Bătălia de la Călugăreni

(13/23 aug. 1595)

Conflict otomano-muntean, parte a campaniei otomane din aug. – oct. 1595 ce avea ca scop
înlocuirea lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) şi transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în
provincii otomane. La iniţiativa domnilor muntean şi moldovean de a ieşi de sub stăpânirea
Imperiului Otoman, prin acţiunile de la Bucureşti şi Iaşi, mai ales datorită distrugerilor masive

MIHAI VITEAZUL SIGISMUND BATHORY ARON TIRANUL

produse prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârşova, Târgul de Floci, Silistra,
Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti, Rusciuk, ori Tighina (Bender), Chilia, Cetatea Albă şi Ismail,
marele vizir Ferhad paşa porneşte cu oastea împotriva lor (27 apr. 1595). Prezent la
Adrianopol, la 14 mai 1595, marele vizir decide transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în
vilâyete otomane, conducători ai acestora au fost numiţi Cafer paşa (înlocuit cu Haydar paşa),
pentru Boğdan (Moldova) şi Satırcı Mehmed paşa, pentru Iflâk (Ţara Românească). Situaţia
nou creată de ieşirea celor două ţări române, la care se adaugă şi Transilvania, din relaţia cu
Poarta, a produs o criză alimentară la Constantinopol, unde săracii capitalei şi trupele aflate pe
front încep să simtă privaţiunile. Ferhad paşa începe construirea unui pod pentru a-şi trece
armata în Ţara Românească, dar din 7 iul. 1595, mare vizir este numit octogenarul Koca
Sinan paşa (pentru a patra oară), care porneşte spre Dunăre. Mihai încearcă să împiedice
trupele otomane să treacă Dunărea şi trece la ofensivă. Atacă fulgerător Nicopole unde
nimiceşte o oaste formată din 1 300 de oşteni şi distruge cele o mie de vase cu care otomanii

1
 RUDOLF II MEHMED III SINAN PAŞA

voiau să construiască un pod. De aici un corp de oaste se îndreaptă spre Vidin, care este ars,
iar altul spre Turtucaia, căreia i se distruge citadela. În urma acestei campanii, sunt
transmutaţi în Ţara Românească 16 000 de creştini. La 11 aug. Sinan paşa ajunge la Rusciuk,
iar la 14 aug. începe trecerea Dunării pe un pod de vase spre Giurgiu. Pe 22 aug. 1595, cele
două oşti se aflau la o distanţă mică una de alta. Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din
50 000 – 60 000 de oameni, la care se adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui
Mihai Viteazul se găseau între 10 000 şi 16 000 de oşteni plus 12 tunuri. Alături de steagurile
boierilor şi câteva unităţi ţărăneşti, domnul muntean se mai baza pe un detaşament de
mercenari cazaci, precum şi pe 4 000 de maghiari şi secui, aflaţi sub comanda lui Albert
Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581
– 1599, 1601 – 1602), în baza tratatului de la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul
acceptării suzeranităţii sale de către domnul muntean, acesta se obliga să-l ajute împotriva
otomanilor. Mihai a ales Călugăreni (jud. Giurgiu), pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era
o zonă mlăştinoasă, a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze uşor flancurile
armatei otomane. Oastea munteană a fost aşezată la nordul localităţii, lângă o pădure, în timp
ce patrulele ţineau sub observaţie malurile Neajlovului şi Câlniştei. Avangarda otomană era
condusă de Hasan paşa, flancul drept era asigurat de Satırcı Mehmed paşa, iar cel stâng de
Haydar paşa. Mihai Viteazul atacă în zorii zilei de 13/23 aug. 1595 cu grosul oştirii sale (c. 10
000 de oameni), în timp ce Albert Király cu oamenii săi alcătuiau rezerva. Pentru că nu era
sigur de buna intenţie a acestora, domnul muntean mai păstrează un corp de 1 200 de călăreţi,
sub comanda lui popa Stoica din Fărcaşe, menit a asigura retragerea. Scopul acestei operaţiuni
era atragerea infanteriei otomane în bătaia tunurilor muntene. Sinan paşa ordonă un atac
frontal pe podul peste Neajlov, în timp ce Hasan paşa, cu aprox. 10 000 de oşteni, încearcă o
învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet paşa face acelaşi lucru prin est. Muntenii pierd
artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă. După ce reuşesc să se regrupeze, oamenii
lui Mihai resping efectivele lui Mehmed paşa şi ale lui Hassan paşa, provocându-le pierderi
considerabile şi datorită celor două tunuri păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii se retrag în
dezordine, mulţi cad în mlaştină şi mor înecaţi, situaţie care dă posibilitatea lui Mihai să
contraatace. Sunt recuperate tunurile şi este creată o stare de degringoladă pe malul sudic al
Neajlovului. Episodul este sugestiv prezentat de cronicarul Baltazar Walter: „Era
nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să cutremure
inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând
ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzând el
însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu
sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp,
comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte două tunuri în
mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se
străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute
de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică

2
rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din coastă îi loveşte cu
bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare învălmăşeală, încât până în seară au fost
redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă, erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această
învălmăşeală ce seamănă a fugă, Sinan-Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul
râului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă”. Inferioritatea
numerică şi apariţia trupelor lui Hasan paşa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se
retragă la lăsarea întunericului. În raportul către marele duce al Florenţei, Ferdinando de
Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel: „mă încăierai cu ei într-o bătălie în aşa fel că
ţinu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre ruşinea lui Sinan paşa, căci în lupta
aceea însuşi Sinan paşa se prăvăli de pe cal într-o mlaştină foarte întinsă, de unde cu mare
greutate fu scos ... Şi după ce Sinan a îndurat o aşa batjocură de la noi, se mânie foarte, şi
aşa se hotărî să pornească cu toţi ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ţine
piept, venii la Târgovişte”. Pierderile otomane au fost deosebite, trei conducători şi-au pierdut
viaţa pe câmpul de luptă: Haydar paşa, Mustafa paşa şi Hüseyn bey, iar Satırcı Mehmed paşa,
grav rănit, abia a reuşit să scape cu fuga. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei
pentru că Bucureştiul şi Târgovişte au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la
Stoeneşti se aşteaptă ajutoarele de la aliaţi. În tot acest timp, Sinan paşa începe procesul de
transformare a ţării în vilâyet. „Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar
nu decisiv, din marea confruntare dintre creştini şi otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte
şi trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai
Viteazul şi a glorioşilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a
creştinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie
pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creştină demnă şi fermă, cu mari pierderi
pentru otomani, rămaşi dezorientaţi la finele bătăliei” (Ion Aurel Pop).

3
Bibliografie selectivă

1. Atanasiu, Alexandru, Bătălia de la Călugăreni, 1595, Bucureşti, 1928.

2. Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai-voievod Viteazul, în Opere, vol. III, Bucureşti,
1986.
3. Ciobanu, Tiberiu, Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul,
Timişoara, 2005.
4. Idem, Mihai Viteazul domnul primei uniri, Timişoara, 1998.
5. Idem, Oştile române şi cruciadele antiotomane, Timişoara, 2002.
6. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2002.
7. Giurescu, C.C., Istoria Românilor", volumul II, Bucureşti, 1971.
8. Guboglu M., Mustafa, M, Cronici turceşti privind Ţările Române în secolele XV-XVI,
volumul I, Bucuresti, 1966.
9. Halic, B-A, Pace şi război în Ţara Românească în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2003.
10. Hentea, Călin, Armata şi luptele românilor, Bucureşti, 2002.
11. Iorga, Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1968.
12. Marcu, George, Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, cuvânt înainte de acad.
Florin Constantiniu, Bucureşti, 2011.
13. Mărculeţ Vasile, Marcu, George ş.a., Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai
Moldovei, Bucureşti, 2009.
14. Otu, Petre (coord.), 100 de mari bătălii din istoria României, Bucureşti, 2009.
15. Rezachevici, Constantin, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol.
I, Bucureşti, 2001.

George Marcu
Liceul teoretic „Constantin Brâncoveanu”, Bucureşti