Studiul de caz

Formarea conștiinței istorice

Cuprins

 Definirea termenului „conștiința istorică”

 Definirea termenului „istoriografie”


 O scurtă istorie a poporului român
 Definirea: cronici și letopiseț
 Prezentarea cronicarilor munteni
 Prezentarea cronicarilor moldoveni

Anexe:

 Prezentarea unei cronici

 Prezentarea unei figuri istorice
Definirea termenului „conștiința istorică”

Conștiința istorică este o edificare a eului și a conștiinței

colective asupra a ceea ce Lucian Boia, în „Istorie și mit în
conștiința românească”, numește istorie: „ce s-a petrecut cu
adevărat și reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte,
trecutul în desfășurarea sa obiectivă și discursul despre trecut”;
reprezintă o modalitate de apărare a identității și a libertății
naționale în momente de cumpănă ale istoriei, prin afirmarea, în
cazul românilor, a unei descendente ilustre și a continuității în
același spațiu etnic.
Începând cu secolul al XVII-le, destinul culturii românești nu
mai ține exclusiv de viață religioasă și de activitatea
mitropoliților, a preoților sau a călugărilor. Atât în Moldova, cât
și în Muntenia, actul de cultură încetează a mai fi concentrat
exclusiv în jurul mănăstirilor și al bisericilor. Prin influența
ideilor umaniste, boierii luminați încearcă să recupereze trecutul
istoric, pentru a nu fi „înecat în uitări ”. În operele lor
istoriografice, ei vor demonstra pentru prima dată ideea unității
de neam și de limba a românilor.
Formarea conștiinței istorice este încercarea de a construi
identitatea unui popor, a unei națiuni prin raportarea la alte
popoare, națiuni, urmărind:
 Situarea în timp și spațiu
 Evenimente istorice
 Limba
  Cultura și civilizația
 Mentalitățile
Temele fundamentale abordate de cronicari și de ceilalți
autori preocupați de conștiința istorică a românilor sunt:
 Originile
 Limba
 Continuitatea evenimentelor istorice
 Instituția domniei
Definirea termenului „istoriografie”
Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu:
1) studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice; 2) totalitatea
scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită
țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit
aspect. Istoriografia se poate referi, așadar, la două noțiuni
diferite, dar complementare: în sens larg, se referă la
metodologia și practica istoriei, iar în sens restrâns se referă la
orice scriere despre și nu neapărat de istorie.
Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul
că analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien
Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de
prezentare a micro- și macro-cosmosului.
Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia
catolicismului" sau "Istoriografia islamului timpuriu" ori
"Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar
fi, spre exemplu, istoria politică și istoria socială.
O scurtă istorie a poporului român
Ani Evenimente
1388 -1389  Ivanco moare in lupta cu otomanii, iar Dobrogea
este inclusa în cadrul Țării Românești de către
Mircea cel Bătrân.

1400  Începutul domniei lui Alexandru cel Bun, care

recunoaște suzeranitatea regelui Poloniei.
1420  Alexandru cel Bun a respins primul atac otoman
asupra Moldovei.
1437  Se constituie „Unio Trium Nationum”, înțelegere
între cele trei națiuni privilegiate.
1485  Ștefan cel Mare depune personal jurământul de
vasalitate față de regele Poloniei, la Colomeea.
Prima jum. A  Principalele transilvănean Gabriel Bethlen
sec. XVII alcătuiește un proiect al unui regat al Daciei.
Mij. Sec. XVII  Alianța dintre Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe
Rákóczi II cu domnii Matei Basarab și Vasile Lupu.
A doua jum.  Răscoala antiotomană a lui Gheorghe Rákóczi II,
a sec. XVII aliat cu domnii munteni Constantin Șerban și
Mihnea al III-lea și cu domnul moldovean
Gheorghe Ștefan.
1688  Domnul muntean Șerban Cantacuzino acționează
pentru o alianță cu Imperiul Habsburgic,
nefinalizata. Urmașul său, Constantin
Brâncoveanu, duce o politică de echilibru între
imperiile vecine.
1691  Diploma Leopoldină, prin care românii erau
menținuți în situația de tolerați.

