CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT

Context

Dupä 1772, elita politicä româneascä solicitase In memoriile adresate marilor puteri, statutul
de independenlä pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848
ale revolulionarilor munteni şi moldoveni, aflali In legäturä cu activitatea revolulionarilor polonezi,
aveau ca obiectiv dobândirea independenlei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul
adilional” la Regulamentele Organice, urmärea sä-şi sporeascä controlul asupra Principatelor.
Românii considerau cä o Inlelegere cu sultanul, pe cale paşnicä, s-ar fi putut realiza, iar principala
piedicä In calea reformelor interne o constituia larul. Aceeaşi ostilitate era manifestatä şi falä de
habsburgi, fapt care a permis, In timpul domniei lui A.I.Cuza, o apropiere de revolulionarii maghiari.
Interesante sunt planurile federaliste care Infloreau la jumätatea secolului al XIX-lea. Nicolae
Bälcescu a suslinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), relinând atenlia cel care viza
fondarea Statelor Unite ale Dunärii care ar fi grupat pe români, maghiari şi
„iugoslavi”. Ion H. Rädulescu dorea o „republicä universalä a Europei”. Mai realiste au fost
planurile de Inlelegere balcanicä. Astfel, In 1863, Cuza a stabilit relalii diplomatice cu Serbia peste
capul Porlii, relalii continuate dupä venirea lui Carol I la tronul lärii, prin semnarea unui tratat In
1868. Cei doi monarhi au suslinut mişcarea revolulionarilor bulgari, iar In 1866 şi 1869, oamenii
politici români se consultau cu emisarii guvernului grec In vederea unei acliuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” In 1875, prin räscoalele antiotomane din Bosnia şi Herlegovina, a
oferit ocazia unei acliuni politice şi militare pentru dobândirea independenlei. Carol I ridicase
aceastä problemä In fala Consiliului de Miniştri Incä din 1873. Clasa politicä suslinea ideea, dar
existau deosebiri de vederi asupra cäilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulli
liberali (Intre care I.C.Brätianu, M.Kogälniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia In vederea unei
acliuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine falä de aceasta era legatä de eşecul rus In
räzboiul Crimeii şi de ostilitatea falä de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria In 1867, cu
toate consecinlele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind cä regimul garanliei colective din 1856 era singurul obstacol In
calea expansiunii ruse. Formali la şcolile din Germania, ei vedeau In panslavism cea mai serioasä
ameninlare. Noul guvern liberal condus de I.C.Brätianu (1876) cu M.Kogälniceanu la externe, spera
sä oblinä independenla pe cale paşnicä. Criza s-a agravat In 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat
räzboi Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor Inarmate
fiind pregätite chiar pe teritoriul românesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, In iulie 1876, Porlii şi Puterilor garante
recunoaşterea individualitälii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu
ostilitate. În decembrie 1876, Dimitrie Brätianu inilia un demers diplomatic la Constantinopol,
cerând „garanlii speciale pentru neutralitatea veşnicä a teritoriului românesc”. Tratativele româno-
otomane eşuau Insä, ca urmare a adoptärii Constituliei lui Midhat-paşa prin care statul român era
declarat „provincie privilegiatä” a imperiului. Nici apropierea de Rusia din octombrie 1876, când o
delegalie condusä de I.C.Brätianu şi M.Kogälniceanu propusese la Livadia, In Crimeea, larului
Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceacov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes.
Austro-Ungaria şi Rusia se Inlelegeau prin Convenţia de la Budapesta, semnatä la 3 ianuarie 1877,
cu privire la schimbärile teritoriale pe care ar fi trebuit sä le aducä un eventual räzboi ruso-turc
(Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunärii, iar Austro-Ungaria s-ar fi mullumit
cu Bosnia şi Herlegovina).
Rusia a semnat cu România la 4 aprilie 1877, Convenţia de la Bucureşti, privind trecerea
armatei sale prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanicä, garantând integritatea teritorialä
a lärii. La 6 aprilie România a decretat mobilizarea generalä, iar la 12 aprilie a Inceput trecerea
armatei ruse prin teritoriul românesc spre Balcani.
Declararea independenţei de stat a României şi participarea la războiul de independenţă
Încä din aprilie la Dunäre s-a instalat starea de räzboi, prin bombardarea de cätre turci a
localitälilor de pe malul românesc şi prin räspunsul dat de armata românä. Aceasta a permis
proclamarea independenlei de stat a României la 9 mai 1877. Interpelat de Nicolae Fleva,
reprezentantul opoziliei din Adunarea Deputalilor,
ministrul de externe, M.Kogälniceanu declara: „Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta
Poartă [...] suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Dupä acest discurs, Camera a
adoptat o moliune prin care declara „independenla absolutä a României”. La 10 mai moliunea a fost
prezentatä domnitorului Carol I care a dat o Proclamalie cätre larä, semnatä de toli miniştrii. Pe
Dunäre, mica flotilä a lärii participa la neutralizarea şi distrugerea monitoarelor turceşti, iar artileria
românä acoperea, In luna iulie, trecerea armatei ruse In Peninsula Balcanicä. Curând ofensiva rusä a
fost opritä In fala sistemului de fortificalii de la Plevna şi In pasul Şipka. Dupä douä asalturi
nereuşite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, fratele larului, care comanda armata rusä pe
frontul de la Plevna i-a cerut In mod expres, prin telegrama din 19 iulie 1877, lui Carol I sä se
aläture armatei sale. Deşi nu a existat o convenlie militarä Intre cele douä läri (România şi
Rusia), armata românä a trecut In sudul Dunärii şi a luat parte la atacul asupra Plevnei din 30 august
1877, In care, dupä pierderi grele, a fost cuceritä reduta Grivila I. Dupä un lung asediu, Plevna a
capitulat pe 28 noiembrie 1877, In frunte cu generalul Osman Paşa. Armata românä a cucerit de
asemenea Rahova şi a Inaintat In vestul Peninsulei Balcanice pânä cätre Vidin şi Belogradcik. În
ianuarie 1878 otomanii au capitulat. Räzboiul din Balcani a evidenliat spiritul de sacrificiu şi
eroismul armatei române, cäzând la datorie peste
10000 de oameni (Intre care maiorul George Şonlu, cäpitanul Valter Märäcineanu ş.a.).
Cucerirea independenlei de stat a fost o cauzä a tuturor românilor. Voluntarii venili din
provinciile de peste munli s-au Inrolat In armata românä. Presa de acolo, In ciuda opoziliei
autoritälilor, Işi informa cititorii despre evenimentele din Balcani, iar comitetele de femei pregäteau
pachete pentru cei de pe front.

Recunoaşterea internaţională a independenţei

În ultima parte a räzboiului, Rusia a arätat o atitudine neprietenoasä falä de România,
afirmându-şi intenlia de a anexa sudul Basarabiei. Acest fapt a atras protestul parlamentului de la
Bucureşti (ianuarie
1878). Deşi contribuise pe plan militar la Infrângerea Turciei, România nu a fost acceptatä la
tratativele de pace de la San Stetano (19 tebruarie 1878). Jocul de interese al Marilor Puteri a
fäcut ca tratatul de pace semnat la San Stefano sä fie Inlocuit de cel de la Berlin (1 iulie
1878). Se recunoştea independenla României In anumite condilii: räscumpärarea de cätre guvernul
român a acliunilor Societälii Strousberg (care construise drumurile de fier), modificarea articolului 7
din Constitulie, pentru a se acorda cetälenia românä şi locuitorilor de altä religie decât cea creştinä.
Tratatul a impus şi „rocada” unor teritorii: statul român primea Dobrogea, Delta Dunärii şi Insula
Şerpilor şi era nevoit sä cedeze Rusiei sudul Basarabiei. Cucerirea independenlei de stat
deschidea astfel perspective noi pentru dezvoltarea şi Intregirea României.