost bombardată, domnitorul Carol I și arhiducele
Nicolae au luat decizia de a declanșa un atac general asupra cetății.

- În dimineața zilei de 30 august/11 septembrie 1877, Cetatea Plevna a fost ținta

unui bombardament susținut, bombardament ce a coincis cu pornirea la atac a
coloanelor de infanterie română, care nu puteau fi văzute din cauza ceții dense.

- Trupelor romane le revenea misiunea sa atace pozițiile turcești din zona nordica
a Plevnei, constituind in acest scop doua coloane de atac: nr. 1 – Divizia 3
infanterie, si nr. 2 – Divizia 4 infanterie; ambele coloane alcătuite din cate 4
batalioane: primul in formație de trăgători si având in compunere subunități
destinate transportului mijloacelor ajutătoare pentru urcat pe parapete (scări,
fascine, gabioane s.a.), al doilea – in coloane de campanie, destinat asaltului
propriu-zis, al treilea si al patrulea – destinate continuării si amplificării efortului
batalioanelor din fata. Divizia 3 infanterie mai constituia o coloana (3 batalioane)
destinata acoperirii flancului drept al forțelor atacatoare. O mare unitate constituia
rezerva Armatei de operații, iar trupele romane disponibile au primit diferite alte
misiuni.

- După patru atacuri ale armatelor româno – ruse, s-a reușit doar cucerirea
redutei Grivița 1 (prima zi).

- Consiliul de război aliat a decis pe 1 DEC oprirea atacurilor asupra Plevnei,

întărirea pozițiilor din fața Plevnei, tăierea aprovizionării trupelor otomane.
- Au urmat apoi mai multe lupte între cele două părți, reușindu-se la data de 19/31
octombrie 1877 încercuirea completă a Plevnei.