1699 și 1701  Diplomele Leopoldine prin care se constituia

Biserica greco-catolică.

Încep. sec.  Dimitrie Cantemir subliniază originea latină a

XVIII românilor.
1746  C. Mavrocordat desființează „rumânia”.
1749  C. Mavrocordat desființează „vecinia”.
Mijl. sec.  Istoricul maghiar Huszti Andras afirmă originea
XVIII latina a românilor.
1775  Imperiul Habsburgic anexează Bucovina.
1778  Benkő József în cartea „Transilvania, sive magnus
Transilvaniae Principatus” arată continuitatea
românilor.
1784  Are loc răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.
 Învățatul sas Michael Lebrecht scria că românii
sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
1787  Istoricul englez E. Gibbon scria despre
continuitatea daco-romanilor.
1791  Este redactat „Supplex Libellus Valachorum”.
 Contele Teleki recunoștea că românii sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei.

Sf. sec. XVIII -  Activitatea Școlii Ardelene.

încep. sec.
XIX
1821  Mișcarea revoluționara condusă de Tudor
Vladimirescu.
1822  Revenirea la domniile pământene – Grigore al
IV-lea Dimitrie Ghica în Țara Românească și
Ionița Sandu Sturdza în Moldova.
 „constituția cărvunarilor” întocmită de Ionică
Tăutu.
1831  Intră în vigoare Regulamentul Organic în Țara
Româneasca.
1832  Intră în vigoare Regulamentul Organic în
Moldova.
1834  Sunt numiți ca domni Alexandru Ghica în Țara
Românească și Mihail Sturdza în Moldova.
1837 - 1838  Acțiunile „Partidei naționale” conduse de Ion
Câmpineanu.
1842  Începe în Țara Românească domnia lui
Gheorghe Bibescu, singurul ales conform
prevederilor Regulamentului Organic.
Martie 1848  Izbucnesc evenimentele revoluționare în
Moldova, la Iași.
1849  Sunt numiți ca domni Barbu Știrbei în Țara
Românească și Grigore Alexandru Ghica în
Moldova.
1856  Congresul și tratatul de pace de la Paris, prin
care se instituia garanția colectivă a celor 7
puteri europene asupra Principatelor Române.
5 Ianuarie  Cuza este ales domn al Moldovei.
1859
24 Ianuarie  Cuza este ales domn și în Țara Româneasca,
1859 realizându-se unirea celor două principate.
1859  Începutul procesului de unificare a Italiei.
1860  Înființarea Universității din Iași.
Ianuarie  Constituirea primului guvern unic și primei
1862 Adunări legislative unice.
1863 - 1864  Lucrările Dietei de la Sibiu, care a adoptat legi
favorabile românilor.
1864 - 1871  Procesul de unificare a Germaniei.
1864  Lovitura de stat a lui Cuza (dizolvarea Adunării)
și adoptarea Statului dezvoltator al Convenției
de la Paris, o nouă constituție.
August 1864  Adoptarea legii rurale prin care se realiza
reforma agrară.
1864  Legea instrucțiunii publice prin care se realiza
reforma învățământului.
 Înființarea Universității din București.
Februarie  În urma unui complot Cuza este silit să abdice.
1866

10 Mai 1866  Carol I depune jurământul ca domn al

României.
1 Iulie 1866  Promulgarea Constituției de la 1866.
1867  Realizarea dualismului austro-ungar.
1868  G. Barițiu a redactat „Pronunciamentul de la
Blaj”.
1869  Înființarea PNR din Banat și PNR din
Transilvania.
1875  Constituirea Partidului National Liberal.
9 Mai 1877  Proclamarea independenței României.
1 iulie 1878  Tratatul de pace de la Berlin prin Care
independența României era consfințită pe plan
internațional, iar Dobrogea intră în
componența statului român.
1880  Constituirea Partidului Conservator și fondarea
Băncii Naționale.

1881  Proclamarea regatului.

 Constituirea Partidului Național Român prin
fuziunea partidelor din Banat și Transilvania.

1882  Constituirea Triplei Alianțe.

1883  România aderă la Tripla Alianță (Puterile

Centrale).

1886  C. Dobrogeanu Gherea publică manifestul „Ce

vor socialiștii români?”.

1892  Este redactat memoriul numit „Memorandum”.

1893  Înființarea Partidului Social-Democrat al
Muncitorilor din România.
1894  Se desfășoară la Cluj procesul memorandiștilor.
1895  Carol I introduce rotativa guvernamentală.
1907  Constituirea Triplei Înțelegeri (Antanta).
1912 - 1913  Cele două războaie balcanice, prin Tratatul de
pace de la București, din 1913, România
obținea Cadrilaterul (sudul Dobrogei) și Albania
își obținea independența.
Iulie 1914  Începe Primul Război Mondial, în urma
atentatului de la Sarajevo (15/28 iunie 1914).
21 Iulie 1914  Consiliul de Coroană de la Sinaia hotărăște
neutralizarea României.

4 August  Semnarea Tratatului de alianță și a Convenției

1916 militare dintre România și Antanta.
14 August  România declară război Austro-Ungariei,
1916 intrând în Primul Război Mondial.
25  Lovitura de stat bolșevică (comunistă), care va
Octombrie duce la ieșirea Rusiei din război.
1917

Octombrie  Congresul ostașilor moldoveni proclamă

1917 autonomia Basarabiei.
Decembrie  Sfatul Țării proclamă Republica Democratică
1917 Moldovenească.
Ianuarie  Sfatul Țării proclama independența Republicii
1918 Democratice Moldovenești.
27 Martie / 9  Sfatul Țării hotărăște unirea Basarabiei cu
Aprilie 1918 România.

24 Aprilie  România semnează Tratatul de pace de la

1918 București cu Puterile Centrale.
Octombrie  Partidul Național Român adoptă „Declarația de
1918 la Oradea”, proclamând independența națiunii
române din Transilvania.
18  Constituirea Consiliului Național Român
Octombrie Central, format din 6 membri ai PNR si 6
1918
membri ai PSD.

Octombrie  România reintră in război de partea Antantei.

1918

15/28  Congresul General hotărăște unirea Bucovina

Noiembrie cu România.
1918
18  Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
Noiembrie / hotărăște unirea Transilvaniei cu România.
1 Decembrie
1918

1919 - 1920  Congresul de pace de la Paris , la care s-au

încheiat Tratatele de pace prin care era
recunoscută Marea Unire pe plan internațional.
1919  Constituirea Societății Națiunilor, Romania fiind
membră fondatoare.
 Tratatul de pace de la Saint-Germain, prin care
era recunoscută unirea Bucovinei cu România.

1920  Tratatul de pace de la Trianon, prin care se

recunoaște unirea Transilvaniei cu România.
 Tratatul de la Paris, prin care se recunoaște
unirea Basarabiei cu România.

1921  Constituirea Partidului Comunist din România.

1923  Este adoptată Constituția care consfințea
Marea Unire.
1926  Constituirea Partidului National Țărănesc.
 Se adoptă legea primei electorale prin care
partidul ce obținea 40% din voturi își asigura
majoritatea în Camera Deputaților.
1928  Pactul Briand-Kellogg, ce viza eliminarea
războiului în relațiile dintre state.
 Începutul primei guvernări a Partidului Național
Țărănesc.

1929  Protocolul de la Moscova, asemănător cu

Pactul Briand-Kellogg.
 Începutul crizei economice din 1929-1933

 Aristide Briand propune crearea unei federații a

statelor europene.
1933  Naziști conduși de Hitler preiau puterea în
Germania.
 Legionarii îl asasinează pe primul ministru I. G.
Duca.
1934  Reluarea relațiilor diplomatice romano-
sovietice.
1935  Constituirea Partidului Național Creștin.
1938  Instituirea regimului de autoritate monarhică al
lui Carol al II-lea.
Februarie  Promulgarea Constituției care consfințea
1938 regimul de autoritate monarhică a lui Carol al
II-lea.

Martie 1938  Încheierea tratatului economic romano-

german.
23 August  Pactul Ribbentrop-Molotov.
1939

1  Începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Septembrie
1939
Definiția: cronici și letopiseț

Cronica – este o lucrare cu caracter istoric, obișnuită mai ales

în Evul Mediu, care cuprinde o înregistrare cronologică a
evenimentelor sociale, politice și familiale. Acestea pot fi în
funcție de autor sau inițiator:

Cronica domnească – este cronica oficială, întocmită sub directa

supraveghere a domnului care a avut inițiativa ei si este expresia punctului de
vedere oficial.
Cronica de autor – este cronica întocmită de un învățat laic, exponent al
clasei sociale din istoria neamului său.
Cronica anonimă – este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut;
cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au
permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor,
se folosește formula „atribuită lui”

Letopisețul – este o scriere veche, având conținut istoric, în

care evenimentele sunt prezentate în mod cronologic.
Primele noastre letopisețe au fost redactate în limba slavonă.
Ele consemnează istoria Moldovei de la Întemeiere până la
începutul secolului al XV-lea. Cele mai cunoscute și mai
valoroase, din punct de vedere artistic, sunt letopisețele
cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin și Ion
Neculce, scrise în română.
 În Muntenia, letopisețele au fost realizate, în general, din
îndemnul unor mari familii boierești, aflate într-o continuă
dispută pentru dobândirea și păstrarea puterii.
Prezentarea cronicarilor munteni

Radu Popescu (1655 – 1729) – Era fiul vistierului Hrizea

și al Mariei Băleanu. Tatăl său se trăgea dintr-o familie greacă
din părțile Ianinei. Hrizea Popescu este ucis la Snagov din
ordinul lui Șerban Cantacuzino (1680), iar Familia sa, printre
care și Radu Popescu este nevoită să plece în exil la Istanbul. Va
reveni în țară în 1687 și va intra în serviciul lui Constantin
Brâncoveanu. Radu Popescu a manifestat veleități diplomatice,
fiind trimis în 1689 într-o misiune la generalul Heissler, în
Transilvania. Ajunge mare clucer și este însărcinat cu repararea
cetății Cladova. Radu Popescu primește în 1714 de la domnul
Ștefan Cantacuzino, vornicia de Târgoviște. Cariera sa politică
atinge apogeul sub Nicolae Mavrocordat, când este numit mare
ban al Craiovei. Din punct de vedere politic a fost un oportunist,
trădându-și bine făcătorul i nefiind străin de răpirea lui Nicolae
Mavrocordat, de către imperiali, în 1716. Radu Popescu se va
refugia în Transilvania. Revenit la București se va călugări sub
numele de Rafail începând redactarea cronicii sale. Se stinge la
mănăstirea Radu-Vodă București în 1729. I se atribuie Istoriile
domnilor Țării Românești (1290-1728) și Cronica Bălenilor.

Radu Greceanu (1655 - 1714/1725) – A fost un cărturar

de ținută, elenist, traducător și poet, a rămas de-a lungul întregii
sale cariere, logofăt în cancelaria domnească. A făcut parte, cu
contribuții remarcabile, din echipa care s-a ocupat cu traducerea
și tipărirea Bibliei lui Șerban Cantacuzino (1688). Tipărește în
1691 la Buzău traducerea românească a mărturiei de credință a
Petru Movilă. Fiind un apropriat al curții brâncovenești, redacta
începând cu 1693 istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu
(Începătura istoriei vieții luminatului și preacreștinului
domnului Țării Rumânești lo Constantin Brâncoveanu Basarab
voievod ),cronică ce se întrerupe în 1714. Nu este exclus ca în
circumstanțele sfârșitului domnului, să își fi aflat moartea și
Radu Greceanu, cronicarul curții sale și sfetnicul său apropriat.
Este considerat cronicarul de curte a lui Constantin
Brâncoveanu.

Constantin Cantacuzino (1639 – 1716) – A fost cel mai

important cronicar al Țării Românești, recunoscut drept un
reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român,
cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut
studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru
istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu
Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării
Românești, în care a încercat să se umple lacuna de cunoștințe
despre istoria timpurie a românilor. A avut de asemenea multă
influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră
Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus
multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului,
dar și in nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu
cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu
Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui
Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui
Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie fost Ștefan
Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât
amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.
Stolnicul Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin
Cantacuzino și al Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele
Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său
Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești.
Prin studiile Începute, după uciderea tatălui în 1663, la
Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667 la
Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al
culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și
latină, și al sferei culturi grecești. S-a păstrat un jurnalul
învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează
pe instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul s dobândit
renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat
din Louvainde către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost
consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul
austriac Ferdinand Marsigli (1658 – 1730, originar din
Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere
geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al
Dunării.
În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I
Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului
Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la
Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l
învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate.
Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind
exercitată mai ales prin membri ai familiei.
Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei
linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în
mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu,
probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu,
Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea
de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația
colaborării cu austriecii.
Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice,
diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio
dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul
Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă
istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintrun început
(1716), care analizează critic un material extrem de bogat,
cuprinzând critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori
antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la
inițiativa lui Ferdinand Marsigli și susține cu multă fervență,
combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român
și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii
despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-
romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că
românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de
a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea
structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat
răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare
caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente
de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării
Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită
apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle
moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneția, precum
și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate
ținuturile locuite de români.
Un document valoros pentru cultura română îl constituie
catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține
printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la
sfârșitul veacului al XVII-lea. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii
Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii
postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este
menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din
acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era
vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte
protestantă. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un
prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au
construit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă
epopeile homerice și cosmografice ale lui Aristotel și
comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia.
Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări
istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse
de oștenii români care participaseră în 1683 la sediul Vienei.
De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele
cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limba
italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului,
ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog
al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărți
care erau încă păstrate la Mărgineni.
Prezentarea cronicarilor moldoveni

Grigore Ureche – Letopisețul lui Grigore Ureche narează

fapte din istoria Moldovei (1359 – 1594) perioada de mari
frământări care-i face pe cronicar sa vorbească despre Moldova
ca despre o țară „mișcătoare și neașezată”. În aceste condiții,
principala atitudine a oamenilor era lupta, cronicarul urmărind
să trezească în contemporani sentimentul patriotic și ideea ca
jugul turcesc poate fi înlăturat.
În centrul cronicii lui Grigore Ureche stă figura lui Ștefan cel
Mare căruia cronicarul îi realizează un portret de tip medalion
după rigorile clasicismului, ilustrând mai întâi o trăsătură fizică
pentru ca accentul să cadă pe portretul moral.
Grigore Ureche a pribegit de mic împreuna cu tatăl sau în
Polonia și a studiat la Lwow, intrând mai devreme în contact cu
ideile umaniste care se manifestau deja în acea țară. Întors in
țară, începe sa scrie letopisețul motivat de prețul pe care îl pun
umaniștii pe cultura și pe scrierile vechi. De asemenea, efortul
lui de a recupera istoria „ca să nu se piardă in negura uitării”
este un act de patriotism justificat de condițiile social-istorice și
politice în care trăia cronicarul. Cronica sa nu este o simplă
înșiruire de date reci, istorice, ci o opera în care se regăsesc și
elemente de literatura întrucât cronicarul narează evenimente,
comentează și realizează portrete de domnitori sau boieri după
modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche pune bazele limbii
literare românești prin accent pe portretul literar. Din punct de
vedere istoric apar în cronica sa elemente de etnogeneză, Ureche
fiind printre primii care semnalează unitatea românilor („toți
românii de la Rau se trag”). Apar si elemente de continuitate si
latinitate a poporului si a limbii române.

Cronica lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ci într-o

copie realizată de cei trei călugări care au și intervenit în text
(Misail Călugărul, Simion Dascălul, Eustatie Logofătul).

Miron Costin – Este cel mai erudit dintre cronicarii

moldoveni, cunoscător al culturii greco-latine și a limbilor
greacă și latină. Ca și înaintașul său, pribegește împreună cu
familia în Polonia și va studia la colegiul din Bàr. Își
construiește o cultură solidă și, când va reveni Moldova, va scrie
letopisețul de unde l-a lăsat Grigore Ureche. Dacă acesta
excelează în arta descrierii. O astfel de descriere apare în cronică
atunci când cronicarul prezintă o invazie de lăcuste în timp ce
mergea înspre colegiu. Susține și el ideile despre etnogeneză și
narează implicat comentând, întrebându-se, argumentând.
Jumătate de cronică prezintă elemente trăite de cronicar. A avut
o viață grea, zbuciumată pentru că în cei 65 de ani din viață s-au
perindat 22 de domnii. Moare decapitat de Constantin Cantemir
fiind acuzat de uneltiri împotriva domniei.
Pentru că nu a avut timp în cronica sa să vorbească despre
primul descălecat, va scrie o operă aparte intitulată „De neamul
moldovenilor din ce țara au ieșit strămoșii lor”. Este o operă în
care cronicarul, dintr-un adânc sentiment de patriotism se va
ridica cu argumente puternice împotriva celor trei copiști ai
cronicii lui Grigore Ureche care negau originea nobilă a
neamului nostru, afirmând că românii s-ar trage din „tâlharii
aduși de Train de la Roma”. De o deosibită importanță este
„Predoslovia” așezată în fruntea acestei lucrări. Acesta prefață
este de fapt o mărturie dramatică a unui cărturar patriot care n-a
putut suporta ocările aduse acestui neam. Textul capătă caracter
polemic și pe alocuri accente pamfletare. Aceasta scriere pornită
din sentimente nobile reprezintă de fapt zbuciumul unei
conștiințe care cunoaște îndoiala, teama, mâhnirea și durerea,
admirația, indignare și disprețul. El își asumă responsabilitatea
celor scrise știind că va fi judecat de posteritate. Pe lângă cele
două opere, a mai scris și un număr însemnat de lucrări istorice
și poeme în limba română și polonă.

Ion Necule – Nu a avut șansa ca ceilalți doi cronicari să se

formeze în Polonia. Rămâne orfan la 9 ani și plecă la rude în
Muntenia. Astfel, are posibilitatea să constate că și in Muntenia
se vorbea limba română. Se înrudește cu familia Cantemir și,
mai târziu, va fi sfetnicul de taină, prietenul și îndrumătorul lui
Dimitrie Cantemir.
Peregrinează împreună cu Cantemir în Rusia timp de 7 ani,
după ce domnitorul a fost învins de turci la Stănilești (1771) și a
trebuit să se autoexileze în această țară. De asemenea mai
pribegește încă 2 ani prin lume, după care revine în Moldova; îi
sunt înapoiate titlurile și averile, iar la bătrânețe începe să scrie
letopisețul de acolo de unde l-a lăsat Miron Costin.
 Excelând în arta narațiunii, cronicarul prezintă povești din
amintire, întâmplări trăite de el și, de aceea, narațiunea este
subiectivizată, exprimând o profundă implicare a naratorului în
text. Tonul pe alocuri cald – când vorbește despre țara, pe
alocuri bârfitor – când vorbește despre domnitori și boieri,
conferă textului fluență și accesibilitate. Ca și Creangă,
cronicarul folosește limba vie a poporului, dând impresia de
oralitate prin câteva elemente precum: formule de adresare,
interjecții care exprimă sentimente profunde, expresii și
proverbe populare.
A șasea parte din operă este ocupată de figura lui Dimitrie
Cantemir. Portretele lui se remarcă prin evidențierea unei
singure trăsături dominante, fie fizică, fie morală, fie pozitiva
sau negativă.
În fruntea letopisețului, Neculce așază o culegere de 42 de
legende („O sama de cuvinte”). Cronicarul acordă valoare
documentară acestor legende, dar lasă pe cititor să le aprecieze
cum dorește („Cine va citi și va crede, bine va fi, iară cine nu le
va crede, iară bine va fi, cine precum îi va fi voia așa va face”).

Prezentarea unei cronici

„Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche
Descendent al unei renumite familii boierești din Moldova,
Grigore Ureche își îndeplinește formarea intelectuală la școlile
polone din Liov.
Reîntors în țară, cronicarul parcurge câteva ierarhii domnești
ajungând în scurtă vreme un apropiat al domnitorilor.
 „Letopisețul Țării Moldovei” prezintă evenimente de la
„descălecatul cel de-al doilea” adică de domnia lui Dragoș Vodă
la domnia lui Aron Voda (1359 – 1594). Această cronică va fi
tipărită pentru prima oară de Mihail Kogălniceanu în 1852.
Letopisețul este precedat de o „Predoslovie” o prefață) în care
autorul își va argumenta motivele pentru care a redactat această
operă.
Principalul argument ar fi acela ca urmașii trebuie sa
cunoască istoria procesărilor. Totodată Grigore Ureche se plânge
de insuficientă izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire, o
cronică a domniei lui Ștefan cel Mare fusese redactată în limba
slavonă de Eftimie și Macarie. Din cauza absenței izvoarelor
interne, cronicarul este silit sa apeleze la cărți străine – izvoare
poloneze. Ideile fundamentale în acest letopiseț sunt:
 Ideea unității de origine a românilor din toate provinciile
„toți de Ram se trag”
 Latinitatea limbii române aducând ca argument evoluția
etimologică a unor cuvinte
 Latinitatea poporului român
În alcătuirea letopisețului Grigore Ureche surprinde
schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere, obiceiurile
de înscăunare, situații de viață și fapte exemplare.
Cele mai multe episoade se încheie cu o „nacazanie salnim”
adică o certare a celor puternici. Constituită ca un epilog această
secvență a letopisețului prezintă ideea ca există o ordine a
istoriei dictată nu de faptele ci de voința divină.
 Eroi exemplari precum Ștefan cel Mare sunt propuși ca niște
modele existențiale deoarece sunt puși în slujba lui Dumnezeu și
mai ales a țării.
La polul opus se află cei care încalcă legile divine dar și pe
cele omenești. Un astfel de personaj negativ care suportă
consecințele faptelor sale este craiul polon Albert.
Scrierea cronicii este străbătută de ideea respectării actului
creator. Autorul știe că opera sa este importantă deoarece
reprezintă un început al scrisului în limba română pentru ca
poporul nostru să nu fie „asemeni fiarelor și dobitoacelor”
Prezentarea unei figuri istorice

Semnificația figurilor istorice a fost mult timp subiectul

dezbaterii de către filosofi. Hegel (1770–1831) a considerat că
„figurile istorice ale lumii” au jucat un rol esențial în progresul
uman, dar a simțit că acestea ar trebui să apară atunci când este
nevoie de schimbare. Unii cred că joacă un rol crucial, în timp
ce alții spun că au un impact redus asupra curentelor largi de
gândire și schimbări sociale. Conceptul este utilizat în general în
sensul că persoana a existat cu adevărat în trecut, spre deosebire
de a fi legendară. Cu toate acestea, legendele care pot crește în
jurul figurilor istorice pot fi greu de distins de fapt. Sursele sunt
adesea incomplete și pot fi inexacte, în special cele din
perioadele timpurii ale istoriei. Alte figuri istorice erau
religioase, altele in educație prin prezentarea informaților.
Filosoful german Hegel a definit conceptul de figură istorică
mondială, care a întruchipat avansul nemilos al Spiritului
Mondial al lui Immanuel Kant, răsturnând deseori structuri și
idei învechite. Pentru el, Napoleon era o astfel de figură. Hegel a
propus că o figură istorică mondială a pus în esență o provocare
sau o teză, iar aceasta ar genera o antiteză sau o forță opusă. În
cele din urmă, o sinteză ar rezolva conflictul. Hegel îl privea pe
Iulius Cezar ca pe o figură istorică mondială, care a apărut într-o
etapă în care Roma a crescut până la punctul în care nu mai
putea continua ca stat republican.
Cu toate acestea, Hegel, Thomas Carlyle și alții au remarcat
că marile figuri istorice nu erau decât bărbați reprezentativi,
expresii ale forțelor materiale ale istoriei. În esență, ei au puține
opțiuni cu privire la ceea ce fac. Acest lucru este în conflict cu
opiniile lui George Bancroft sau Ralph Waldo Emerson, care au
lăudat încrederea în sine și individualismul și în conflict cu Karl
Marx și Friedrich Engels, care au simțit, de asemenea, că
indivizii își pot determina destinul. Engels a descoperit că
sistemul lui Hegel conținea o „contradicție internă și incurabilă”,
bazându-se atât pe relativismul dialectic, cât și pe absolutismul
idealist.